Chipul său nu e imortalizat în niciun tablou, în nicio gravură, în nicio carte de istorie. Nu există niciun martor al înfrângerilor lui și puțini sunt cei care asistă la victoriile sale. Din toate arhivele epocii lui, Franța nu mai păstrează decât o singură fotografie cu el. Existența lui nu-i interesează nici pe poeți, nici pe biografi, nici pe academicieni. Nimeni nu-i învăluie discreția în legendă, nici boala, într-o aură de măreție. Casa lui nu e muzeu, invențiile sale aproape că nu sunt deloc expuse, liceul în care a făcut primele demonstrații nu-i poartă numele. Toată viața sa, acest războinic trist și-a înfruntat destinul și, în ciuda unei singurătăți care ar fi putut avea măreția geniilor din umbră, el nu a avut nici măcar soarta unui erou decăzut. Privindu-l, înțelegi că nu face parte din acea rasă de nemuritori cu nume sacre, care se pierd în negura istoriei. Dacă Augustin Mouchot e una dintre marile personalități uitate ale științei, acest lucru nu se explică prin faptul că a fost mai puțin perseverent în cercetările sale sau mai puțin strălucit în descoperirile lui, ci prin acela că nebunia creatoare a acestui savant încăpățânat, rece și sever s-a îndârjit să cucerească singurul regat pe care niciun om nu a reușit să-l supună vreodată: soarele.

Însă în acea epocă, la începutul secolului al XIX-lea, nimeni nu era interesat de soare. Întorcând spatele cerului, Franța săpa neobosită în măruntaiele pământului, ca să scoată din ele mii de tone de cărbune pe zi. Orașele erau iluminate cu cărbune, paturile erau încălzite cu cărbune, cerneala se fabrica din cărbune, praful de pușcă se obținea din cărbune, picioarele de porc erau gătite în cuptoare pe cărbune, cizmarii confecționau tălpi din cărbune, locurile de carantină erau curățate cu cărbune, romancierii scriau despre cărbune și, în fiecare seară, în camera sa din palat, regele, îmbrăcat într-o cămașă de noapte cu nasturi în formă de flori de crini, adormea cu gândul la un munte de cărbune. Astfel, la începutul secolului, deși era o resursă scumpă și epuizabilă care lăsa urme de murdărie, nu exista nicio întreprindere, nicio profesie, nicio artă, niciun domeniu care să nu fi folosit cărbunele, sub o formă sau alta.

Și mai cu seamă una dintre aceste activități înghițea o mare cantitate de cărbune, fiindcă trebuia să producă suficientă căldură pentru a îndoi fierul: lăcătușăria. În acele vremuri, atelierele lăcătușilor păstrau încă simplitatea medievală a vechilor fierării unde se bătea bronzul pentru rampele scărilor sau se construiau garduri de metal pentru grădinile din sate, însă ele aveau să se perfecționeze din ziua în care Ludovic al XVI-lea a deschis un atelier la etajele superioare ale palatului Versailles, înainte să fie ghilotinat în Piața Revoluției. Timp de 30 de ani, ultimul rege al Franței se distrase reproducând întocmai, în mare secret, încuietorile ușilor castelului său, zăvoarele și sistemele de siguranță și se spunea că reușise să confecționeze singur broasca Dulapului de Fier, în care ținea ascunse scrisorile sustrase monarhilor și a cărui cheie o păstra la gât, atârnată de un colier. Mulți ani mai târziu, când capul avea să i se rostogolească pe eșafod, în fața unei mulțimi în delir, un tânăr burgund pe nume Jean Roussin, care asista la spectacol, va găsi o cheie de argint în noroi, într-un smoc de păr, și o va vinde pe câțiva bănuți, pe strada Saint-Denis, fără să-și închipuie că ținea în mâinile lui secretul cel mai bine păzit din întregul regat.

Cu acei bani deschise un atelier de lăcătușărie în Côte-d’Or, la Semur-en-Auxois, într-un sat cu 3 000 de suflete și două clopotnițe. Se instală într-o casă de pe malul râului Amance, se căsători și avu cinci fiice. Cincisprezece ani mai târziu, ultima dintre ele, Marie Roussin, o tânără tăcută și melancolică, se va îndrăgosti de unul dintre ucenicii tatălui său, un anume Saturnin Mouchot, și își va petrece restul vieții pe o străduță din apropiere, aducând pe lume șase copii.

