Lui Oliver

Când am plecat de la hotel, ploua cu stropi rari și mărunți, cum se mai întâmplă uneori la Tokyo în octombrie. Eu am zis că nu e departe, trebuia doar să ajungem la gară, aceeași gară în care sosiserăm ieri, să prindem două trenuri și apoi s-o luăm un pic pe niște străduțe, până la muzeu. Am scos umbrela și am deschis-o, apoi m-am încheiat la fermoarul hainei. Era dimineață devreme și străzile forfoteau de oameni, cei mai mulți plecând pe jos de la gară, nu îndreptându-se spre ea, ca noi. Mama s-a ținut tot timpul aproape de mine, de parcă simțea mulțimea curgând pe lângă noi ca un curent, iar dacă ne trezeam despărțite una de alta nu mai aveam cum să ne regăsim, ci ne-am fi depărtat tot mai mult. Ploaia cădea blândă și monotonă. Așternea o perdea fină de apă pe jos, unde nu era asfalt, ci fuseseră înșirate niște dale mici și pătrate, pe care le observai dacă te uitai atent.

Sosiserăm cu o seară în urmă. Avionul meu a aterizat cu o oră înaintea celui cu care a venit mama și am așteptat-o la aeroport. Eram prea obosită ca să citesc, însă mi-am ridicat bagajele, am cumpărat două bilete la un tren expres și o sticlă de apă și am scos niște bani de la bancomat. M-am întrebat dacă să mai iau ceva — poate niște ceai sau ceva de mâncare, însă nu știam cum o să se simtă ea după ce aterizează. Când a ieșit pe poartă la sosiri, am recunoscut-o imediat, chiar și de departe, cumva după postură sau după mers, fără să-i pot vedea prea bine fața. Când s-a apropiat, am observat că se îmbracă la fel de îngrijit: o cămașă maro cu nasturi perlă, pantaloni croiți la comandă și mici accesorii de jad. Dintotdeauna fusese așa. Nu purta haine scumpe, însă era atentă să fie bine croite și să cadă cum trebuie pe corp, într-o combinație subtilă de diverse texturi. Arăta ca o femeie bine îmbrăcată dintr-un film de acum vreo douăzeci, treizeci de ani, demodată, dar și elegantă. Am mai văzut și că are la ea o geantă mare, aceeași pe care o știam din copilărie. O ținea pe dulapul din camera ei, tronând deasupra noastră, mai mult nefolosită, și n-o dădea jos decât în rarele ocazii când se mai întorcea la Hong Kong, ca atunci când i-a murit tatăl, apoi fratele. Era impecabilă și părea aproape nouă și acum.

Anul ăla, pe la început, îi propusesem să mergem împreună într-o călătorie în Japonia. Nu mai locuiam în același oraș și nu călătoriserăm niciodată împreună undeva de când eram oameni în toată firea, însă începea să mi se pară important, deși încă n-aș fi putut să zic de ce. La început se arătase reticentă, însă am insistat și până la urmă a căzut de acord, fără prea multe vorbe, mai degrabă împotrivindu-se oarecum mai puțin sau șovăind la telefon când o întrebam, iar după comportamentul ei mi-am dat seama că în sfârșit îmi sugerează că are să vină. Alesesem să mergem în Japonia pentru că mai fusesem acolo și chiar dacă mama nu o vizitase, m-am gândit că o să se simtă mai în largul ei explorând o altă regiune a Asiei. Și poate mi s-a părut că așa am fi la egalitate, devenind două străine de loc și atât. Alesesem toamna pentru că era dintotdeauna anotimpul nostru preferat. Atunci grădinile și parcurile erau în toată splendoarea lor; sfârșit de sezon, totul se apropia de final. Nu anticipasem că e posibil să se prelungească anotimpul taifunurilor. Deja se dăduseră câteva atenționări meteo și ploua neîntrerupt de când sosiserăm.

În stație i-am dat mamei cartela de metrou și am trecut de turnicheți. Ajunse înăuntru, am căutat linia și peronul trenului pe care trebuia să-l luăm, încercând să reperez numele și culorile pe care le însemnasem pe hartă în seara dinainte. Până la urmă am găsit trenul de legătură care ne trebuia. Pe peron erau trasate marcaje în dreptul cărora te puteai așeza la coadă ca să urci în metrou. Ne-am ocupat cuminți locul și în doar câteva minute a venit trenul. Era un singur loc liber aproape de ușă și i-am făcut semn mamei să se așeze, iar eu am stat în picioare lângă ea, urmărind cum trec gările pe lângă noi. Orașul era ciment cenușiu, șters în ploaie și cumva cunoscut. Recunoșteam toate formele — clădirile, șoselele suspendate, intersecțiile feroviare —, însă aveau mici variații de detaliu sau material, iar tocmai aceste variații mărunte, dar importante mă captivau mereu. După vreo douăzeci de minute, am luat-o pe o cale ferată mai mică, într-un tren mai puțin aglomerat și de data asta am putut să stau lângă ea, uitându-mă la clădirile tot mai joase până am ajuns în suburbii, după care clădirile s-au preschimbat în case cu pereți albi și acoperișuri plate și mașini mari parcate pe aleile din față. Brusc mi-am dat seama că ultima oară fusesem acolo cu Laurie și mă tot gândisem la mama. Iar acum eram aici cu ea și mă tot gândeam la el, cum am gonit prin tot orașul de dimineață până seara târziu, vizitând tot ce era de vizitat și văzând tot ce era de văzut. În călătoria aia parcă eram din nou doi copii nebuni și zvăpăiați, vorbind întruna, râzând întruna, fără să ne mai săturăm. Mi-am amintit că-mi dorisem să mă bucur de o asemenea experiență și cu mama, măcar puțin. După călătoria aia m-am apucat să învăț japoneza, de parcă în subconștient deja o planificam pe cea de acum.

