Editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

Fondator:

Ion Mărculescu, 1994

Redactare:

Ioana Petridean

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Ballerina of Auschwitz

Autor: Dr. Edith Eva Eger with Esmé Schwall

Jacket design by Debra Sfetsios-Conover

Interior design by Irene Metaxatos

This young readers edition is adapted from The Choice by Dr. Edith Eva Eger,
published by Scribner in 2017

Copyright © Pandora Publishing, 2024,
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

W: www.pandoram.ro

Pandora M face parte din grupul editorial TREI

ISBN (print): 978-606-978-786-1

ISBN (EPUB): 978-606-978-816-5

Aș dori să-i mulțumesc lui Jordan Engle, nepotul meu, care nu m-a lăsat să renunț la dorința mea de a scrie o carte pentru publicul tânăr, care a îndrumat și a păstorit acest proiect și care îmi susține munca și moștenirea pe care o las în urmă.

Celor cinci generații ale familiei mele:

tatălui meu, Lajos, care m-a învățat să râd;

mamei mele, Ilona, care m-a ajutat să găsesc ce-mi trebuie înăuntrul meu;

surorilor mele superbe și incredibile, Magda și Klara;

copiilor mei: Marianne, Audrey și John;

și copiilor lor: Lindsey, Jordan, Rachel, David și Ashley;

și copiilor copiilor lor: Silas, Graham, Hale, Noah,

Dylan, Marcos și Rafael.

NOTA AUTOAREI

Dragă cititorule, scriu această carte de aproape optzeci de ani. Când aveam șaisprezece ani și trăiam pe propria piele ororile Holocaustului; când mi-am văzut copiii — și apoi nepoții și strănepoții — crescând; când am predat elevilor de liceu și am devenit psiholog specializat în tratarea traumelor; când mă întâlneam cu îndrăgiții mei pacienți și cu publicul din întreaga lume, îți scriam deja în mintea mea. Îmi doream să-ți împărtășesc instrumentele care m-au ajutat să supraviețuiesc inimaginabilului, îmi doream să știi că o poveste despre capacitatea oamenilor de a face rău este, de asemenea, o poveste despre capacitatea noastră inexorabilă de a spera.

Simt că am responsabilitatea de a-mi împărtăși povestea. De a spune adevărul despre ceea ce s-a întâmplat, astfel încât să nu uităm niciodată, dar și de a împărtăși o moștenire de speranță și poftă de viață, astfel încât părinții mei și milioane de alți oameni să nu fi murit în zadar. Vreau ca triumful și celebrarea vieții să continue să existe.

Simt că a sosit momentul potrivit pentru a-mi împărtăși în sfârșit povestea cu voi. În urmă cu puțin mai mult de un an, sora mea Magda a încetat din viață — la doar câteva săptămâni după ce a împlinit o sută de ani. Mi-am dat seama că, dacă nu scriu acum această carte pentru voi, aș putea rata ocazia. Așa că sunt motivată de propria mea mortalitate.

Mă motivează, de asemenea, viața voastră. Văd marile provocări cu care vă confruntați în societatea de astăzi, realități tulburătoare precum violența armată, hărțuirea cibernetică, schimbările climatice, o pandemie globală, rate șocant de ridicate de anxietate, depresie, disperare, sinucidere. Vreau să-mi folosesc cei nouăzeci și șase de ani petrecuți pe această planetă, aproape un secol de viață, evoluție și vindecare, pentru a fi majoreta și susținătoarea voastră. Vreau să vă ofer un reper emoțional și spiritual, pentru a face față durerii și luptei inevitabile cu care vă veți confrunta. Și vreau să vă ofer ceva scris special pentru voi în această etapă a devenirii voastre, pe măsură ce acceptați ceea ce ați moștenit și îndurat, pe măsură ce vă îmbrățișați forța și autenticitatea și alegeți să vă construiți viața pe care vă doriți cel mai mult s-o trăiți.