Așa se născu, pe 7 aprilie 1825, în umbra străzilor Pont-Joly și Varenne, în ultima încăpere a unui atelier de lăcătușărie, în locul cel mai îndepărtat de lumină, bărbatul care avea să inventeze aplicația industrială a energiei solare. În acea zi, cu toate că era primăvară, se simțea încă frigul. Un vânt rece ca gheața se lovea de stinghiile ferestrelor, când Marie Mouchot, cuibărită lângă cazanul burdușit de chei vechi cu etichete, simți deodată o durere ascuțită în pântece. Se ghemui în singurătatea atelierului, ridicându-și poalele rochiei, și născu în spatele mesei de lucru, fără să scoată un țipăt, doar cu un ușor trosnet al oaselor, într-un anonimat perfect, într-o liniște atât de austeră încât avu impresia că cineva deschidea carcasa unei broaște chiar între picioarele ei. Copilul ateriză pe fundul unui sac cu dălți și zăvoare, unsuros și plin de sânge, iar când Saturnin Mouchot, alertat de plânsetele nou-născutului, se năpusti în atelier, apucă un clește de smuls cuiele și tăie cordonul ombilical ca pe un cablu metalic.

A doua zi, copilului i se dădu numele de Augustin Mouchot. Primi și un al doilea prenume, Bernard, în semn de omagiu față de un străbun fierar. Însă pentru că, în acea epocă, se întâmpla de multe ori ca un sugar să moară înainte de a împlini un an, pentru că școala nu era obligatorie, iar copiii erau puși la treabă de cum începeau să meargă, venirea sa pe lume trecu neobservată și, încă din primele ore ale existenței sale, se crezu că fusese acolo dintotdeauna.

La vârsta de șase luni, Mouchot era deja obosit de viață. Nu avea rotunjimea aceea pufoasă a bebelușilor sănătoși, nici strălucirea surprinzătoare a predestinaților. Zbârcit și sfrijit, ca o broască râioasă bolnavă, a cărei piele amintea de culoarea unei adăpători din piatră, deși era hrănită cu laptele gros al vacilor de Montbard, dădea mereu impresia că e pe punctul de a face un atac de apoplexie. Nu mânca bine, nu dormea bine, nu vedea bine. Deschise ochii de-abia la sfârșitul celei de-a cincea luni de viață, iar mama sa înțelese cu o neliniște mută că nu distingea nimic la o distanță mai mare de zece centimetri. Într-o după-amiază, când avea doar un an, se împiedică de piciorul unei mese și-i căzu în cap o cutie cu unelte atât de grea, încât au trebuit să-i coasă fruntea cu un ac de tăbăcărie. Ceilalți crezură că se tâmpise în urma loviturii. Dar, chiar dacă îl lăsase cu mintea întreagă, accidentul declanșase în corpul său o anemie precoce. Toate bolile pe care Burgundia le cunoscuse de-a lungul secolelor se lipiră de el, astfel încât nu mai rămăsese nicio bacterie, niciun virus, niciun germene care să nu se fi găsit, în 1826, în trupul copilului Mouchot. Făcu variolă, scarlatină, difterie, febră, o diaree care dură 14 zile, o formă rară de cloroză, despre care se spunea că e boala tinerelor fete din înalta societate și, multă vreme, vecinii se întrebaseră cum putuse supraviețui acea făptură fragilă și lipsită de forță unei asemenea avalanșe de infecții.

Își petrecu primii trei ani de viață în pat. Nu văzu niciodată lumina zilei, stând închis în umbra camerei sale, vegheat de mamă la flacăra torței. Carența de vitamine se accentuă odată cu venirea verii și o constelație de coșuri roșii, de scuame uscate, de inflamații purulente ca niște pete rotunde îi acoperi pielea. Chemară mai mulți vraci și vrăjitori care îl unseră cu ulei de chaulmoogra1 și îi atârnară un clopot de gât, fiind convinși că era atins de lepră. Însă un medic din Dijon, intrând din întâmplare în atelier, îl examină cu mai multă atenție, declarând că nu e vorba de lepră, ci de o problemă a pielii cauzată de lipsa expunerii la soare. La sfatul acestuia, micuțul Augustin fu dus în mijlocul pieței, la 3 după-amiaza, în plină caniculă, ca să i se usuce bubele, dar excesul brusc de căldură îi provocă o insolație violentă, coșurile i se inflamară și își petrecu, astfel, cel de-al patrulea an din viață oblojit cu miere și cu poțiuni de cimbrișor. La cinci ani semăna cu o mumie sinistră, imobilă și lividă, devastată din cauza hapurilor. Când își prelungea siesta, se temea să nu fie îngropat de viu. Iată de ce, imediat ce învăță să scrie, deprinse un obicei care nu-l mai părăsi niciodată, lăsând de fiecare dată pe noptieră, înainte de culcare, un bilețel prudent:

Deși pare că am murit, nu sunt mort.

