Capitolul 1

Dacă pâinea nu s-ar fi ars, aceasta ar fi fost o cu totul altă poveste. Dacă băiatul bucătăresei n-ar fi venit târziu cu o seară înainte, dacă bucătăreasa n-ar fi știut că el își pierdea vremea pe lângă acea autoare de piese de teatru, dacă n-ar fi zăcut trează făcându-și griji pentru sufletul lui nemuritor și plângând soarta viitoare a unor posibili nepoți, dacă n-ar fi fost atât de obosită și distrasă, atunci pâinea nu s-ar fi ars, iar calamitățile care au urmat ar fi lovit pe altcineva și nu Casa Ordoño, ar fi lovit pe altă stradă, nu pe Calle de Dos Santos.

Dacă, în dimineața aceea, don Marius s-ar fi aplecat să-și sărute soția pe obraz înainte de a pleca să-și vadă de treburi, aceasta ar fi fost o poveste mai veselă. Dacă i-ar fi spus draga mea, porumbița mea, frumoasa mea, dacă ar fi observat cerceii cu lapislazuli din urechile ei sau florile pe care le pusese ea în hol, dacă don Marius nu și-ar fi ignorat nevasta când a plecat călare spre grajdurile lui Hernán Saravia, ca să aibă grijă de niște cai pe care nu și-ar fi permis niciodată să și-i cumpere, atunci poate că doña Valentina nu s-ar fi sinchisit să coboare la bucătărie și toată tragedia care a urmat s-ar fi vărsat în rigolă și ar fi ajuns în mare. Atunci nimeni — cu excepția unui bol de moluște melancolice — n-ar fi avut nimic de suferit.

Doña Valentina fusese crescută de doi părinți indiferenți, care o tratau cu răceală și care n-aveau prea multe sentimente pentru ea, în afara unei vagi dezamăgiri față de frumusețea ei banală și a îndoielii că o să facă o partidă bună. Și nu făcuse. Don Marius Ordoño avea o avere care se împuțina, terenuri pline de măslini care nu rodeau și o casă bine proporționată, dar modestă, pe una dintre străzile bune din Madrid. Era cea mai bună partidă la care putea spera Valentina, cu zestrea ei deloc remarcabilă și cu un chip și mai puțin remarcabil. Cât despre Marius, el mai fusese căsătorit o dată, cu o moștenitoare roșcată care, la doar câteva zile după nuntă, pășise în fața unei trăsuri și fusese ucisă, lăsându-l fără copii și fără vreo para din averea părinților ei.

În ziua nunții, Valentina purtase un voal din dantelă aurită și piepteni de fildeș în păr. Don Marius, privind reflexia lui alături de ea în oglinda cețoasă sprijinită de perete în camera din față a casei sale, fusese surprins de fiorul de dorință care-l cuprinsese, inspirat poate de ochii plini de speranță ai miresei sau de însăși imaginea lui în haine de nuntă. Dar mai degrabă fusese mișcat de cireșele în coniac pe care le mâncase toată dimineața, îndesându-le în gură și mestecându-le încet, ceea ce i se păruse mai bine decât să stea la discuții cu noul lui socru. În seara aceea, se năpustise cu o pasiune frenetică asupra miresei lui, șoptindu-i la ureche poezii, dar reușise doar câteva împingeri penibile înainte să-l cuprindă amețeala și să vomite cireșele în coniac pe jumătate mestecate pe tot așternutul nupțial, la care Valentina brodase cu mâinile ei multe săptămâni.

În lunile și anii care au urmat, Valentina avea să se gândească aproape cu nostalgie la noaptea aceea, pentru că înflăcărarea lui Marius, alimentată de cireșe, era singurul semn de pasiune sau chiar de interes pentru ea pe care el i-l arătase vreodată. Și, deși era adevărat că nu făcuse decât să se mute dintr-o casă lipsită de iubire în alta la fel, asta nu însemna că ea nu simțea lipsa dragostei. Doña Valentina n-avea o denumire acceptabilă pentru dorul care o măcina și nu știa cum să și-l aline, așa încât își umplea zilele scoțându-le din sărite cu permanente atenționări pe cele două servitoare și trăind într-o stare de nemulțumire neînduplecată.

De-asta a coborât în bucătărie în dimineața aceea — și nu doar o dată, ci de două ori.

Bucătăreasa ajunsese tot mai imprevizibilă pe măsură ce îi devenea cunoscută obsesia fiului ei pentru Quiteria Escárcega, autoare de piese de teatru, astfel că doña Valentina o verifica în fiecare dimineață. În ziua aceea, în timp ce cobora scara și se simțea învăluită de căldură, a fost întâmpinată de mirosul inconfundabil de pâine arsă și aproape că-i venea să leșine de plăcere că avea ceva concret de care să se plângă.

Dar bucătăreasa nu era acolo.