Vă ofer cu recunoștință această carte acum, în speranța că veți citi povestea mea și veți simți că nu sunteți singuri în efortul ciudat de a fi om. În speranța că îmi veți citi povestea și vă veți gândi: Dacă ea poate, pot și eu!, vă ofer această carte pentru a putea depăși condiția de victimă și a putea alege să dansați prin viață, chiar și în circumstanțe infernale. Vă ofer povestea mea pentru a vă da puterea de a deveni ambasadori ai păcii și agenți ai alegerii în propriile vieți. Vă dăruiesc această carte pentru ca voi să puteți trăi așa cum sunteți cu adevărat: prețioși și liberi.

Cu toată dragostea,

Edie

Octombrie 2024

PROLOG

Dacă mi-aș putea condensa întreaga viață într-un singur moment, într-o singură imagine, aceasta ar fi: trei femei în paltoane de lână închise la culoare, așteptând braț la braț, într-o curte lipsită de vegetație. Sunt epuizate. Au praf pe încălțări. Stau într-un șir lung.

Cele trei femei sunt mama mea, sora mea Magda și eu. Acesta este ultimul nostru moment împreună. Noi nu știm asta. Refuzăm să ne gândim la asta. Sau suntem mult prea epuizate chiar și pentru a face presupuneri despre ceea ce ne așteaptă. Este un moment de despărțire — a mamei de fiice, a vieții așa cum a fost de cea care va fi. Și totuși, numai retrospectiva îi poate da acest sens.

Văd din spate imaginea noastră, a celor trei femei, ca și cum eu aș fi următoarea la rând. De ce memoria îmi oferă ceafa mamei, dar nu și fața ei? Părul ei lung are o împletitură complicată și este prins în vârful capului. Șuvițele șaten-deschis ale Magdei îi ating umerii. Părul meu aproape negru e ascuns sub o eșarfă. Mama stă în mijloc, iar Magda și cu mine suntem aplecate spre ea. E imposibil să-ți dai seama dacă noi o ținem pe mama în picioare sau dacă forța ei e stâlpul care ne susține pe Magda și pe mine.

Momentul acesta e pragul către pierderile majore ale vieții mele. Timp de opt decenii, am revenit mereu la această imagine cu noi trei. Am studiat-o ca și cum, cu suficientă atenție, aș fi putut recupera ceva prețios. Ca și cum aș fi putut recupera viața care a precedat acest moment, viața care a precedat pierderea. Ca și cum ar exista așa ceva. Ca și cum m-aș putea întoarce la acest moment în care brațele noastre sunt unite și ne aparținem una alteia. Văd umerii noștri căzuți. Praful adunat pe poalele hainelor. Pe mama mea. Pe sora mea. Pe mine.

Capitolul 1

MICUȚA

Au vrut un băiat, dar s-au ales cu mine.

O fată. A treia fiică, cea mai mică din familie.

— Mă bucur că ești inteligentă, pentru că nu ești prea frumoasă, îmi spune adesea mama.

Poate vrea să spună că nu voi fi niciodată frumoasă. Sau poate că acest compliment învelit în critică este modul ei de a mă încuraja să învăț din greu. Motivație exprimată sub formă de precauție. Poate că există o soartă invizibilă de care încearcă să mă cruțe. Poate că încearcă să-mi ofere o idee mai bună despre cine aș putea deveni.

— Poți învăța să gătești altă dată, du-te înapoi la școală, mi-a spus când am rugat-o să mă învețe să împletesc challah1, sau să prăjesc pui sau să pregătesc dulceața de cireșe pe care o face vara și o pune deoparte pentru restul anului.

Astăzi stau în fața oglinzii din baia apartamentului nostru, mă spăl pe dinți și mă pregătesc pentru școală. Îmi studiez reflexia. E oare adevărat că nu sunt frumoasă? Sunt dansatoare și gimnastă, corpul meu e zvelt și musculos. Îmi place forța mea. Îmi place părul meu șaten, ondulat — deși Magda, sora mea mai mare, este cea frumoasă. Dar, când îmi întâlnesc privirea în oglindă, când mă scufund în acel misterios și familiar albastru-verzui, nu-mi pot da seama ce văd. E ca și cum m-aș afla în afara vieții mele, uitându-mă înăuntru, privindu-mă ca pe un personaj dintr-un roman, cu un destin necunoscut, cu inima și sinele în plină dezvoltare.