Dar Saturnin Mouchot observă în această fragilitate o forță care putea fi exploatată. Își dădea seama că fiul său era prea firav, prea pipernicit, pentru o meserie grea precum aceea de lăcătuș, însă îi remarcase mâinile mici, agile și degetele subțiri, perfect adaptate activităților care cereau precizie și nu prea des întâlnite în neamul Mouchot. Așa că îl instală în fundul încăperii, într-un ungher întunecat, departe de capra pentru sfredelit, de uneltele pentru tăiat fierul și de mandrina de găurit la cald, dându-i sarcină să așeze tijele și țâțânile pe mărimi, să separe pivoții de crampoane, să ordoneze scărițele pentru șei în funcție de dimensiune. Augustin se dovedi la fel de îndemânatic ca un bijutier. Acolo unde alți copii ar fi făcut greșeli, el era de o exactitate înfricoșătoare. I se putea cere, în orice moment, să grupeze sute de piese minuscule, să aranjeze pilele după finețea dinților sau racletele, după lame, să curețe vătraiele cele mai murdare și lustruitoarele cele mai ruginite, niciodată nu dădea greș. Dar lucrul care îi impresionă cel mai mult pe meșteri fu acela că, înainte să învețe să citească, începuse să conceapă cu pași mici un sistem de închidere pentru seifuri, pe baza unei combinații de cifre, dovedind o rapiditate nemaipomenită a gândirii și o logică ce nu erau specifice vârstei sale, ca și cum lungii ani de izolare făcuseră să dospească în mintea sa un dar nativ pentru calculul mintal.

Mama lui fu prima care își dădu seama de asta. Într-o seară, în timp ce o ajuta la treburile din atelier, văzându-l cum închidea și deschidea, cu o viteză amețitoare, o broască cu cifru, hotărî să-l smulgă din viața obscură de artizan, presimțind în sinea ei că acest copil bolnăvicios, firav și delicat era poate singura ființă din cătunul lor care avea să deschidă într-o zi porțile Parisului. Așteptă sfârșitul verii și, la început de septembrie, își luă fiul de braț, traversă piața bisericii și se îndreptă spre poarta singurei școli din sat.

În spatele podului Pinard, încă plin de tunuri, pe Rue du Rempart, fusese deschisă o școală în incinta unei clădiri impozante cu zidărie din piatră, cu geamuri înguste ca niște ferestruici pentru tunuri, care semăna mai mult cu o fortificație gotică decât cu o instituție de învățământ. Augustin primi aici o educație în acord cu tendințele epocii, cu lovituri de nuia și povestiri despre bătălii, cu sfori de cânepă prinse de un mâner și retroversiuni în greacă, dar rămase netulburat. Nu protestă niciodată, nici măcar când îl obligară să stea în genunchi pe boabe uscate de mazăre, timp de două ore, cu privirea ațintită în pământ, nici când îl puseră să stea în picioare, cu brațele ridicate, în mijlocul curții. Pentru el, care supraviețuise atâtor boli, atâtor traumatisme și suferințe, nicio pedeapsă nu se putea compara cu necazurile îndurate în copilărie.

La unsprezece ani se retrase adânc în sine. Fiind prea rezervat, trecea drept arogant. Șters și taciturn, nimeni nu putea spune nimic despre el, iar colegii săi de clasă aveau să se chinuie destul de mult, până la sfârșitul vieții lui, să-și amintească un detaliu cât de mic despre tinerețea sa. Bucuria festivă a adolescenței și dorințele impetuoase, jocul misterelor și tentația aventurii — tot ce pentru ceilalți însemna exaltarea sălbatică a primelor pasiuni — se loviră de o rezistență spartană la tânărul Mouchot. Foarte curând deveni apatic, tăcut. Nimic nu îl înduioșa, nici măcar moartea mamei sale de mai târziu, nici cangrena unuia dintre frați. În cei cinci ani de școală primară nu a scos niciun cuvânt, nu și-a făcut niciun prieten, iar când a fost trimis la internatul gimnaziului din Dijon, a plecat cu buzunarele goale, fără bani și aspirații, păstrând din această perioadă doar un miros vag de fier bătut și de poțiuni de cimbrișor.