Valentina avea de gând să rămână în bucătărie, transpirând în dogoarea împrăștiată de vatră și clocotind de furie, compunându-și un discurs lung despre risipă, neglijență și caracterul bucătăresei. Însă de sus a răsunat o bătaie în ușă, iar ea și-a dat seama că s-ar putea să fie cineva care voia să vorbească despre măsline cu soțul ei. Putea să fie chiar și o invitație — puțin probabil, dar fie și numai speranța a fost suficientă ca s-o pună în mișcare. Nu mai avea cine altcineva să răspundă la ușă în Casa Ordoño. Soțul ei spusese limpede că nu-și mai puteau permite alți servitori și că era norocoasă că avea o bucătăreasă și o fată pe post de slujnică, s-o ajute prin casă. N-avea ce face, așa că și-a înăbușit mânia și a urcat treptele călcând apăsat, în timp ce-și ștergea cu mâneca nădușeala de pe față.

Când a coborât din nou scara, cu o scrisoare de la tatăl ei necitită îndesată în mânecă, a auzit-o pe bucătăreasă pălăvrăgind cu fata care o ajuta la treabă — un boț de om, bondoacă, mirosind a umezeală, învârtindu-se toată ziua prin casă cu ochii în jos, la propriile picioare lipsite de orice grație.

— Águeda, a izbucnit Valentina în clipa în care a dat buzna în bucătărie, cu vocea tremurând de îndreptățirea unei mustrări bune, poți să-mi spui de ce ți se pare nimerit să risipești averea soțului meu și timpul meu, arzând din nou pâinea?

Bucătăreasa a privit-o tâmp, cu ochii ei posaci roșii de cât plânsese din cauza băiatului ei prost, apoi și-a întors privirea spre masa din mijlocul bucătăriei, unde aștepta pâinea, în tava ei neagră.

Chiar înainte să se uite, Valentina a simțit cum se încinge toată, probabilitatea să fie umilită năvălind peste ea ca o furtună iscată din senin. Pâinea stătea ca o perniță aurie pe patul ei de fier, înaltă, lucioasă și maroniu-rumenită, perfect crescută, perfect coaptă.

Doña Valentina voia să cerceteze pâinea, s-o împungă cu degetul și s-o declare mincinoasă. Văzuse cu doar câteva clipe înainte aceeași pâine, înnegrită și distrusă, cu toată cupola de coajă prăbușită de dogoare. Și știa, știa că nu era altă pâine scoasă din foc ca s-o înlocuiască pe prima, pentru că recunoștea tava de fier, cu colțul ei puțin ciobit.

Nu era posibil. Lipsise doar câteva minute. Îi jucau o festă, și-a zis ea, proasta de bucătăreasă și proasta de fată bună la toate încearcă să-și bată joc de mine, să iște din partea mea o reacție și să mă facă de râs. N-avea să le dea satisfacție.

— Ai ars pâinea înainte, a zis ea nepăsătoare, și n-am nicio îndoială că o s-o mai arzi și altă dată. Ai grijă să nu întârzii cu masa de prânz!

— O să fie acasă și don Marius, señora?

Valentina s-a întrebat dacă să-i tragă o palmă peste fața ei încrezută.

— Nu cred, a răspuns veselă. Dar o să vină două prietene. Ce pregătești?

— Porcul, señora. Cum ai cerut.

— Nu, a corectat-o Valentina. Eu am cerut prepelița. Porcul e pentru mâine, bineînțeles.

Bucătăreasa a privit-o din nou, cu ochii ei duri ca niște bucăți de cărbune.

— Bineînțeles, señora.

Valentina știa foarte bine că de fapt ceruse porc. Planificase mesele pentru gospodărie cu o săptămână înainte, ca întotdeauna. Dar să facă bine bucătăreasa să țină minte că asta era casa ei și că ea nu o să fie niciodată subiect de glumă.

După ce a plecat doña Valentina, Luzia a scos prepelița în timp ce o asculta pe bucătăreasă mormăind furioasă și dând deoparte porcul fiert, zdrăngănind oale și cratițe. Făcea ea urât, dar porcul putea să stea până a doua zi fără probleme. Felul cum se purtase doña Valentina îi stricase și mai rău Águedei dispoziția deja proastă. Luzia era aproape recunoscătoare. O Águeda supărată era o companie mai plăcută decât o Águeda abătută.

Și totuși nefericirea doñei Valentina se strecura în toate cele și, de fiecare dată când venea în bucătărie, Luzia se temea că amărăciunea ei putea să acrească laptele sau să veștejească legumele. Mătușa ei o avertizase cu multă vreme în urmă că unii oameni aduceau cu ei nefericirea la fel de repede precum se schimbă vremea și-i spusese povestea Martei de San Carlos, care, părăsită de iubit, plecase la plimbare pe aleile pline de frunze de la Alcázar și plânsese așa de mult și așa de tare, că i se alăturaseră și păsările. Mulți ani după aceea, oricine intra în grădini și auzea păsările cântând era copleșit de tristețe. Sau cel puțin așa zicea mătușă-sa.