Tocmai am terminat de citit unul dintre romanele mamei mele, Nana de Émile Zola, furat din raftul ei și devorat în secret. Nu-mi pot scoate din minte ultima scenă. Nana, actrița frumoasă și elegantă, care a fost dorită de atâția bărbați, zace distrusă și bolnavă, cu corpul plin de răni de variolă. Modul în care e descris corpul ei este terifiant. Chiar și înainte de variolă, chiar și atunci când era încă superbă și fermecătoare, corpul ei era periculos. O adevărată armă. Amenințător, ceva de care să te ferești.

Și totuși era dorită. Mi-e poftă de o iubire ca asta. Să fiu văzută și cunoscută ca o comoară. Să fiu copleșită cu afecțiune, savurată ca un ospăț.

În schimb, sunt învățată să fiu prudentă.

— A te spăla e ca a spăla vasele, spunea mama. Începi cu cristalul, apoi treci la oale și cratițe.

Lasă lucrurile cele mai murdare pentru final. Chiar și propriul meu corp e suspect.

Magda bate în ușa de la baie, sătulă să-și aștepte rândul.

— Nu mai visa, Dicuka, se plânge ea.

Folosește numele de alint pe care mama l-a inventat pentru mine. Ditzu-ka. Aceste silabe fără sens au de obicei o anumită căldură. Astăzi sunt dure și stridente.

Trec în grabă pe lângă sora mea iritată și mă îndrept spre dormitorul nostru comun pentru a mă îmbrăca, gândindu-mă încă la fata din oglindă — fata care tânjește după dragoste. Poate că genul de iubire la care visez nu există. Mi-am petrecut treisprezece ani asamblându-mi amintirile și experiențele într-o poveste despre cine sunt, o poveste care pare să dezvăluie că sunt distrusă, că nu sunt dorită, că nu aparțin.

Ca în seara în care aveam șapte ani și părinții mei au organizat o cină festivă. M-au trimis afară din cameră, pentru a umple o carafă cu apă, iar din bucătărie i-am auzit glumind:

— Am fi putut să ne lipsim de asta...

Se refereau la faptul că, înainte să apar eu, ei erau deja o familie completă. O aveau pe Magda, care cânta la pian, și pe Klara, violonista minune. Eu nu aduceam nimic nou. Eram inutilă, nu eram destul de bună. Nu era loc pentru mine.

Am testat această teorie când aveam opt ani și am decis să fug de acasă. Voiam să văd dacă părinții mei își dau seama că lipsesc. În loc să merg la școală, am luat troleibuzul spre casa bunicilor. Aveam încredere că bunicii mei — tatăl și mama vitregă a mamei — mă vor acoperi. S-au angajat într-un permanent război cu mama, de partea Magdei, așa că ascund prăjituri în sertarul comodei surorii mele. Îmi ofereau siguranță. Se țineau de mână, ceea ce părinții mei nu făceau niciodată. Erau definiția confortului– mirosul de piept de vițel și fasole coaptă, de pâine dulce, de cholent, o tocană bogată, pe care bunica mea o aducea la brutărie pentru a o găti de Sabat, când practica ortodoxă nu îi permitea să-și folosească propriul cuptor.

Bunicii au fost bucuroși să mă vadă. N-a trebuit să fac nimic pentru a le obține dragostea sau aprobarea. Mi le-au oferit gratuit și am petrecut o dimineață minunată în bucătărie, mâncând ruladă cu nucă. Dar apoi s-a auzit soneria. Bunicul s-a dus să răspundă. O clipă mai târziu, a intrat grăbit în bucătărie. Nu auzea bine, așa că a rostit avertismentul prea tare.