La Dijon se îmbolnăvi de holeră. Franța, aflată atunci în plină expansiune industrială, se întindea pe un teritoriu cu 40 de milioane de locuitori, străbătut de 17 000 de kilometri de cale ferată, cu poduri și gări, în care oamenii se deplasau atât de liber, încât epidemia nu a putut fi ținută în loc. Mănăstirile și spitalele se umplură până la refuz, în azilul Champmaillot se murea pe capete. La spitalul Notre-Dame de la Charité, unde Mouchot fusese internat, nimeni nu credea că va apuca sfârșitul iernii. Împotriva tuturor așteptărilor, Mouchot supraviețui și de data asta. Însă, din cauza medicamentelor pe bază de ciumăfaie, a spălăturilor cu opiu și a litrilor de limonadă ingurgitați, trupul i se slăbănogise, căpătând o uscăciune îngrijorătoare, iar tenul îi devenise străveziu, de parcă ar fi fost privit la lumina tremurătoare a unei lumânări.

La cincisprezece ani avea deja toate maniile bătrânilor. Mereu nemulțumit de modul în care erau gătite alimentele, suferea de dureri de stomac, își cântărea hrana, nu tolera prea bine carnea înăbușită în cuptoare din fontă, drept care era nevoit să se purifice prin posturi lungi ce îi ascuțeau obrajii. La șaisprezece ani, miopia i s-a accentuat cu o viteză uluitoare și din acest motiv trebuia să-și schimbe lentilele o dată la șase luni. La optsprezece ani a început să chelească și i-au apărut șuvițe de păr alb. La douăzeci de ani, Mouchot părea de patruzeci.

Deși natura i se împotrivea, el continua să trăiască, să respire, să crească, cu discreția unei șopârle care se strecura printre pietre. Avea acea fragilitate rezistentă a oamenilor destinați unei morți premature și pe care totuși nimic nu-i ucide. În venele sale curgea un sânge căldicel, dar tenace. Nu se trăgea dintr-un neam de titani lucrători ai pământului, care construiau și mureau de tineri, nici dintr-un neam de genii ale artei, care sunt ca niște comete efemere. Rădăcinile sale firave erau înfipte într-o dinastie de căpoși, de dârzi, care stătuseră aplecați, timp de secole, peste mânere de ferestre și clapete, o dinastie în care fiecare generație trăia o sută de ani, rezista la toate, se uza fără să se strice, rămânând nemuritoare, deși nu excela în nicio privință.

Nimic din profilul său nu amintea de rigoarea algebrei. Nu avea niciun fel de anvergură, nimic savant, nimic care să prevestească pădurea ce urma să se nască. În ochii săi mici și înfundați în orbite nu se citeau decât oboseală și durere. Sub o linie de păr scurt, fruntea îi era plină de umflături lăsate de vechi migrene. Buzele subțiri dădeau zâmbetului său un aer de stângăcie și de stânjeneală. Rasa austeră în care își avea obârșia se vedea în oasele fragile, în dinții proști, în trăsăturile nedefinite și, poate, și mai mult, în pasul său furișat. Mergea de parcă ar fi ascuns un secret și nu-i privea niciodată pe oameni în ochi. Nimeni nu și-ar fi imaginat că în această figură lipsită de grație, în această siluetă fără prestanță se ascunde un inventator strălucit. Mouchot creștea anevoios, într-o stare de veghe, închis în sine ca o picătură de apă ascunsă în inima unui agat.

Cu toate acestea, pe 13 august 1845, rectoratul din Dijon i-a acordat acestui fiu flegmatic de lăcătuș titlul de licențiat în Litere. Întrucât se dovedise un student ascultător, a primit un post de învățător. Timp de treisprezece ani, de la vârsta de douăzeci de ani până la treizeci și trei, a predat în școlile din Burgogne, la Arnay-le-Duc, la gimnaziul din Autun, la Dijon, în masivul Morvan, având o carieră lipsită de strălucire, într-un șir nesfârșit de sate, care au defilat prin fața ochilor săi cu aceeași banalitate. S-a luptat cu sine, a dormit în paturi străine, a trebuit să suporte mirosul de hârtie îngălbenită și de praf de cretă, din școală în școală, și singurul peisaj pe care îl vedea erau sutele de elevi în uniforme cenușii, cu fețe osoase, care, prin vacuitatea existenței lor, reprezentau imaginea ternă a exilurilor sale. În vreme ce Volta inventase bateria electrică, iar Watt solicitase brevetul pentru locomotiva cu abur, în vreme ce Durand confecționase deja prima cutie de conservă, Foucault crease celebrul său pendul, iar Darwin dovedise originea speciilor, Mouchot descoperea o mustață fină cu capetele răsucite, ca o ramură de viță-de-vie, ce îi creștea încet sub nas și pe care o parfuma cu mosc și piper, convins că viața sa va fi lipsită de evenimente imprevizibile.

