Tuturor persoanelor care au fost silite să tacă — fie ca această carte să onoreze cele mai profunde părți ale personalității voastre.

Introducere

Toată lumea știa că era greșit ca el să își asume meritele pentru munca mea. Eu eram cea care rămăsese trează până noaptea târziu pentru a face calculele. Eu eram cea care ținuse legătura cu acționarii. Eu eram cea care citise și rezumase pagini întregi de notițe în trei subiecte de discuție succinte. Toată lumea știa că eu fusesem.

Toată lumea, în afară de directorul care conta.

Totuși nimeni nu a scos o vorbă când colegul meu și-a asumat meritele.

Când directorul l-a lăudat pentru mintea strălucită.

Când colegul meu a fost promovat.

Eram furioasă. Furioasă pe el. Furioasă pe ceilalți. Furioasă pe mine însămi. De ce nu mă apărasem? De ce nu găsisem o cale de a mă apăra? Era munca mea. Toată munca mea.

Dar, dacă aș fi spus ceva, ar fi părut meschin.

Să spun ceva ar fi însemnat că nu sunt un jucător de echipă.

Să spun ceva nu ar fi… contat cu adevărat.

Urăsc să fiu nevoită să vorbesc în public. Este obositor și, uneori, degradant. Înseamnă să fii nevoit să analizezi de ce crezi ceea ce crezi și să-ți justifici existența. Și, dacă nimeni altcineva nu vorbește sau nu se exprimă, poți avea impresia că te pui singur în bătaia puștii, fără o armură sau o apărare suficientă.

Dar, după cum spune dictonul, dacă tu nu lupți pentru tine, nimeni altcineva nu o va face, nu-i așa? De la antrenorul meu de dicție din liceu, care-mi striga: „Vorbește mai tare!“ până la managerul de la primul meu loc de muncă, care îmi cerea: „Spune-ne ce gândești cu adevărat“ (dar apoi mă asigura că gândirea mea era greșită), dacă aș fi avut un ban pentru fiecare dată când cineva mi-a cerut să vorbesc mai tare, mi-aș fi permis să ies la pensie până acum.

Din păcate, să vorbești deschis nu este la fel de ușor ca și cum ai vorbi mai tare. A fi liber să spui ceea ce gândești cu adevărat nu este un privilegiu pe care îl are toată lumea.

Nu ați spune despre mine că odinioară îmi venea foarte greu să vorbesc deschis.

Am diplome și predau la unele dintre cele mai bune universități din lume. Am titlul de „partener manager“ înaintea numelui meu și inițialele JD de la juris doctor (doctor în drept) după numele meu. M-am aflat în fața unor auditorii de până la trei sute de mii de persoane. Îmi câștig existența vorbind și conducând echipe.

Pe de altă parte, poate că nu ați fi ghicit că mi-a fost cândva greu să vorbesc deschis, în public, ci doar ați fi presupus asta.

În definitiv, sunt femeie, asiatică și (relativ) tânără. Este un stereotip și o statistică bine documentată faptul că persoanele ca mine sunt angajații ideali la nivel de începător, dar au cele mai puține șanse de a fi promovate în funcții de conducere. Oamenii presupun că vom munci din greu și că nu vom cauza probleme, dar cred, de asemenea, că nu avem viziunea, încrederea în noi înșine, abilitățile și priceperea necesare pentru a conduce o afacere.

Ca imigrantă venită în anii 1980 din Taiwan în Statele Unite am fost învățată că trebuie să muncesc din greu, să țin capul plecat, să mă integrez și voi fi recompensată pentru asta. Povestea mea nu este foarte diferită de multe alte povești de imigranți. Rețeta succesului a fost să fiu guai — obedientă — și să joc cu supunere rolurile care mi-au fost încredințate.

Eu sunt întruchiparea mitului minoritarului model. Provin dintr-o familie stabilă, am fost crescută de ambii părinți, am fost o studentă de nota 10, am prieteni nemaipomeniți. Am mers la Universitatea California, din Berkeley, pentru a urma facultatea, întrucât o facultate de stat era alegerea practică. Am studiat și apoi am predat la Facultatea de Drept de la Harvard. Am bifat toate căsuțele care ar trebui să ofere oricui o viață bună. În unele cercuri, oamenii ar spune că am reușit. Așadar, de ce să mă plâng?

Dacă succesul ar consta doar în a avea un loc la masă, oamenii m-ar considera o persoană care se bucură de succes.

Dar a avea un loc la masă nu înseamnă că opinia ta reală este de fapt binevenită.

Mi se cere în mod constant să validez deciziile din „perspectiva minorității“ — ca și cum aș putea vorbi în numele tuturor femeilor, al persoanelor de culoare și al altor grupuri oprimate de-a lungul istoriei. De multe ori sunt prezentă într-un loc doar pentru ca reprezentanții autorităților să se simtă bine cu ei înșiși (sau să schimbe statisticile din raportul acționarilor), fiindcă sala pare puțin mai variată, și nu neapărat pentru că acei oameni chiar vor să audă ce am eu de spus.

Sunt un simbol, prezent, dar tăcut.

Tăcerea este o strategie de supraviețuire, pentru a evita să intru în conflict cu ei. Tăcerea înseamnă să nu fiu nevoită să mă implic în așa-zisele dezbateri sănătoase, care mă fac să fiu iritată și tulburată. În unele cazuri, înseamnă, la propriu, să nu-mi pierd serviciul care îmi plătește facturile.

