Pentru mama și tata

I

Cizmele

Laurids Madsen călătorise la poarta Raiului, dar coborâse din nou pe pământ grație cizmelor sale.

Nu s-a înălțat nici cât o bătaie de aripă, abia cât verga arborelui mare al unui velier. Stătuse la poarta Raiului și-l văzuse pe Sfântul Petru, chiar dacă paznicul porții către lumea cealaltă îi arătase doar fundul.

Laurids Madsen ar fi trebuit să fie mort, dar moartea nu l-a vrut, așa că s-a întors schimbat la față.

Înainte ca Laurids Madsen să ajungă faimos pentru vizita sa în Rai, i se dusese buhul fiindcă declanșase de unul singur un război. Tatăl lui, Rasmus, dispăruse pe mare pe când Laurids avea șase ani. Laurids plecase pe nava Anna din Marstal, orașul său de baștină de pe insula Ærø, pe când avea paisprezece ani și după mai puțin de trei luni corabia naufragiase în Marea Baltică. Echipajul fusese salvat de un bric american și Laurids Madsen visa încă de pe atunci la America.

Își luase examenul de căpitan de navă în Flensburg pe când avea optsprezece ani și-n același an ajunse să naufragieze pentru a doua oară în largul coastelor Norvegiei, lângă Mandal, unde, într-o noapte friguroasă de octombrie, a stat pe o stâncă bătută de valuri, scrutând orizontul după ajutor. Timp de cinci ani navigă pe toate oceanele lumii. Fusese la sud de Capul Horn, unde auzise pinguinul țipând în noaptea neagră ca smoala. Văzuse Valparaíso, coasta de vest a Americii și Sydney, unde iarna copacii-și pierd scoarța în loc să-și piardă frunzele și unde cangurii țopăie de colo-colo. Întâlnise o fată cu ochii ca strugurii pe nume Sally Brown, care știa povești despre Foretop Street, La Boca, Barbary Coast și Tiger Bay. Traversase ecuatorul, ocazie cu care fusese supus ritualului de inițiere, începând cu salutul către zeul Neptun, și simțise cum s-a zdruncinat corabia când a trecut Linia. Ca să marcheze prilejul, băuse apă sărată, ulei de pește și oțet; fusese botezat cu gudron, funingine de lampă și seu, apoi bărbierit cu un cuțit ruginit cu crestături în lamă și i se oblojiseră tăieturile cu sare și var. Fusese silit să sărute obrazul ciupit de vărsat și vopsit cu ocru al Amfitritei și să-și cufunde nasul în sticluța ei cu parfum, care fusese umplută cu așchii de unghii tăiate.

Laurids Madsen văzuse lumea largă.

Mulți alții o mai făcuseră, însă el a fost singurul care s-a întors acasă cu ideea fixă că Marstal era prea mic și, parcă pentru a o demonstra, vorbea întruna o limbă pe care el o numea americană și pe care o învățase în timp ce călătorise un an de zile la bordul fregatei americane Neversink.

— Givin nem belong mi Laurids Madsen1, spunea el.

Cu Karoline Grube din Nygade avea trei fii și o fiică: Rasmus, botezat după tatăl său, Esben și Albert. Fata se numea Else și era cea mai mare. Rasmus, Espen și Else semănau cu mama lor, erau mici de statură ca și ea și nu erau prea vorbăreți. Albert semăna cu Laurids. La vârsta de patru ani, era deja la fel de înalt ca Esben, care era cu trei ani mai mare. Obișnuia să rostogolească de colo-colo o ghiulea englezească de fontă și încerca întruna să o ridice în brațe. Se lăsa în genunchi și se încăpățâna strângând din ochi, dar ghiuleaua era încă prea grea pentru el.

— Heave away, my jolly boys! Heave away, my bullies!2 îi striga Laurids încurajator când vedea sforțările mezinului.

În timpul asediului englezesc asupra orașului Marstal din 1807, ghiuleaua se întâmplase să cadă prin acoperișul casei lor din strada Korsgade. Bunica se speriase atât de tare, încât îl născuse pe Laurids chiar pe podeaua din bucătărie. Când Albert nu se juca cu ea pe afară, ghiuleaua își avea locul rezervat în bucătărie, unde Karoline o folosea ca pistil, sfărâmând cu ea boabele de muștar.

— La fel de bine ai fi putut fi chiar tu cel care ți-ai anunțat astfel venirea pe lume, îi spusese tatăl său o dată lui Laurids, atât de mare erai când ai venit pe lume. Dacă te-ar fi scăpat barza, ai fi trecut prin acoperiș ca o ghiulea englezească.

— Finggu, spuse Laurids ridicând degetul în aer.

Voia să-i învețe pe copii limba americană.

Fut însemna picior. Arătă cu degetul spre cizme. Maus era gura.

Se freca pe burtă când se așeza la masă și-și arăta dinții.

— Hanggre.

Așa puteau să-și dea seama cu toții că-i era foame.

Mama era misis, tata papa tru. Când Laurids nu era acolo, copiii spuneau „mama“ și „tata“, la fel ca toți ceilalți copii, cu excepția lui Albert. Cu el, tatăl avea o legătură aparte.

Copiii aveau o mulțime de porecle: pickaninnies, bullies și hearties3.

— Laikim tumaci4, îi spunea Laurids lui Karoline țuguindu-și buzele ca și cum ar fi vrut să o sărute.