De data asta am ieșit pe o stradă liniștită, într-un cartier plin de verdeață. Multe case erau construite direct la șosea, însă oamenii plantaseră grădinițe în micile spații libere dintre ele, cu bujori sau bonsai. Și noi avuseserăm un bonsai când eram mică, într-un ghiveci pătrat pe piciorușe. Nu cred că maică-mea ar fi cumpărat așa ceva, probabil l-am primit cadou și l-am ținut și îngrijit bine foarte mult timp. Nu știu de ce, dar în copilărie nu-mi plăcea deloc. Poate mi se părea că arată nefiresc sau singuratic — mititel, copac în cel mai mărunt detaliu, aproape o ilustrație dintr-o carte, crescând de unul singur când părea să se potrivească mai bine într-o pădure.

În plimbarea noastră, am trecut pe lângă o clădire cu un perete din cărămizi translucide de sticlă și pe lângă una de culoarea ciupercilor la exterior. Mai în față, o femeie mătura niște frunze și le băga într-un sac. Am vorbit o vreme despre noul apartament al mamei, pe care încă nu-l văzusem. Plecase de curând din casa unde copilăriserăm și se mutase într-o clădire mică din suburbii, departe, în afara orașului, însă mai aproape de locuința soră-mii, mai pe lângă nepoți. Am întrebat-o dacă se simte bine acolo, dacă are magazine de unde poate să cumpere mâncărurile preferate, dacă e aproape de prietenii ei. Mi-a spus că păsările fac multă gălăgie dimineața. Mai întâi a crezut că sunt țipete de copii și a ieșit să audă mai bine, să vadă dacă s-a întâmplat ceva. Apoi și-a dat seama că se aud păsările, însă când le-a căutat prin copaci nu le-a văzut. Acolo se întindeau câmpuri vaste, autostrăzi. Puteai să mergi o groază fără să vezi pe nimeni, cu toate casele din jur.

Am observat că era un parc mai în față și m-am uitat pe harta de pe telefon. I-am zis mamei s-o luăm prin el, până la muzeu am fi făcut cam tot atât. Pe drum, la un moment dat, ploaia s-a oprit și ne-am închis umbrelele. Când am ajuns, parcul se întindea până departe, cu copaci întunecați și alei întortocheate. Așa-mi închipuisem în copilărie parcurile, împădurite, întunecoase și umede, o lume într-o lume. Am trecut pe lângă un teren de joacă, cu un tobogan de metal cu margini albastre tot de metal, pe a cărui suprafață încă erau picuri mari și rotunzi de ploaie. Printre copaci își croiau drum pârâiașe care se încrucișau și se despărțeau și iar se încrucișau. Din apă se înălțau pietre netede ca niște defilee sau munți în miniatură, iar ici și colo erau podețe înguste, cum vezi adesea în vederi sau în pozele din călătoriile prin Orient.

Înainte de plecare cumpărasem un aparat foto nou, Nikon. Deși era digital, avea trei butoane mici și vizor din sticlă, precum și un obiectiv superangular a cărui apertură se regla mecanic. Îmi aducea aminte de aparatul cu care făcuse unchiul meu pozele de familie în tinerețea lor petrecută la Hong Kong. Mama încă mai avea câteva instantanee de atunci. Când eram mică, mă uitam adesea la ele și ascultam poveștile din spatele lor, fascinată de petele colorate surprinse uneori în ele, ca o picătură de ulei în apă, străpungând cu strălucirea lor suprafața. Pentru mine, fotografiile aveau parcă un aer de eleganță din lumea veche, cu mama și unchiul aproape pozând în postura tradițională de soț și soție, ea așezată și el în picioare peste umărul ei, pieptănați amândoi într-un anumit fel, în rochie cu model sau cămașă albă bine călcată și cu străzile și cerul din Hong Kong în spate, încinse și umede. După un timp am uitat cu totul de poze și le-am redescoperit abia mulți ani mai târziu, când goleam cu sora mea apartamentul mamei, într-o cutie de pantofi plină de plicuri galbene și mici albume foto.

Acum am scos aparatul, am reglat expunerea și m-am dat înapoi, cu vizorul la ochi. Mama, simțind schimbarea de distanță dintre noi, s-a întors și a văzut ce fac. A luat imediat o poză standard: picioarele lipite, spatele drept și mâinile împreunate. E bine, m-a întrebat, sau să stau acolo, mai aproape de copac? De fapt dorisem să surprind altceva, să-i văd chipul așa cum era în clipele obișnuite, când rămânea singură cu gândurile ei, însă am zis că e bine și am pozat-o oricum. M-a întrebat dacă vreau să-mi facă și mie una, însă am zis nu, mai bine o luăm din loc.

În săptămânile dinaintea călătoriei petrecusem ore în șir căutând diverse locuri — altare, parcuri împădurite, galerii, cele câteva case vechi rămase după război —, tot gândindu-mă ce i-ar plăcea ei să vadă.