— Ascunde-te, Dicuka! a strigat el. Mama ta e aici!

În încercarea de a mă proteja, m-a dat de gol.

Ce m-a deranjat cel mai mult a fost privirea mamei când m-a văzut în bucătăria bunicilor mei. Nu doar că a fost mirată să mă vadă acolo — parcă însăși existența mea ar fi luat-o prin surprindere. Ca și cum nu eram cine voia sau cine se aștepta să fiu.

Cu toate acestea, sunt adesea însoțitoarea ei, stând în bucătărie când tatăl meu e plecat în deplasări de serviciu la Paris, umplând valize cu mătăsuri pentru atelierul lui de confecții, iar mama devenind rigidă și atentă la întoarcerea lui, îngrijorată că a cheltuit prea mulți bani. Nu-și invită prietenii în vizită. Nu se aud bârfe nevinovate în salon, nu se discută despre cărți sau politică. Eu sunt cea cu care mama își împărtășește secretele. Prețuiesc timpul pe care îl petrec singură cu ea.

Într-o seară, când aveam nouă ani, eram singure în bucătărie. Împacheta resturile ștrudelului din aluatul preparat în casă, după ce o urmărisem cum îl taie și-l întinde ca pe o pânză grea pe masa din sufragerie.

— Citește-mi, a spus ea, iar eu am adus exemplarul jerpelit din Pe aripile vântului, pe care îl ținea pe noptieră.

Îl mai citiserăm o dată. Am luat-o de la capăt. M-am oprit la însemnarea misterioasă, scrisă în engleză, de pe prima pagină a cărții. Era scrisul de mână al unui bărbat, dar nu al tatei. Tot ce mi-a spus mama a fost că volumul acela fusese un dar din partea unui bărbat pe care-l cunoscuse când lucra la Ministerul de Externe, înainte de a-l întâlni pe tata.

Ședeam pe scaune cu spetează dreaptă, lângă soba cu lemne. Când citeam împreună, nu trebuia s-o împart cu nimeni altcineva. Mă scufundam în cuvinte, în poveste și în sentimentul că suntem doar noi două pe lume. Scarlett se întoarce la Tara la sfârșitul războiului și află că mama ei e moartă, iar tatăl ei și-a luat lumea în cap de durere.

— Dumnezeu mi-e martor, spune Scarlett, că n-o să-mi mai fie foame niciodată.

Mama a închis ochii și și-a sprijinit capul de speteaza scaunului. Voiam să mă așez în brațele ei. Voiam să-mi odihnesc capul de pieptul ei. Voiam să-i simt atingerea buzelor pe părul meu.

— Tara..., spune ea. America, ăsta ar fi un loc de văzut.

Aș fi vrut să-mi rostească și mie numele cu aceeași blândețe pe care o păstra pentru o țară pe care n-o văzuse niciodată. Toate acele mirosuri delicioase din bucătăria mamei se amestecau, pentru mine, cu drama foametei și a ospățului — întotdeauna, chiar și la un festin, exista un alean nostalgic. Nu știam dacă aleanul era al ei sau al meu, ori un sentiment pe care-l împărtășeam.

Stăteam acolo, cu focul arzând între noi.

— Când eram de vârsta ta... a început ea.

Acum, că vorbea, îmi era teamă să mă mișc, teamă că nu va continua, dacă o făceam.

— Când eram de vârsta ta, copiii mici dormeau împreună, iar mama și cu mine împărțeam același pat. Într-o dimineață, m-am trezit pentru că tata striga la mine: „Ilonka, trezește-ți mama. Încă nu a pregătit micul-dejun și nu mi-a călcat hainele“. M-am întors către mama, care era lângă mine, sub pătură. Dar nu se mișca. Era deja moartă.

Am vrut să știu fiecare detaliu despre acest moment în care o fiică s-a trezit lângă o mamă pe care deja o pierduse. De asemenea, am vrut și să-mi feresc privirea. Era prea terifiant fie și numai să mă gândesc la lucrurile astea.