Ea chicotea de jenă și apoi se supăra.

— Nu te prosti, Laurids, îi zicea.

În 1848 izbucni războiul cu nemții în Schleswig-Holstein, de cealaltă parte a Mării Baltice. Bătrânul vameș de la Porte a fost primul care a aflat, fiindcă guvernul provizoriu revoluționar din Kiel i-a trimis proclamația împreună cu o cerere de a preda încasările vamale.

Întregul Marstal a pus mâna pe arme și am convenit imediat să formăm o unitate de apărare națională. În fruntea acesteia se afla un profesor tinerel din Rise, căruia de atunci i-am spus Generalul. Pe toate punctele înalte de pe insulă am ridicat balize din niște butoaie umplute cu smoală și cu o frânghie veche ce atârna la capăt, plasate pe un stâlp înalt. Dacă venea dușmanul, se aprindea butoiul cu smoală și se ridica în aer, semnalând începutul războiului.

Erau balize atât pe versantul Knasterbjerg, cât și pe stâncile de la Vejsnæs și peste tot pe plajă mișunau paznici care scrutau orizontul.

Tot balamucul cu războiul fu prea mult pentru Laurids, care nu avea de altfel respect pentru nimic. Într-o seară, în drum spre casă dinspre Fiordul Eckernförde, trecu pe lângă Vejsnæs, trase barca mai spre plajă și strigă ca să se audă departe peste apă:

— Neamțul e pe urmele mele!

Câteva minute după aceea, se aprinse butoiul din capătul falezei, apoi se aprinse baliza de la Knasterbjerg, iar pe urmă toate de pe insulă, rând pe rând, până departe la Synneshøj, aproape 20 de kilometri mai încolo, până când toată insula Ærø fu în flăcări ca-n noaptea de Sânziene.

Laurids stătea întins în barcă în timp ce focurile se aprindeau și râdea cu poftă de tămbălăul pe care-l stârnise. Dar când se pregăti să lase ancora în Marstal, văzu lumini peste tot și străzile pline de oameni, cu toate că era târziu în noapte. Unii dintre ei strigau și dădeau ordine ininteligibile, alții plângeau și cerșeau milă. O mulțime de oameni gata de luptă se repezea deja la deal spre strada Markgade înarmată cu furci, coase și câteva puști. Mame tinere alergau înspăimântate pe străzi cu bebelușii țipând în brațe, convinse că nemții o să le străpungă odraslele cu baionetele. La fântâna de la colțul străzilor Markgade și Vestergade, o soție de căpitan se certa cu o slujnică. Femeii îi intrase în cap că ar trebui să se ascundă de nemți în fântână și-i dădea ghes fetei să sară prima în adâncurile întunecate.

— După dumneavoastră, doamnă, îi răspunse fata.

Și noi, bărbații, ne dădeam ordine unii altora. Sunt prea mulți căpitani de vas în orașul nostru ca să mai asculte vreunul de ceilalți și singurul lucru asupra căruia am putut cădea de acord a fost să jurăm solemn că nu ne vom da viața decât cu cel mai mare preț posibil.

Când zarva ajunse în casa parohială din Kirkestræde, la pastorul Zachariassen, care avea musafiri în acea seară, o doamnă leșină de spaimă, însă fiul de doisprezece ani al pastorului, Ludvig, înșfăcă un vătrai ca să-și apere patria de inamicul cotropitor. În casa învățătorului Isager, care era și cântăreț la biserică, toată familia se pregătea pentru atacul iminent. Toți cei doisprezece fii — care veniseră acasă pentru a sărbători ziua de naștere a corpolentei doamne Isager — au primit chiar de la mama lor vase de lut pline cu cenușă, cu ordinul de a o azvârli în fața neamțului în cazul în care i-ar trece prin cap să le ia casa cu asalt.

În fruntea gloatei care înainta pe Markgade spre Reberbanen se găsea bătrânul Jeppe, care agita o furcă și le răcnea nemților să vină, numai să se încumete. Micul tâmplar Laves Petersen trebui să se întoarcă acasă. Își purta cu mândrie pușca pe umăr și-și îndesase gloanțe în buzunare, dar în mijlocul marșului descoperi că-și uitase praful de pușcă acasă.

La Moara Marstal, soția morarului, voinica doamnă Weber, era înarmată cu o furcă și insista să se alăture gloatei. În toată acea învălmășeală și poate și din pricină că părea mai impunătoare decât cei mai mulți dintre noi, bărbații, i-am făcut imediat loc în rândurile noastre însetate de sânge.

Laurids, nestatornic de felul lui, fu cuprins de spiritul de luptă general în așa de mare măsură, încât dădu și el fuga acasă pentru a găsi o armă. Karoline și cei patru copii se ascunseseră înfricoșați sub masa din sufragerie când Laurids dădu buzna înăuntru și strigă entuziasmat:

— Haideți copii, să mergem la război!

Karoline dădu cu capul de dosul tăbliei, cu un zgomot sec. Apoi se târî cu greu pe sub fața de masă și se ridică în picioare, țipând la el mânioasă:

— Ai înnebunit de-a binelea, Madsen? Copiii nu se duc la război!

Rasmus și Esben începură să țopăie.

— Vrem și noi! Vrem și noi! strigară în cor. Avem voie?

Micul Albert veni și el, rostogolindu-și ghiuleaua.