Nota autoarei

Cartea de faţă conţine referiri la sinucidere și tentative de sinucidere, la ideaţie suicidară, autovătămare, depresie, tulburări de alimentaţie și comportamente obsesiv-compulsive. A se citi cu precauţie și în mod responsabil și, pentru avertismente mai detaliate privind conţinutul, vizitaţi:
aliceoseman.com/extras/content-warnings.

În Solitaire veţi regăsi câteva personaje din seria mea de romane grafice, Heartstopper, iar acţiunea din carte are loc concomitent cu evenimentele din Heartstopper: Volumul 4. Pentru cititorii care au descoperit cartea de faţă după ce au citit Heartstopper, vă rog să reţineţi că povestea de aici este complet diferită ca ton. Romanul de faţă a fost scris în 2012, cu mult înainte să creez Heartstopper, și explorează teme mai sumbre. S-ar putea ca Solitaire să nu fie o lectură potrivită pentru toţi cititorii cărora le-a plăcut Heartstopper.

În 2020, mi s-a oferit oportunitatea incredibilă de a reedita Solitaire și de a face anumite modificări. Astfel, am putut armoniza mai bine acţiunea cărţii de faţă cu evenimentele din Heartstopper și, de asemenea, am putut modifica diverse aspecte ale poveștii care mi s-au părut nocive sau cu caracter senzațional. Le sunt extrem de recunoscătoare cititorilor mei care încă își doresc să-mi citească operele mai vechi, precum și editorului meu, care mi-a susţinut atât de entuziast publicaţiile anterioare.

Le mulţumesc nespus de mult tuturor celor care au fost interesați de scrierile mele!

Alice Oseman, august 2020

— Iar defectul dumneavoastră este înclinaţia de a-i dispreţui pe toţi.
— Și al dumneavoastră, replică el zâmbind, este de a-i înţelege pe ceilalţi greșit, cu bună știință.

Jane Austen, Mândrie și prejudecată1

---

Partea I

Elizabeth Bennet: Dansaţi, domnule Darcy?
Dl Darcy: Doar dacă n-o pot evita.

Mândrie și prejudecată (ecranizarea din 2005)

Unu

Îmi dau seama, intrând în sala comună a elevilor, că majoritatea persoanelor de-aici sunt aproape duse de pe lume, iar eu nu fac excepție. Știu din surse sigure că tristeţea de după Crăciun e o emoţie perfect normală și că e de așteptat să te simţi oarecum apatic după „cea mai fericită“ perioadă a anului, dar eu nu mă simt prea diferit de cum m-am simţit în Ajunul Crăciunului sau în ziua de Crăciun, ori în orice altă zi de când a început vacanţa. M-am întors la școală și a început un nou an. N-o să se întâmple nimic.

Stau încremenită. Eu și Becky ne uităm una la alta.

— Tori, îmi spune, arăți un pic de parcă ai vrea să te sinucizi.

Ea și restul lumii din Gașca Noastră s-au tolănit pe câteva scaune rotative înșirate în jurul birourilor pentru calculatoare din sala comună. Fiind prima zi de școală, fetele dintr-a doișpea și-a treișpea au făcut eforturi uriașe în materie de coafură și machiaj și imediat am sentimentul că nu sunt la înălţimea standardelor.

Mă trântesc pleoștită pe un scaun și dau din cap cu un aer filosofic.

— E amuzant pentru că e adevărat.

Se mai uită un pic la mine, dar fără să mă vadă de fapt, și râdem de ceva ce n-a fost amuzant. Becky își dă seama apoi că n-am chef de nimic, așa că se îndepărtează. Eu îmi las capul pe braţe și aproape că aţipesc.

Mă numesc Victoria Spring. Cred că ar trebui să știţi că născocesc o mulţime de chestii în sinea mea și apoi mă întristez din cauza asta. Îmi place să dorm și îmi place să scriu pe blog. Și într-o zi voi muri.

Rebecca Allen este, probabil, singura mea prietenă adevărată în momentul de faţă. Probabil că e și cea mai bună prietenă a mea. Încă nu sunt sigură dacă există vreo corelaţie între aceste două lucruri. În orice caz, Becky Allen are părul foarte lung, violet. Am observat că, dacă ai părul violet, oamenii se uită des la tine, astfel că devii un personaj recunoscut de multă lume și extrem de popular printre adolescenți — genul de personaj pe care toată lumea susţine că-l cunoaște, deși probabil că n-a vorbit niciodată cu el. Are o mulţime de followeri pe Instagram.

În momentul ăsta, Becky stă de vorbă cu o fată din Gașca Noastră, Evelyn Foley. Evelyn e considerată o tipă „aparte“ pentru că are un păr zburlit și poartă coliere cool.

— Adevărata întrebare însă, spune Evelyn, este dacă există tensiune sexuală între Harry și Malfoy.

Nu sunt sigură că Becky o simpatizează sincer pe Evelyn. Uneori cred că oamenii doar se prefac că se plac unii pe alții.

— Doar în fan fiction, Evelyn, îi răspunde Becky. Te rog eu, nu-ţi împărtăși fanteziile decât cu motorul tău de căutare.

Evelyn începe să râdă.

— Tot ce vreau să spun este că Malfoy îl ajută pe Harry până la urmă, nu? Și-atunci de ce îl hărţuiește timp de șapte ani? Îi place de el în secret!

La fiecare cuvânt bate din palme. Asta chiar n-o ajută să-și susțină punctul de vedere.