— Când au îngropat-o, în după-amiaza aceea, am crezut că au băgat-o de vie în pământ.

Seara, tata mi-a spus să pregătesc cina pentru toată familia. Așa că asta am făcut.

Așteptam și restul poveștii. Așteptam morala, sau consolarea.

— E ora de culcare, a fost tot ce-a spus mama.

S-a aplecat să măture cenușa de sub sobă.

Pe coridor, dincolo de ușă, se auzeau pași bocănind. Simțeam mirosul tutunului tatei înainte de a auzi zăngănitul cheilor lui.

— Doamnelor, a strigat el, sunteți încă treze?

A intrat în bucătărie în pantofii lui lustruiți și costumul elegant, cu un zâmbet larg și cu un săculeț în mână, pe care mi l-a dat în timp ce mă săruta zgomotos pe frunte.

— Am câștigat din nou, se lăuda el.

De fiecare dată când juca cărți sau biliard cu prietenii lui, împărțea câștigul cu mine. În seara aceea îmi adusese o prăjiturică învelită în glazură roz.

Dacă în locul meu ar fi fost sora mea Magda, mama, mereu îngrijorată de greutatea ei, ar fi pus deoparte mica tratație, dar mi-a făcut semn din cap, dându-mi voie s-o mănânc. S-a ridicat în picioare, îndreptându-se de la sobă către chiuvetă. Tatăl meu i-a ținut calea, i-a ridicat mâna, ca s-o poată învârti în jurul camerei, iar ea s-a supus rigidă, fără un zâmbet. A îmbrățișat-o strâns, ținându-i o mână pe spate, în timp ce cu cealaltă îi pipăia sânii. Mama l-a îndepărtat.

— Sunt o dezamăgire pentru mama ta, mi-a șoptit tatăl meu când am ieșit din bucătărie.

Oare a avut intenția ca ea să-l audă, sau acesta era un secret destinat doar mie? Oricum ar fi fost, era ceva ce am păstrat pentru a analiza mai târziu. Totuși, amărăciunea din vocea lui m-a speriat.

— Vrea să meargă la operă în fiecare seară, să trăiască o viață cosmopolită, de lux. Eu sunt un simplu croitor. Un croitor și un jucător de biliard.

Tonul defensiv al tatei m-a umplut de confuzie. Era renumit în orașul nostru și foarte iubit de oameni. Glumeț, surâzător, părea mereu în largul lui și plin de viață. Un om în preajma căruia îți doreai să fii. Ieșea cu mulți prieteni. Era gurmand (îi plăcea mai ales șunca pe care o strecura câteodată pe șest în gospodăria noastră kosher, mâncând-o pe ziarul în care era înfășurată, îndesându-mi în gură bucăți din porcul interzis, îndurând acuzațiile mamei cum că ar fi pentru noi un exemplu cu totul jalnic). Atelierul lui de croitorie câștigase două medalii de aur. Nu era doar un executant de tivuri egale sau de poale drepte. Era un maestru. Așa a întâlnit-o și pe mama — ea intrase în atelierul lui fiindcă avea nevoie de o rochie și auzise că el era un croitor lăudat și recomandat. Dar tata își dorise să fie doctor, nu croitor, un vis pe care tatăl lui îl respinsese, iar din când în când această dezamăgire de sine ieșea la suprafață.

— Nu ești un simplu croitor, tati, îl asiguram eu. Ești cel mai bun croitor!

— Iar tu o să fii cea mai elegantă domnișoară din Košice, îmi spunea el, mângâindu-mă ușor pe creștet. Ai o siluetă perfectă pentru croitoria de lux.

Împinsese iar dezamăgirea de sine undeva, în adâncul inimii. Am mai stat o clipă în prag, alături de tata, fiindcă niciunul din noi nu era pregătit să se despartă de celălalt.

— Știi, mi-am dorit ca tu să fi fost băiat, a spus tata. Când te-ai născut, am ieșit din casă trântind ușa în urma mea. Eram furios că am tot fată. Dar acum ești singura cu care pot vorbi.