Totuși, chiar atunci, în primăvara lui 1860, avea să primească o primă lovitură din partea destinului. I se încredință un post de suplinitor la catedra de matematică pură și aplicată a liceului din Alençon. Se mută din nou, instalându-se în Normandia, la al treilea etaj al unei pensiuni cu grinzi exterioare, într-un apartament al cărui proprietar, colonelul Buisson, tocmai murise.

Marius Buisson dobândise acest apartament după o viață de servicii aduse gărzii imperiale. Era un ofițer de armată bătrân, născut în secolul filosofilor, pasionat de știință, care își pierduse o mână în timpul expediției din Alger2, un ochi, în timpul asediului de la Sevastopol, un picior, la sfârșitul bătăliei de la Malahov3, iar cu celălalt șchiopăta, după ce un cal de o jumătate de tonă se prăbușise pe genunchiul lui, în mlaștinile din Crimeea. În ziua victoriei de la Solferino4, fusese decorat cu medalii coloniale și își cumpărase un apartament frumos cu grinzi aparente, comandând o bibliotecă din lemn de stejar, pe rafturile căreia se găsea numai literatură științifică, apartament în care avea de gând să-și petreacă ultimii ani. Însă nu se putu bucura de ea, pentru că, o lună mai târziu, în miezul verii, în timpul unor reparații, se desprinse o grindă, ciocnindu-se de bibliotecă, și-l strivi ca pe un gândac în mijlocul salonului. Muri pe loc, după ce supraviețuise tuturor luptelor și bătăliilor, chior și ciung, cu capul îngropat sub cărți, cu medalia din campania din Italia înfiptă în inimă.

La catedrala Notre-Dame d’Alençon se organizară funeralii somptuoase cu onoruri militare, pe cheltuiala Ministerului Războiului, iar pe piatra de mormânt fu gravată lista victoriilor sale. Încă din primele zile ale lui august, familia Buisson, copleșită de durere, hotărî să închirieze apartamentul, însă, din superstiție, nimeni nu dori să recupereze biblioteca, aceasta fiind abandonată în mijlocul salonului, precum catargul trist al unui vestigiu îndepărtat, așa încât, când se instală aici, în prima zi de marți din septembrie, Mouchot intră într-o încăpere fără cuptor și fără cârlig pentru ceaun, fără lampă și perdele, doar cu acel mobilier de dimensiuni neobișnuite, ticsit cu peste o sută de cărți despre legile fizicii și tainele universului.

— Fiți cu băgare de seamă, îl avertizară când primi cheile. În această casă, știința poartă ghinion.

Dar nu cărțile i-au purtat ghinion lui Mouchot. În prima seară se simți sfârșit, sufocat. La trei zile după instalare fu devorat de o congestie pulmonară atât de violentă, încât nu putu să-și ia în primire noul post de profesor. Petrecu mai multe nopți epuizante zvârcolindu-se în pat, zguduit de accese de febră delirantă. I se aplicară tratamente cu lipitori. Purgații pe bază de plante. Clisme cu apă sărată. I se dădură siropuri de mușcată cu melasă. O infirmieră bretonă îi masă pieptul cu ulei de smirnă. Mai mulți medici dădură năvală la căpătâiul lui. Inspirându-se din almanahurile de medicină tradițională chineză, îi puseră ventuze pe pielea crestată, folosind clopote de sticlă sterilizate.

Cu trupul dezgolit, pradă spasmelor și frisoanelor, Mouchot de-abia distingea chipurile medicilor care polemizau și se înfruntau în jurul patului său, arzând fâșii de hârtie și fixând recipiente de sticlă de-a lungul coloanei sale vertebrale. Respirația îi devenise și mai greoaie, își simțea bronhiile iritate, gâtul începu să-i șuiere și inflamația traheii favoriză înmulțirea germenilor. Doborât de boală, stătu mai multe săptămâni la pat, în agonie, cu spatele acoperit de aureole vineții, nevoit să bea iodură și săruri de mercur. Stomacul i se umpluse de atâtea metale, încât, vrând să mănânce ca să-și recapete forțele, se pomeni cu capul într-o cuvă și vomă un lichid gros, negru și vâscos, care lăsă multă vreme în cameră un miros puternic de sulf.