Când văzuse pâinea arsă, Luzia nu stătuse prea mult pe gânduri și-și trecuse mâna peste ea, intonând cuvintele învățate de la mătușa ei: Aboltar cazal, aboltar mazal. Schimbă locul, schimbă norocul. Le fredonase foarte încet. Nu erau chiar în spaniolă, așa cum nici Luzia nu era chiar spaniolă. Dar doña Valentina n-ar fi lăsat-o niciodată în casa asta, nici chiar în bucătăria întunecoasă, încinsă, fără ferestre, dacă ar fi adulmecat fie și numai un iz de evreică.

Luzia știa că trebuie să fie atentă, dar îi era greu să nu aleagă calea simplă, când toate celelalte căi erau dificile. Dormea în fiecare noapte pe podeaua cămării, pe un strat de cârpe pe care le cususe ea laolaltă și având pe post de pernă un sac de făină. Se trezea înainte să se crape de ziuă și ieșea pe aleea rece ca să se ușureze, apoi se întorcea și făcea focul, înainte să meargă să aducă apă din fântâna de la Plaza del Arrabal unde vedea și alte slujnice, și spălătorese, și neveste, le saluta, apoi își umplea gălețile și și le punea în cumpănă pe umeri ca să facă drumul înapoi la Calle de Dos Santos. Punea apa la fiert, curăța meiul de gărgărițe și începea să facă pâinea pentru ziua aceea, dacă nu se ocupase deja Águeda.

Era treaba bucătăresei să se ducă la piață, dar, de când băiatul ei se îndrăgostise de acea scriitoare elegantă, Luzia era cea care lua punguța cu bani și se ducea la tarabe, încercând să găsească prețul cel mai bun pentru miel, căpățâni de usturoi și alune. Nu se pricepea deloc să se târguiască, așa că, uneori, pe drum spre Casa Ordoño, dacă ajungea singură pe o stradă pustie, scutura coșul și fredona Onde iras, amigos toparas — fie să găsești prieteni oriunde mergi — și atunci, unde fuseseră șase ouă, acum erau o duzină.

Când încă trăia, mama Luziei o avertizase că-și dorea prea mult și susținea că asta era din cauză că Luzia se născuse la moartea celei de-a treia soții a regelui. Când regina murise, curtenii se dăduseră cu capul de zidurile palatului, iar vaietele lor se auziseră în tot orașul. Nu trebuia să-i jelești pe morți; se zicea că așa împiedici miracolul reînvierii. Dar când se stingea o regină era altceva. Orașul trebuia să-i jelească moartea, iar procesiunea de înmormântare era un spectacol întrecut doar de moartea băiatului ei vitreg, Carlos, tot în anul acela, mai devreme. În ceea ce o privește pe Luzia, primele ei țipete când venise pe lume se amestecaseră cu plânsul tuturor madrilenilor pentru regina lor pierdută. „Te-a năucit“, îi spusese Blanca. „Ai crezut că plângeau pentru tine, iar asta ți-a insuflat prea multă ambiție.“

Odată, deși mătușa ei o avertizase, Luzia încercase același cântec al prieteniei și cu niște monede. Punguța a zăngănit veselă, dar, c ând a băgat mâna înăuntru, a mușcat-o ceva. Au ieșit doisprezece păianjeni de cupru, care s-au împrăștiat. Trebuise să fredoneze peste brânză, varză și migdale ca să compenseze banii pierduți, însă Águeda tot o făcuse proastă și neajutorată când văzuse conținutul anemic al coșului de cumpărături. Aici te aduce ambiția.

Mătușa Hualit râsese când îi povestise. „Dacă un pic de magie ne-ar putea îmbogăți, mama ta ar fi murit într-un palat plin de cărți, iar eu n-ar fi trebuit să ajung în casa asta frumoasă culcându-mă cu te miri cine. Ai noroc că nu te-ai ales decât cu o mușcătură de păianjen.“

Mătușă-sa o învățase cuvintele, luate din scrisori venite din țări aflate departe, peste mare, dar melodia fusese dintotdeauna a ei. Cântecelele îi veneau pur și simplu în cap, iar notele îi dădeau o vibrație plăcută pe limbă — ca să înmulțească zahărul când nu mai erau bani să cumpere, să aprindă focul când tăciunii se răciseră, să repare pâinea când se ardea așa de tare coaja. Mici modalități prin care evita mici dezastre, ca să facă zilele lungi de muncă un pic mai suportabile.

N-avea de unde să știe că doña Valentina fusese deja în bucătărie în dimineața aceea și că văzuse pâinea arsă în tavă. Pentru că, deși Luzia se născuse cu unele talente, clarviziunea nu se număra printre ele. Nu era predispusă la viziuni sau transe. Nu vedea viitorul în tiparul sării împrăștiate. Dacă ar fi văzut, ar fi știut că nu trebuie să se atingă de pâine și că era mult mai bine să suporte neplăcerea furiei revărsate de doña Valentina decât să-și pună în pericol interesele.