Mă sărută pe frunte.

Încă îmi place atenția pe care mi-o dă tata. Ca și cea din partea mamei, e prețioasă… și trecătoare. De parcă meritul meu pentru dragostea lor ar avea mai puțin de-a face cu mine și mai mult cu singurătatea lor. De parcă identitatea mea n-ar avea legătură cu nimic din ceea ce sunt sau am, ci doar cu ceea ce lipsește fiecăruia dintre părinții mei.

Când mă alătur familiei la masă, pentru a lua micul-dejun, surorile mele mai mari mă întâmpină cu cântecul pe care l-au compus pentru mine când aveam trei ani și am început să mă uit cruciș, în urma unei proceduri medicale greșite.

— Ești atât de urâtă, ești atât de sfrijită, cântă ele. Nu te va lua nimeni de nevastă.

Ani de zile am mers cu capul plecat tot timpul, ca să nu văd pe nimeni uitându-se la fața mea strâmbă. Am fost operată la zece ani, pentru a-mi fi corectat strabismul, iar acum ar trebui să fiu capabilă să ridic capul și să zâmbesc când întâlnesc străini, însă conștiința de sine persistă, ajutată de tachinările surorilor mele.

Magda are nouăsprezece ani, buze senzuale și păr ondulat. Ea este cea mai glumeață din familia noastră. Când eram mai mici, mi-a arătat cum să arunc struguri de la fereastra dormitorului nostru în ceștile clienților cafenelei din curtea interioară. Klara, sora mea mijlocie, un geniu al viorii, stăpânea Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn încă de pe vremea când avea cinci ani.

Eu sunt obișnuită să fiu sora cea tăcută, cea invizibilă. Sunt atât de convinsă de inferioritatea mea, încât rareori mă prezint cu numele meu. „Sunt sora Klarei“, spun eu mai mereu. Nu-mi trece prin cap că Magda s-ar putea plictisi de rolul de clovn, că pe Klara ar putea s-o nemulțumească rolul de copil-minune. Ea nu poate înceta să fie extraordinară, nici măcar pentru o secundă, altfel totul i-ar putea fi luat — admirația cu care e obișnuită, sentimentul de sine. Magda și cu mine trebuie să ne străduim să obținem ceva ce suntem sigure că nu va fi niciodată suficient; Klara trebuie să se îngrijoreze că în orice moment ar putea face o greșeală fatală și ar putea pierde totul. Klara a cântat la vioară de când avea trei ani. De multe ori stă în fața unei ferestre deschise pentru a exersa, ca și cum nu se poate bucura pe deplin de geniul ei creator decât în cazul în care convoacă un public de trecători care să-i fie martori. Se pare că, pentru ea, dragostea nu e nelimitată, ci condiționată — răsplata pentru o interpretare, ceea ce trebuie să accepți. Și a fi iubit are un preț: efortul de a fi acceptat și adorat este în cele din urmă un fel de dispariție.

Mâncăm chifle de la brutăria din capătul străzii, acoperite cu unt și cu gemul de caise al mamei, mai mult dulce decât acru. Mama își toarnă cafea și împarte mâncarea în jurul mesei. Tata și-a agățat deja un metru în jurul gâtului și și-a vârât o bucată de cretă în buzunarul de la piept, pentru a marca materialul. Magda așteaptă ca mama să ofere o a doua porție de chifle.

— Ia-o. Dacă nu, o mănânc eu, mă îndeamnă ea întotdeauna când refuz o a doua porție.

Klara își drege glasul, iar toată lumea se întoarce în direcția ei, pentru a asculta ce va spune.

— Trebuie să-i răspund profesorului în legătură cu invitația de a studia la New York, zice ea, netezind cu cuțitul untul moale pe pâinea caldă.

— Avem rude în New York, cugetă tatăl meu, amestecându-și cafeaua.

Se referă la sora lui, Matilda, care locuiește într-un loc numit Bronx, într-un cartier de imigranți evrei.

