Iar peste mama se-nvălura înalt

de voci israelite mare.

Mă trezii în leagăn. Eram luminat

de razele negrului soare.

Osip Mandelștam

…pe măsură ce înaintăm târâș-grăpiș, să râzi cu mine ori de mine, ori ce mai calea-valea, fă ce-i face — atâta doară: să nu care cumva să-ți pierzi cumpătul.

Laurence Sterne

…iar dacă nu-mi dați crezare, atunci, iertată

fie-mi vorba, naiba să vă ia!

François Rabelais

Lui Ștefan Agopian, darul unui Fric african

În amintirea lui Ioan Es. Pop

Avertisment

Soarele negru este o operă de ficțiune, iar orice asemănare cu personaje reale este relativ întâmplătoare. Dat fiind că pentru mine literatura e prima putere în stat, iar scriitorul, dictator, mi-am permis să deformez pe alocuri evenimentele istorice și să mă port cu evoluția lor temporală după bunul meu plac. Dar esența rămâne, și anume că literatura este domeniul a ceea ce s-ar putea întâmpla sau s-ar fi putut întâmpla. Acest roman încheie o trilogie a familiei și a memoriei pe care am început-o în 2017, cu Copilăria lui Kaspar Hauser, și am continuat-o în 2022, cu romanul Abraxas.

Cât vezi cu ochii, doar savană și orizont. Apusul a înroșit depărtările, dar, dacă privirea ta zăbovește îndelung, o să vezi că roșul-aprins cedează spre linia pământului câteva nuanțe de mov, iar înspre cer se disipează într-o ceață subțire și roz care-și pierde vigoarea până devine albastru-spălăcit. Iarba uscată din savană unduiește discret într-o iluzie de vânt, de fapt strigoii încep să iasă la joacă, le auzi strigătele și vaierele dacă încordezi auzul, așa cum ai făcut cu privirea. Pe tot cuprinsul acestui ocean pârjolit se înalță un singur copac, care domină prin vechime, forță și dimensiuni: e un baobab străvechi, unul dintre cei mai bătrâni, are peste două mii de ani, iar clipa în care-l privești tu e chiar cea în care frunzișul lui zămislește flori ce vor sta deschise doar o noapte, noaptea asta.

Rădăcinile baobabului se întind pe mai bine de zece metri, spinările șerpilor ies pe alocuri la suprafață, pentru a plonja înapoi în pământ. Florile sunt imense, își ridică trompele înspre înserare, avide să-și trăiască viața fulgerătoare, culeg umiditate din aerul care-ți usucă gâtul, dacă ești ființă vie. Însă, dacă ești strigoi, floare de baobab sau muribund, nimic nu te atinge. Pe una dintre crengile de sus, care sparge coronamentul uriașului arbore, un bărbat aproape gol, abia învelit în zdrențe, îmbrățișează lemnul viu, cu fața în jos, parcă levitând deasupra unor ape. Dedesubt, șase lei stau ca niște pisi­cuțe, cu labele la piept, așa cum lenevesc uneori animalele noastre de companie, iarna, la căldura căminului. Sunt patru femele și doi masculi, dintre care unul bătrân pare să dormiteze chiar sub trupul suspendat al bărbatului. Cel tânăr, cu coama neagră, dar mai adunată pe cap, se linge pe bot, trăgând cu un ochi la masculul alfa, parcă încercând să-i ghicească intențiile.

După unele standarde, bărbatul din baobab e mort, rigor mortis s-a instalat deja și probabil că va fi foarte greu să-l desprindă cineva de pe insula de care s-a agățat cu atâta strășnicie. Pentru strigoii care se joacă de-a v-ați ascunselea însă, el se află între viață și moarte, în limb, cum spuneau strămoșii noștri catolici, și visează. Iar visul lui, poate prima felie de liniște pe care o mănâncă bărbatul acesta negru, între două vârste, e despre un băiat, mai deschis la culoare decât el, care la rândul lui visează. Iar acest al doilea vis, visul din vis, e o viață în care se ascund povești, o antologie de caraghioslâcuri. Niciunul dintre visători nu s-a luat prea tare-n serios, totuși visele lor ascund aventuri și tragedii, căutări nefericite și meandre. Povești vechi de când lumea, dar care vor continua atâta timp cât cadavrul tatălui va putrezi pe creanga groasă a baobabului. Să intrăm în vis:

*

E cel mai călduros august de când se înregistrează temperaturile. Câinii au lătrat toată noaptea pe stradă și am visat că sunt la munte, în curtea unei case cocoțate pe-o costișă, și că un urs încearcă să rupă gardul. Aerul a căpătat greutate palpabilă, începând cu jumătatea lui iulie, dar adevăratul chin începe abia înspre apus, când deschid geamurile și încerc să-mi îngrijesc plantele din balcon, care au suferit întreaga zi. Îmi amintesc de jurnalul lui Pontormo, care descria o vară bântuită de spectrul ciumei și povestea că apele mării păreau să fiarbă sub razele lunii. Dar eu nu pot să imit fuga de lume a lui Pontormo, să mă cațăr în podul casei și să trag scara după mine, așa că în luna asta am ieșit în oraș, târâindu-mi tălpile care se afundau pe alocuri în asfaltul topit, mi-am întâlnit semenii la fel de chinuiți, cu ochii la fel de roșii, cu mâinile tremurânde, ca să mă întorc apoi seara în casă, unde aprind toate luminile, încercând să trec impasibil pe lângă toate oglinzile pe care le-am acoperit cu prosoape sau tricouri vechi. E august, cireșele putrezesc și am senzația iritantă că se va întâmpla ceva rău. În vara asta, televiziunile declară pe burtiere că trăim o adevărată invazie a liliecilor: nu sunt activi ziua, când se știe că vampirii dorm, ci se lasă văzuți abia noaptea, pe la 10, când coboară cu adevărat întunericul și fluturii de pui vii fătători se răsucesc în volute prin aerul negru, în fața balconului, dansuri mlădioase, sincron, care răvășesc vârfurile copacilor, deși abia le ating, apoi se înalță spre cer, se încolăcesc în jurul acoperișurilor țuguiate din Bucureștiul topit și se retrag în cuiburi neștiute. Într-o asemenea noapte tropicală, un exemplar foarte mare a trecut în viteză prin fața balconului meu și, probabil zăpăcit de claxoane și de urletele din stradă, mi-a atins vârful incandescent al țigării. A fost o clipă de stupefacție transcendentală, un animal sălbatic aproape m-a atins, a fost ca și cum un lup alb s-ar fi înălțat spre balcon și mi-ar fi lins mâna, după care m-ar fi mușcat în joacă. Atunci mi-am pus întrebarea, una fără răspuns rațional: oare sunt un om întreg sau unul care ține doar parțial de lumea asta, rupt în două, cu jumătatea luminoasă în câmpiile pârjolite de soarele ciumei și cu cea întunecată în ținuturile cavernoase ale liliecilor?

*

În dimineața pe care o povestesc m-am trezit cu ochii umflați și, așa cum se întâmpla în ultima vreme — deși mi-e cu neputință să-mi dau seama ce înseamnă această „ultimă vreme“, dacă se întinde pe câteva luni sau ajunge să acopere ca o peliculă organică, o pieliță rozalie, întregul an ce-a trecut —, cu o ceață care-mi obtura privirea timp de câteva minute bune după ce mă deșteptam. Eram deshidratat, cu gura iască și, cu toate astea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi aprind o țigară în pat. Adormisem spre dimineață, înconjurat de cărți, pe care le adunasem pe pat la începutul serii, când mă încuiasem în dormitor. M-am uitat la telefon să văd cât e ceasul, deși, judecând după lumina care intra pe fereastră, era sigur trecut de 9, dar încă nu se făcuse amiază. Nu reușisem să citesc mai mult de câteva rânduri din fiecare carte, cu urechea ciulită la televizorul deschis pe canalul de știri pe care-l credeam mai echilibrat, deși lipsa de echilibru părea să fie măsura zilelor.

Odată cu ceața, a început să se risipească și amnezia matinală și în fața ochilor, pe care i-am închis la loc — o ultimă picoteală terapeutică —, mi-au revenit imagini ale nopții trecute, una cu totul neexcepțională în aparență, însă învăluită într-o pelerină de teroare ce își aruncase faldurile peste zidurile apartamentului meu de lângă Cișmigiu.

Îmi începusem ziua cu optimism, ferit de zgomotele familiare ale tuturor familiilor de sub același acoperiș, certuri, cuțite scăpate pe gresie, dialoguri purtate între camere, urlete. Era vară, sărbătoare națională, așa că bucureștenii fugiseră în toate colțurile țării, în încercarea de a scăpa de căldură. Fusesem la piață, apoi urcasem exuberant în apartament și-mi începusem munca devreme, încercând să avansez cu lucrul la cartea despre criminalul carnivor din Bucureștiul anilor ’80, pe care o aveam în minte de cel puțin doi ani. Amânasem scrisul propriu-zis ascunzându-mă în spatele unei cercetări anevoioase, care nu era altceva decât o interminabilă lectură a memoriilor agramate și adesea pline de umor involuntar ale unor foști mari comisari criminaliști din secolul XX bucureștean. Și nu de puține ori mă trezeam transportat printr-un vârtej al timpului înspre primii ani de după Revoluție, când tarabele erau năpădite de publicații obscure, cvasipornografice, ascunse sub fațada moralizator-educativă, menite a preveni populația despre pericolele reale ale homosexualității, ale drogurilor și ale concupiscenței în general.