Totuși, „însemnări“ ca ale dumitale ar putea servi drept material pentru o viitoare operă literară, pentru viitoarea frescă a unei epoci haotice, atunci când ea va aparține trecutului. O, când realitatea de azi nu va mai fi actuală și viitorul va deveni prezent, atunci artistul de mâine va putea să toarne în forme armonioase până și destrămarea și haosul de azi... Datorită lor se vor păstra măcar unele trăsături autentice, după care să se poată reconstitui ce anume se ascundea în sufletul unui adolescent dintr-o epocă atât de frământată ca a noastră.*

Adolescentul

Tabel cronologic

Datele din această carte sunt trecute conform calendarului iulian, „pe stil vechi“, care era cu 12 zile în urma celui gregorian, „pe stil nou“, folosit la vremea aceea în vestul Europei. Am indicat data gregoriană în paranteze, cu referire la scrisorile trimise din Europa.

Nota autorului **

Ce rost mai are să scrii o carte despre Dostoievski? În cele mai multe dintre portrete acesta este înfățișat ca un Sfânt Nicolae morocănos (apropo, Dostoievski chiar a petrecut o noapte de Crăciun mergând prin Rusia într-o sanie descoperită). Opiniile lui au fost mereu contrare majorității, motiv pentru care și stânga liberală, și dreapta reacționară erau absolut convinse că scriitorul face jocul dușmanului. Spre deosebire de mulți cititori ai zilelor noastre, Dostoievski a fost un creștin ortodox fervent, deși de multe ori nu a ezitat să dea glas îndoielii spirituale. Știu că unii sunt impresionați de dimensiunile celor patru romane ale sale, cele mai cunoscute; poate că alții acceptă că a fost un mare filosof, dar nu-i agreează stilul pedant, plin de repetări și digresiuni. Dostoievski însuși a recunoscut, tocmai când termina primul dintre cele patru mari romane: „De mai bine de douăzeci de ani știu, spre nefericirea mea, că viciul meu literar este prolixitatea, dar se pare că nu pot scăpa de ea“. În general se poate spune că a fost un om exasperant, mie însă mi se pare că multe dintre ideile lui rămân și azi tulburător de relevante: importanța înțelegerii faptului că autonomia și demnitatea sunt mai prețioase pentru noi decât egoismul rațional al economiștilor; că mai mulți oameni cad victimă ideilor proaste decât sentimentelor oneste; că o societate fără un sistem solid de valori este vulnerabilă în fața extremismului politic. S-a străduit să-i înțeleagă pe tinerii furioși care amenințau să schimbe din temelii Rusia și restul Europei, chiar în timpul vieții lui, poate și fiindcă își amintea că fusese unul dintre ei. Mai mult decât orice, Dostoievski a fost un scriitor profund moral, care a refuzat să întoarcă spatele suferinței îndurate de sclavi (ce altceva erau iobagii?), de proscriși, de prostituate, de cei umiliți, de cei bolnavi și de cei reduși la tăcere din vremea lui. S-a devotat cu trup și suflet ridicării conștiinței celor oprimați, încurajării lor în a-și exprima nemulțumirile. Și astfel, deși voi scrie despre Dostoievski în postura de îndrăgostit și soț, voi scrie și despre un fel de dragoste mai larg, mai cuprinzător, pe care scriitorul l-a considerat a fi singurul răspuns posibil la suferințele acestei lumi.

În afară de scrierile lui, Dostoievski a avut parte de una dintre viețile cele mai bogate în evenimente ale romancierilor din toată istoria. A fost epileptic și un împătimit al jocurilor de noroc, mereu în pragul colapsului fizic și financiar. În tinerețe a fost judecat ca revoluționar socialist și a scăpat în ultima clipă de condamnarea la moarte; pentru ca, spre sfârșitul vieții, să ia masa cu familia țarului și să fie aclamat ca profet al națiunii. A fost, în momente diferite, inginer, militar și poet. A avut o viață sentimentală furtunoasă. Nu ar fi exagerat să spun că a fost un bărbat cu fetiș pentru picioare (deși Rusia are o tradiție îndelungată în sărutatul simbolic al picioarelor). Felul în care a cerut-o în căsătorie pe cea de-a doua soție este atât de sfios, încât parcă îți vine să-l îmbrățișezi. Din păcate, mulți dintre cei foarte apropiați lui, de la prieteni la iubite și membri ai familiei, au murit prea de tineri.

Cu siguranță autobiografia lui ar fi fost fascinantă și Dostoievski chiar a vrut să o scrie. În ajunul Crăciunului din 1877, la douăzeci și opt de ani de la călătoria în Siberia, Dostoievski a scris un „memorandum pentru tot restul vieții“ în patru puncte, împărțind anii care îi mai rămâneau de trăit în patru proiecte, cel de-al treilea fiind dedicat scrierii memoriilor. A estimat că proiectele aveau să-i ia cel puțin zece ani, „și am deja cincizeci și șase“. Din păcate, din acest punct de vedere pesimismul lui a fost îndreptățit, scriitorul murind înainte de a-și pune planurile în aplicare. Dar fantoma autobiografiei e deja prezentă în scrierile lui și chiar primul său biograf scoate în evidență valoarea biografică „a pasajelor subiective răspândite prin romanele sale“.

Incontestabil, cele mai impresionante scrieri ale lui sunt rodul experienței de viață, fie că descrie o criză epileptică, cvasimistică, în Idiotul, fie munca silnică dintr-o închisoare siberiană în Amintiri din Casa morților. Drept urmare, această carte comite, cu bună-știință, o erezie scolastică, anume contopește ficțiunea autobiografică a lui Dostoievski cu viața lui fantastică în speranța de a crea efectul unei biografii reconstituite. (Toată problema constă în faptul că nu e nici povestire și nu sunt nici memorii.) Sigur, nu sunt un savant cu acte în regulă și, dacă vreți o biografie care să nu treacă de această linie despărțitoare, sunt deja mai multe tipărite, poate cea mai interesantă fiind excelenta biografie intelectuală în cinci volume a lui Joseph Frank, publicată între 1976 și 2002. La celălalt capăt al spectrului, romancieri precum Leonid Țîpkin și J.M. Coetzee au scris deja romane în care își imaginează cu mult aplomb viața interioară a scriitorului. Scopul meu este să văd dacă e posibilă o sinteză: o narațiune pe cât de romanescă, pe atât de adevărată care să-l reprezinte pe Dostoievski cu propriile lui cuvinte, dat fiind că proiectul atotcuprinzător al scriitorului a fost să înțeleagă cum gândesc oamenii — felurile uneori exasperante în care ne explicăm acțiunile și ne amăgim singuri — și să descrie fidel gândul acela, pentru ca ceilalți să se cunoască mai bine.

Ca să fiu mai clar, acolo unde am folosit licența artistică, am făcut-o conform unor reguli de bază. Tot ce apare între ghilimele este un citat direct din Dostoievski sau din contemporanii lui, semnalat în notele finale. În mod similar, narațiunea principală se bazează pe relatări ale contemporanilor și pe lucrările unor cercetători competenți, cu precădere cele semnate de Anna Dostoievskaia, Joseph Frank, Leonid Grossman, Kenneth Lantz și Peter Sekirin. Tot ce apare cu litere cursive — adică tot ce e scris la persoana întâi și reprezintă gândurile lui Dostoievski — ar fi putut fi luat din scrisorile, însemnările, articolele din presă sau din proza lui. Ba vorbește de unul singur, ba se adresează parcă unui ascultător nevăzut, un fel de judecător. Dar așa se întâmplă întotdeauna în realitate.