— Nu, spune mama. Am discutat deja despre asta. America e prea departe.

Mă gândesc la acea noapte de demult, din bucătărie, când vorbea cu atâta râvnă despre America. Poate că asta e viața, o permanentă ezitare între lucrurile pe care nu le avem, dar am vrea să le avem, și lucrurile pe care le avem, dar am vrea să nu le avem.

Klara își încordează maxilarul.

— Dacă nu New York, spune ea, atunci Budapesta.

Mama își pleacă privirea în timp ce strânge farfuriile de pe masă. Să susții cariera copilului preferat înseamnă să-l pierzi. Sau poate că nu ideea ca Klarie să plece de acasă o întristează; poate că e vorba de propria intransigență. Poate că e supărată pe ea însăși pentru că spune nu, când ar fi vrut să spună da.

Buna dispoziție cronică a tatălui meu nu e tulburată de povara deciziei Klarei sau de îngrijorarea cu care o poartă mama.

— O să mai discutăm despre asta, spune el, alungând atmosfera sumbră care s-a așternut din nou peste masa familiei noastre. Apoi se întoarce spre mine.

— Dicuka, spune el, dându-mi un plic, du banii ăștia la școală. Trebuie plătită taxa de școlarizare.

Țin plicul în mână, simțind semnificația încrederii lui. Totuși, încredințarea acestei responsabilități este și un avertisment. O reamintire a costurilor pe care le-am impus familiei. O întrebare deschisă cu privire la valoarea pe care o ofer. Țin strâns plicul în timp ce-mi adun lucrurile pentru școală, ca și cum strângerea lui mă va ajuta să-mi dau seama cât de mult contez și cât de mult nu, ca și cum asta mă va ajuta să desenez harta care arată dimensiunile și granițele valorii mele.

Sunt cea mai fericită atunci când sunt singură, când mă pot retrage în lumea mea interioară, iar plimbarea până la școala privată evreiască pe care o frecventez este timpul pe care îl prețuiesc. Exersez pașii din Dunărea albastră, spectacolul pe care clasa mea de balet îl va prezenta la un festival de pe malul râului.

Mă gândesc la maestrul meu de balet și la soția lui, la sentimentul pe care îl am atunci când urc treptele spre studio, câte două-trei deodată, când îmi dau jos hainele de școală și îmi pun bodyul și colanții. Iau lecții de balet de la cinci ani, de când mama a intuit că nu sunt muziciană și că am alte daruri. (Părinții mei au încercat să mă învețe să cânt la vechea vioară a Klarei, dar nu a durat mult până când mama mi-a smuls instrumentul din mâini, spunând: „Ajunge!“) Baletul, însă, mi-a plăcut de la început. Unchiul și mătușa mea mi-au dăruit un tutu pe care l-am purtat la primul meu curs. Dintr-un motiv sau altul, nu m-am simțit timidă în studio. M-am dus direct la pianistul care interpreta muzica pe care dansam și l-am întrebat ce piese avea de gând să interpreteze.

— Du-te și dansează, dragă, mi-a spus el. Mă ocup eu de pian.

Până la vârsta de opt ani, mergeam la cursurile de balet de trei ori pe săptămână. Îmi plăcea să fac ceva ce era numai al meu, diferit de surorile mele. Și îmi plăcea să fiu în corpul meu. Îmi plăcea să exersez fandările, maestrul nostru de balet amintindu-ne că forța și flexibilitatea sunt inseparabile — pentru ca un mușchi să se flexeze, altul trebuie să se deschidă; pentru a obține amplitudine și suplețe, trebuie să ne menținem corpul puternic. Păstrez sfaturile lui în minte ca pe o rugăciune. Mă las în jos, cu spatele drept, abdomenul încordat, picioarele desfăcute în lateral. Știu să respir, mai ales când simt că m-am blocat. Îmi imaginez cum trupul mi se întinde la fel cum se întind coardele de la vioara surorii mele, găsind locul exact de presiune, care face întregul instrument să răsune. Și sunt jos. Sunt aici. În șpagat perfect.