Într-o dimineață, reuși să se dea jos din pat și începu să-și inspecteze noul apartament. Aerul era îmbălsămat de mirosul ventuzelor și al poțiunilor de mușcată emanat prin porii săi. Când intră în salon, încă amețit din cauza febrei și simțindu-și capul greu, enorma bibliotecă științifică a colonelului Marius Buisson ocupa camera principală, ca un uriaș în picioare, ca o ultimă santinelă. Etajerele erau pline de bibelouri de teracotă pe care erau gravate cuvintele lui Iuliu Cezar, de mici instrumente astronomice, printre care și un astrolab din cupru, cu care se putea măsura înălțimea stelelor, iar în spatelor lor se zăreau, așezate în șir, ca un pluton de execuție, cărți vechi legate de Simier, legătorul regelui, puse, în unele locuri, alandala pe orizontală, sclipind ca o constelație de hârtie.

În prima zi, Mouchot nu se apropie de cărți. În ziua următoare parcurse rapid doar ultima copertă, cu un aer plictisit, fără a zăbovi prea mult. După o săptămână răsfoi câteva volume, iar câteva zile mai târziu își făcuse deja un teanc pe noptieră, din care un singur volum avea să-i rețină cu adevărat atenția. Era o carte de Claude Pouillet, despre energia solară.

Parcurgând-o, descoperi mai multe curiozități despre soare. În singurătatea noii sale locuințe, unde pluteau încă fantoma colonelului Buisson și flamurile pătate de sânge ale războaielor, află că unii medici italieni dezinfectau plăgile cu ajutorul radiației solare concentrate, folosind rezervoare din sticlă cu apă, și că astronomul Cassini îi oferise Regelui Soare, în 1710, o oglindă cu care se putea topi o bucată de fier într-o oră.

O carte îl conducea spre alta. Foarte curând, Mouchot începu să exploreze anatomia acestui astru. Află că un inventator pe nume Drebbel construise o orgă care nu putea fi acționată decât cu ajutorul razelor soarelui, printr-un termometru cu aer dilatat, și că Bouffon arsese mai multe scânduri, pe malurile râului Brenne, fără o sursă directă de foc, folosind 360 de oglinzi mobile. Citi și despre ceasurile solare ale lui Marsini și Kircher, despre lampa lui Franchot, despre Adam Lonitzer care reușise să prepare o infuzie dintr-o violetă, cu ajutorul energiei solare, despre oglinzile de cupru cu care, în urmă cu peste 2 000 de ani, Arhimede incendiase vasele lui Marcellus în timpul asediului Siracuzei. Dar cel care îl impresionă cel mai mult pe Augustin Mouchot fu Horace Bénédict de Saussure, care murise cu douăzeci și șase de ani înainte de nașterea lui. Acest fizician alpinist, obișnuit cu singurătatea și sobrietatea culmilor înzăpezite ale masivului Mont-Blanc, inventase un aparat pe care îl numise marmită solară, cu care putea găti tocană, supă sau legume doar îndreptând suprafața lucioasă a unei oglinzi spre soare.

Mouchot își închipui cum acest savant neobosit cărase în spinare saci cu picheți și frânghii în creierul celor mai înalți munți din Franța, însingurat și epuizat, instalând apoi o cutie neagră între două stânci, la aproape 4 000 de metri altitudine, ca să prăjească un ou. Ideea îl însufleți. Dacă, în același moment și în același loc, aceeași carte i-ar fi căzut în mâini unui bărbat preocupat de treburile sale, presat de timp, probabil că ea nu ar fi avut niciun efect. Dar tocmai pentru că aterizase în mâinile unui bolnav cu stomac sensibil, unui convalescent țintuit la pat, cartea avu un rol decisiv în viața lui. Mouchot, a cărui imaginație nu trecuse dincolo de lingurile de oțet de cidru pentru stimularea digestiei, simți un fior la gândul că această invenție ar putea să stingă, în sfârșit, focul din măruntaiele sale.

Într-o dimineață se trezi cu o îndrăzneală neașteptată, luă o foaie de hârtie și, străbătut de o inspirație primitivă, începu să copieze modelul marmitei solare a lui Horace de Saussure. Toată noaptea îi aduse îmbunătățiri, făcu măsurători, reveni asupra planurilor. A doua zi, o luă pe Rue aux Sieurs, o stradă cu multe vopsitorii, apoi traversă podul Briquetiers, trecu pe lângă filaturile care produceau pânză și dantelă lucrată cu acul și se duse la feroneria din piața Lancrel, de unde cumpără trei scânduri din lemn de brad, un recipient din metal și o trusă imensă cu unelte. Când se întoarse acasă, Mouchot își puse în minte să construiască prima sa marmită solară.