— Este un lucru dovedit că-i tachinăm pe cei de care ne place, continuă Evelyn. Argumentul psihologic este incontestabil în cazul ăsta.

— Evelyn, începe Becky. În primul rând, detest ideea fanelor cum că Draco Malfoy ar fi vreun suflet frământat care caută izbăvire și înţelegere. În fond, este un rasist înrăit. În al doilea rând, ideea că bullyingul înseamnă că-ţi place de cineva pune, practic, bazele abuzului domestic.

Evelyn pare profund jignită.

— E doar o carte. Nu e viaţa reală.

Becky oftează și se întoarce spre mine, iar Evelyn îi urmează exemplul. Deduc din asta că se așteaptă să contribui și eu la discuţie.

— Mie Harry Potter mi se pare cam nașpa, sincer, zic. Mi-aș dori să depășim momentul.

Becky și Evelyn se uită lung la mine. Am senzaţia că le-am stricat conversaţia, așa că mormăi o scuză și mă ridic de pe scaun, ieșind grăbită din sală. Uneori nu suport oamenii. Chestia asta probabil că e foarte nasoală pentru sănătatea mea mintală.

*

În orașul nostru sunt două școli stil grammar school: Harvey Greene Grammar School for Girls sau „Higgs“, cum i se spune mai des, și Truham Grammar School for Boys2. În ciuda numelor însă, ambele acceptă și băieţi, și fete în clasele a XII-a și-a XIII-a, ultimii doi ani de studiu, numiți și sixth form. Așa că, acum că am intrat într-a doișpea, a trebuit să fac faţă șuvoiului de băieţi apăruţi subit în peisaj. Băieţii de la Higgs au un statut asemănător creaturilor mitice și, odată ce-ţi găsești un iubit real, ai ajuns în vârful ierarhiei sociale, dar, în ceea ce mă privește, dacă mă gândesc sau vorbesc prea mult despre „subiectul băieţi“, îmi vine să mă împușc în faţă.

Chiar dacă m-ar pasiona chestiile astea, nu e ca și cum putem să ieșim cumva în evidenţă, având în vedere uniformele noastre mirifice. De obicei, elevii din anii terminali nu trebuie neapărat să poarte uniforme; în schimb, cei de la Higgs sunt obligaţi să poarte o uniformă oribilă. Tema cromatică este griul, ceea ce se potrivește de minune cu un loc atât de plictisitor.

Când ajung la dulăpiorul meu, descopăr pe ușă un post-it roz. Cineva a făcut pe el o săgeată care arată spre stânga, sugerând, probabil, că ar trebui să mă uit într-acolo. Agasată, întorc capul spre stânga. La câteva dulăpioare mai încolo văd încă un post-it. Și, pe peretele de la capătul culoarului, încă unul. Oamenii trec pe lângă ele, fără să le observe. Cred că oamenii nu prea au simţul observaţiei. Ori asta, ori pur și simplu nu le pasă. În a doua categorie mă regăsesc și eu.

Smulg post-it-ul de pe ușa dulăpiorului și o pornesc agale spre următorul.

Uneori îmi place să-mi umplu timpul cu mărunţișuri de care altora nu le pasă. Îmi dă sentimentul că fac ceva important, în principal pentru că nu face nimeni altcineva asta.

Acum e unul dintre acele momente.

Post-it-urile încep să apară peste tot.

Penultimul are pe el o săgeată care arată înainte și e lipit pe ușa unei săli de calculatoare de la etajul I, care e închisă. Geamul ușii e acoperit cu o pânză neagră. Această sală de calculatoare, C16, a fost închisă pentru renovare anul trecut, dar nu pare să se fi obosit cineva să înceapă lucrările. Mă cam întristează asta, drept să spun, dar deschid oricum ușa, intru și o închid în urma mea.

În sală e o fereastră lungă cât peretele, iar calculatoarele de-aici sunt niște măgăoaie. Cuburi solide. S-ar părea că m-am întors în timp, în anii ’90.

Descopăr ultimul post-it pe peretele din fund. Pe el e scris un URL:

SOLITAIRE.CO.UK

Solitaire e un joc de cărţi pe care-l joci de unul singur. Asta făceam de obicei în timpul orelor de informatică și probabil că mi-a dezvoltat inteligenţa mai mult decât dacă aș fi fost atentă la ore.

Și fix atunci cineva deschide ușa.

— Dumnezeule, la cât de vechi sunt calculatoarele de-aici, probabil că sunt interzise de lege.

Mă întorc încet.

În faţa ușii închise e un băiat.

— Parcă și aud simfonia hipnotică a conexiunii prin dial-up, spune, cu un aer visător și, după un lung răstimp, observă în sfârșit că nu e singur în încăpere.

Tipul ăsta arată ca toată lumea, nu e urât, dar nici prea sexy — un băiat oarecare. Singurul lucru care-l scoate în evidență este perechea de ochelari cu rame mari și groase, pătrate, care-ţi dă impresia că poartă ochelari 3D, ca la cinema. E înalt și are cărare pe-o parte. Într-o mână ţine o cană, în cealaltă are o coală de hârtie și agenda cu orarul.

Când mă vede, îi sticlesc ochii și jur pe ce-am mai sfânt că i se fac cât cepele. Sare până la mine ca un leu care-și atacă prada, cu atâta înverșunare, încât mă trag înapoi, speriată că s-ar putea să mă strivească de-a binelea.