Tăcerea este ceea ce am învățat să fac și am interiorizat, iar în multe momente ale vieții am fost recompensată pentru asta.

Am participat la ședințe de echipă în care George spunea că Chen ar trebui să se ocupe de calcule deoarece asiaticii sunt buni la matematică. Chiar vorbesc serios! Aceste stereotipuri sunt atât de vechi și de uzate, încât parcă ar fi un sitcom prost din anii '80. Am lăsat-o baltă, pentru că nu merită să stârnesc mânia lui George. Este doar o glumă. Este doar George fiind George.1 Plus de asta, oare ce se întâmplă chiar este treaba mea? Încerc doar să-mi fac treaba aici. E mai ușor să stai sub radar și să treci neobservat.

Însă, dacă nu e treaba mea, atunci a cui este?

Poate că vă gândiți acum: „Eu aș spune ceva. Cineva trebuie să spună ceva, altfel lucrurile nu se vor schimba niciodată. Ăsta este genul de persoană care sunt. Fac ceea ce este corect și lupt pentru ceilalți!“

Dar chiar ați face-o?

Atunci când bănuiți că ideea grozavă a șefului vostru îi va face viața colegului vostru oribilă, spuneți ceva? Când știți că echipa nu va putea atinge obiectivele din trimestrul patru pentru că au fost nerealiste, spuneți ceva? Atunci când faptele vecinului vostru sunt la limita eticii, spuneți ceva? Când rectorul face o remarcă nedelicată, care înjosește un student sau o studentă, spuneți ceva? Atunci când prietenul vostru face o glumă rasistă la bar, spuneți ceva? Când soțul/soția vă șochează făcând haz pe seama unui vecin cu dizabilități, spuneți ceva?

Acești oameni vă controlează salariul și promovarea. Ei vă influențează confortul. Cu siguranță nu au vrut să facă asta, nu-i așa?

Sau au vrut?

Atunci când sunt întrebați, majoritatea managerilor spun că vor ca oamenii lor să îi anunțe de îndată ce sesizează ceva ce nu este în regulă. Angajatorii doresc ca angajații lor să raporteze încălcări ale normelor de siguranță și sănătate, precum și comportamente nepotrivite înainte ca acestea să devină o problemă în relația cu angajații sau o obligație de plată pentru companie. Atunci când sunt întrebați, majoritatea oamenilor spun că își doresc relații de încredere cu prietenii și cu cei dragi. Pentru a fi văzuți, cunoscuți și auziți în aceste relații este necesar să ne folosim dreptul la exprimare.

Dar câți dintre noi o fac cu adevărat?

Pentru fiecare dintre noi există un stimulent ca să rămână tăcut. Pentru persoanele cu identități marginalizate în mod tradițional, prezentarea opiniilor proprii poate fi o aventură nouă, inconfortabilă și riscantă. Cum să vorbești când lumea ți-a spus în mod repetat că nu ar trebui să o faci? Există siguranță și autoconservare în tăcere. Botnița poate fi incomodă, dar cu siguranță este mai suportabilă decât reacțiile celorlalți la auzul opiniilor voastre. De ce să vorbiți de formă, doar de dragul de a vorbi, când știți că tot ceea ce spuneți nu este cu adevărat binevenit și, de fapt, înrăutățește lucrurile, în loc să le îmbunătățească?

Totuși siguranța noastră individuală și colectivă, starea noastră de bine și progresul ne cer să ne folosim dreptul de a vorbi. Așadar, cum trebuie să procedăm într-o asemenea situație?

Aceasta este o carte despre tăcere.

Cum am învățat să tăcem, cum am beneficiat de pe urma tăcerii, cum i-am redus la tăcere pe alții — și cum am putea alege o altă cale. Este o carte despre creșterea gradului de conștientizare a celor învățate și despre dezvăluirea tiparelor inconștiente, astfel încât să putem face alegeri deliberate despre cum vrem să ne prezentăm fiecare dintre noi în fața lumii. Este despre modul în care putem să ne descătușăm pe deplin talentul, să spunem ce gândim, să fim versiuni mai complete ale noastre și să îi ajutăm pe alții să facă același lucru.

Aceasta este o carte pentru oamenii cărora li s-a spus că folosirea exprimării sincere este aptitudinea de leadership de care au nevoie pentru nivelul următor, pentru oamenii care vor să își facă cunoscute punctele de vedere în ședințe și să îi determine, în sfârșit, pe ceilalți să îi asculte.

Aceasta este o carte pentru oamenii care au fost reduși la tăcere — cărora li s-a spus că nu sunt suficient de buni, care au fost nevoiți să chibzuiască atent ce anume pot împărtăși și cine pot fi, și care se luptă să știe cum sună opiniile lor după atâția ani în care ele au fost reprimate.

Aceasta este o carte pentru oricine dorește să fie văzut, cunoscut, auzit și apreciat și care ajunge la concluzia că oamenii din jurul său nu îl pot sprijini decât dacă le oferă îndrumări despre cum ar putea face cel mai bine acest lucru.

Este, de asemenea, o carte pentru liderii bine intenționați și pentru membrii familiei care doresc cu adevărat să facă treabă bună.