Aparatul era aproape identic cu cel al lui Saussure. Semăna cu o cutie înaltă de treizeci de centimetri, un fel de stup deschis pe o latură, cu o grosime de jumătate de deget, căptușit cu plută și spoit pe interior cu negru de fum. Amplasă în interior trei oglinzi, la o distanță de patru centimetri una de cealaltă. Adăugă un kilogram de carne de vită, câteva legume și apă, așezând aparatul în dreptul unui reflector concav, din metal placat.

Constată că, atunci când razele soarelui cădeau perpendicular pe oglinzi, intensitatea energiei creștea ușor. Își petrecu după-amiaza mutând marmita după soare. O răsucea în fața ferestrei deschise, la fiecare douăzeci de minute, pentru ca lumina să ajungă tot timpul la fund, apoi se așeza din nou pe scaun, observând, răbdător, cum își face efectul căldura. Dar cutia doar se încălzea puțin, iar singurul lucru pe care izbuti să-l prepare fu o tocană oribilă, necomestibilă, pe care nici măcar un porc înfometat n-ar fi mâncat-o și al cărei miros neplăcut semăna cu miasmele exhalate de stomacul unui cadavru.

Pe măsură ce meșterea, experimentele sale se dovedeau și mai dezastruoase. Dacă așeza un disc de fier deasupra vasului inferior, încercând să transforme marmita într-un cuptor solar, reușea să obțină doar o pâine proastă de țară, vârtoasă, cu coajă tare și zgrunțuroasă. Dacă punea în locul capacului un alambic și turna doi litri de vin într-un vas de metal, rezulta doar o băutură oribilă, fără niciun gust. Uneori, când mașinăria începea să scoată fum, îndepărta capacul, plin de speranță, dar în interior nu găsea decât niște legume arse și un terci de cereale. Atunci arunca tot, umplând găleți întregi, într-o groapă împuțită, săpată lângă imobilul în care locuia, unde toată strada își golea oalele de noapte, după care urca în apartament, umplea din nou marmita și se așeza pe scaun, așteptând să se încălzească.

După aceste eșecuri repetate, se gândi la un nou experiment. Își spuse că, dacă ar înlocui marmita cu un cazan plin cu apă, renunțând la ideea cu legumele, temperatura obținută ar produce suficient abur pentru a pune în mișcare pistonul. Plasă un cazan din cupru în fața oglinzilor, umplându-l cu apă și îndreptând aparatul spre soare. În primele minute, aruncă priviri rapide și furișe, mișcând ușor oglinzile pentru ca lumina să le atingă perpendicular. Cuprul se încălzi, dar se răci foarte repede, căldura degajată pierzându-se în contact cu aerul.

Mouchot se dădu bătut. Era absurd să continue lupta. Trebuia să accepte că nu era un inventator, nici un savant, ci un simplu profesor de matematică de liceu, incapabil să egaleze performanța la care ajunsese un alchimist, pe vârful unui munte, fără ajutorul negustorilor de unelte. Era limpede că nu asta era menirea lui. Nu era sortit luminii: umbra era chemarea lui. Se hotărî să renunțe la tot.

Prima reușită a lui Mouchot s-a datorat unei întâmplări, cum e cazul adesea în istoria științelor. Ca să-și protejeze invenția de contactul cu aerul, luă una dintre ventuzele mari folosite de medici pentru a-i vindeca plămânii și o puse deasupra cazanului. Instală apoi pâlnia de oglinzi pe un suport din cărămizi, pentru a reține mai bine căldura, și se trânti din nou pe scaun, descurajat.

A doua zi s-ar duce la târgul de vite din Place du Cours unde ar încerca să-și vândă cutiile din lemn de brad și oglinzile concave, poate că ar scoate ceva bănuți. Apoi s-ar îndrepta spre groapa de gunoi de pe malul râului Sarthe, aflată în suburbia de nord a orașului, ca să arunce resturile de lemn, bucățile de plută și marmitele arse, lăsând în urmă acest episod din viața sa și încercând să dea uitării ambiții care acum i se păreau ridicole. I-ar cere o întrevedere domnului Langlais, directorul liceului său, care l-ar primi într-un costum negru din fetru și cu guler strâns, și i-ar prezenta demisia.