— Brava!

Maestrul de balet bate din palme.

— Rămâi exact cum ești.

Mă ridică de pe podea, deasupra capului. E dificil să-mi țin picioarele perfect întinse fără podeaua care să țină contră, dar pentru o clipă mă simt ca o ofrandă. Mă simt ca lumina pură.

— Editke, spune profesorul, toată bucuria din viața ta va veni din interior.

Mi-a luat ani întregi să înțeleg cu adevărat ce voia să spună. Deocamdată, tot ce știu este că pot să respir, să fac piruete, să ridic piciorul și să mă înclin. În timp ce mușchii mi se întind și se întăresc, fiecare mișcare, fiecare postură strigă: Sunt, sunt, sunt. Sunt eu însămi. Sunt cineva.

Imaginația preia controlul, iar eu pornesc într-un nou dans al meu, unul în care îmi imaginez întâlnirea părinților mei. Interpretez și partea lui, și pe a ei. Tatăl meu face o dublă preluare când o vede pe mama intrând în atelier. Mama se învârte mai repede, sărind tot mai sus. Eu îmi arcuiesc tot corpul într-un râs plin de bucurie. Nu am văzut-o niciodată pe mama bucurându-se, nu am auzit-o niciodată râzând cu gura până la urechi, dar în corpul meu simt izvorul neexploatat al fericirii ei.

Când ajung la școală, banii pe care tatăl meu mi i-a dat pentru a acoperi un întreg trimestru de școală au dispărut. Cumva, în freamătul dansului, i-am pierdut. Îmi verific fiecare buzunar și fiecare cută a hainelor, dar nu mai sunt. Toată ziua, teama de a-i spune tatălui meu îmi arde ca gheața în stomac.

Acasă, în seara aceea, aștept până după cină să-mi adun curajul să-i spun tatălui meu ce-am făcut. El nu se poate uita la mine în timp ce ridică pumnul, strângând o curea. E prima dată când mă bate pe mine, sau pe oricare dintre noi. Nu-mi spune niciun cuvânt atunci când se oprește.

Mă târăsc în pat devreme, înainte de a-mi termina temele, iar spatele și fundul încă mă ard. Ceea ce mă doare mai tare decât vânătăile proaspete de pe piele este sentimentul că ceva e în neregulă cu mine. În curând voi ajunge să știu că locul adânc în care mă refugiez în singurătate este un avantaj, un instrument de supraviețuire, dar în seara asta, imaginația mea pare o aberație. Un defect teribil.

Îmi trag păpușa sub pătură. O numesc Micuța. Are părul lung și ondulat și ochi verzi, care se deschid și se închid. Ochi verzi ca ai tatălui meu. E o păpușă frumoasă, jucăria mea preferată. Îi șoptesc în urechea netedă de porțelan.

— Aș vrea să mor, pentru ca el să sufere pentru ce mi-a făcut, spun cu ochii strânși în întuneric.

Micuța tace, ca și cum ar lua în considerare această furie mistuitoare pe care o simt față de tatăl meu — și față de mine. Las furia să se agite în mine. O azvârl mai sus, mai tare. Există o plăcere în a spune cele mai rele lucruri posibile.

— Nu, îi șoptesc păpușii mele, cu vocea răgușită de lacrimi, aș vrea...

Las tensiunea să crească...

— Aș vrea...

Voi spune cel mai violent și teribil lucru la care mă pot gândi. O propoziție atât de îngrozitoare încât nu o s-o pot retracta niciodată, despre care nu știu deocamdată că mă va bântui, că se va repeta în mintea mea în nopți mult mai rele, în momente mult mai întunecate.

— Aș vrea ca tatăl meu să moară, zic eu.

În seara asta, Micuța nu spune nimic, cu ochii închiși în întuneric, o cortină trasă rapid peste scenă.

1. Pâine împletită, pregătită mai ales de sărbători.