Apoi ar părăsi, fără regrete, școala și tristul apartament al colonelului Buisson, și-ar lua valizele și ceara de mustață și s-ar îndrepta spre primul releu din strada Grande, unde s-ar urca într-o diligență cu destinația Morvan. Și, după patru zile petrecute în trăsură, în care ar străbate pădurea Perche, prin Arcisses și prin Brou, dormind pe malul Loarei și mâncând brânză de la căprarii din Gien, ar ajunge epuizat și ruinat la Semur-en-Auxois, unde, în atelierul de fierărie din copilăria lui, l-ar aștepta tatăl său bolnav, retras într-o tristețe adâncă, învins de bătrânețe. Câțiva ani mai târziu s-ar căsători cu o călcătoreasă din Yonne, o ființă fără trecut și fără viitor, cu care ar cumpăra o căsuță în împrejurimile cătunului Charentois. Apoi, la apusul vieții, ofilit ca o varză bolnavă, s-ar răni la deget cu o lamă ruginită, într-o zi ploioasă, s-ar îmbolnăvi de tetanos, suferind mai multe luni de o paralizie a mușchilor, și ar muri în același loc în care se născuse, în spatele aceleiași tejghele, cu capul răsturnat pe primul sac pe care aterizase cândva, înconjurat de dălți și de zăvoare.

Astfel își imagina Mouchot viitorul când, deodată, în mijlocul gândurilor sale, auzi în spatele lui cum capacul recipientului începe să scoată un zgomot nerăbdător. Bulele se loveau ușor de pereți, urcând febrile și străpungând suprafața apei.

Ridică imediat clopotul de sticlă. Un nor imens de abur îi acoperi fața. În doar câteva minute, conținutul cazanului fusese adus la fierbere. Soarele străbătuse suprafața de sticlă a ventuzei, însă aburul rămăsese blocat înăuntru. Reușise să acumuleze căldură într-un punct, folosind un instrument medical, și astfel nu o lăsase să se piardă. Tocmai fusese descoperită modalitatea practică de concentrare a energiei solare.

Mouchot sări de pe scaun. Scosese din neant un aparat care putea să încălzească, fără lemn sau cărbune, fără ulei sau gaz, doar folosind lumina unui astru. Dacă ar fi suprapus mai multe clopote de sticlă, ar fi reușit, poate, să fiarbă conținutul unei marmite întregi, să distileze o băutură sau să frigă o pasăre. Mai mult decât atât, dacă putea produce vapori fără o sursă de foc, atunci era capabil să acționeze și o mașină cu abur: toată piața revoluției industriale era a lui.

O stare de agitație amestecată cu teamă îi umflă pieptul. Deschise larg ferestrele și obloanele, își ridică pumnul încleștat spre cer, ca și cum ar fi vrut să provoace soarele la duel. Își luă haina și pălăria, pornind în pas triumfător, cu o insolență naivă, spre Registrul brevetelor de la Camera de Comerț, pentru a informa Academia că un nou savant își făcuse apariția în lumea științei. Văzându-l așa, ieșind din apartamentul lui mic din Alençon, cu pas grăbit și copilăresc, nimeni nu și-ar fi închipuit că acel bărbat anonim și obișnuit va ajunge, într-o zi, pe prima pagină a ziarelor și va fi numit „Prometeu modern“.

Nimeni nu și-ar fi închipuit că douăzeci de ani mai târziu, la palatul Trocadéro, în timpul Marii Expoziții Universale, va fi prezentat în fața a 53 000 de inventatori și a 16 milioane de vizitatori, în mijlocul unui palat de sticlă de 40 de hectare unde vor fi expuse diamantele Coroanei și capul Statuii Libertății. Nimeni nu și-ar fi închipuit că acolo, în inima parcului Champ-de-Mars, avea să arate publicului invenția sa, o catedrală de oglinzi, o mașinărie capabilă să capteze căldura soarelui, așa cum barajele captează apa cascadelor.

Dar toate acestea se vor întâmpla de-abia în octombrie 1878. Pe 4 martie 1861, sub troienele din Alençon, când, la numai treizeci și cinci de ani, depuse cererea pentru primul său brevet de utilizare a energiei solare, pe care îl numi pompă solară, Mouchot încă nu bănuia nimic despre destinul fabulos care i se pregătea.

1 Ulei obținut din fructul mai multor specii de arbori originari din Birmania și India, folosit pentru beneficiile sale asupra pielii, inclusiv în tratarea leziunilor provocate de lepră (N.t.).

2 Prima dintre operațiunile militare de cucerire a Algeriei, care a avut loc în 1830, în timpul domniei lui Carol al X-lea (N.t.).

3 Bătălie decisivă din timpul asediul Sevastopolului, desfășurată pe 7 septembrie 1855 și încheiată cu victoria Franței (N.t.).

4 Bătălie din Al Doilea Război Italian de Independență (24 iunie 1859), încheiată cu victoria alianței franco-sarde asupra armatei austriece (N.t.).