Agentului CIA care îmi spionează
istoricul căutărilor pe internet...

„Pot explica totul.“

AVERTISMENT

Acest roman include scene, dialoguri și subiecte care riscă să rănească sensibilitatea unor persoane. Vă rog să fiți atenți la trigger warning-ul de mai jos, înainte să vă aventurați în lectura acestei cărți.

Țin de asemenea să amintesc că este vorba despre o operă de ficțiune, cu personaje imperfecte, relații nu întotdeauna sănătoase și comportamente uneori impardonabile.

Ca autoare și ca om nu aprob în niciun fel acțiunile personajelor mele.

TW: hărțuire psihologică; practici de inițiere a novicilor în studenție care implică umilire, constrângere și violență

Prolog

LOU

Cu cinci ani mai devreme

În 1895, scriitorul Oscar Wilde a fost condamnat la doi ani de muncă silnică din cauza homosexualității sale.

Ar fi avut o legătură scandaloasă și imorală cu Alfred „Bosie“ Douglas, un tânăr aristocrat scoțian, legătură care nu i-a convenit tatălui acestuia. Procesul a făcut valuri atât de mari în întreaga Londră, încât a rămas în istorie cu denumirea de „Scandalul Queensberry“.

Nu sunt mare cititor, prefer dramele povestite prin muzică, dar prietenul meu cel mai bun mă bombardează cu anecdote istorice — pe care nu dau doi bani.

La numai șaptesprezece ani, Rory comunică folosind referințe literare și enigme pe care le inventează singur „ca să se amuze“. Dacă nu e stimulat constant, creierul lui se plictisește repede. Eu, unul, cred că mai degrabă îi place să arate că e cel mai inteligent dintre noi toți.

De obicei mă mulțumesc să dau din cap, străduindu-mă să par interesat și să scot din mine un „Uau, pe bune?“ Nu-mi iese niciodată, fiindcă Rory zâmbește mereu și mă face ticălos incult.

În general, îi răspund că eu nu-l oblig să asculte Simfonia a treia de Beethoven — poate ar trebui, dacă asta l-ar face să tacă mai mult de cinci minute.

În dimineața asta, am venit la liceu mai devreme ca să repet câteva piese la vioară. Fac asta de cel puțin trei ori pe săptămână, în special fiindcă îmi place liniștea de pe holuri înainte ca ziua să înceapă. E mult mai liniște decât la mine acasă, unde țipetele și insultele zboară mai ceva decât gloanțele. Nici măcar sunetele viorii nu reușesc să le acopere.

După ce am terminat de cântat Toamna din Cele patru anotimpuri de Vivaldi, mă așez la fereastra de la parter ca să trag câteva fumuri; un obicei tâmpit — m-am apucat de fumat doar ca să-l enervez pe taică-meu. Deschid Portretul lui Dorian Gray, pe care mi l-a împrumutat Rory și care mă plictisește de moarte. Cât am fumat două țigări, n-am citit decât patru pagini.

Ziua Morților a adus frigul de toamnă care vine odată cu 1 noiembrie. Ultimele frunze se scutură peste Edinburgh, formând un covor în nuanțe maronii și aurii, iar priveliștea asta îmi fură toată atenția. Ăsta a fost mereu anotimpul meu preferat.

— Ce-mi văd ochii? McAllister cu o carte în mână.

Îi arăt degetul mijlociu, după care întorc imediat capul spre el — în sala de muzică a intrat Rory. Aroganța mi se risipește pe măsură ce-l privesc și-mi pare rău să recunosc că mă doare inima. Abia mă abțin să nu mi-o smulg din piept ca să nu mai bată așa tare, enervat de propria reacție.

Cu mâinile în buzunare, Rory îmi zâmbește ca și cum ar ști — și sunt gata să pun pariu că așa e. Nu și-a legat bine cravata de la uniforma de un albastru închis, iar părul șaten îi cade ușor peste ochii deschiși la culoare. Însă privirea mea zăbovește mai ales pe zâmbetul lui.

Ca întotdeauna.

Continui să tac când se lasă să cadă pe scaunul de lângă mine, luându-mi țigara din mână și aruncând-o pe geam. Nu mă împotrivesc și nu-i spun nimic, suflându-i în față un rotocol de fum drept pedeapsă.

— Ți-am mai spus să termini cu porcăria asta! zice el enervat.

— Și eu ți-am mai spus să nu-mi mai dai ordine.

Îmi zâmbește insolent, fără să-l afecteze că m-am uitat urât la el, și-mi răspunde:

— Dar îți place să fac asta.

Rory nu așteaptă să-i mai dau vreo replică și întoarce cartea spre el ca să vadă coperta. Îl invidiez pentru felul în care luminează orice încăpere în care intră cu atâta ușurință și indiferență, de zici că asta-l plictisește, dar că-i și place. Ca toți eroii greco-romani, Rory suferă de hybris. Orgoliul lui o să-l ducă la pierzanie. Nu sunt sigur că ar putea să supraviețuiască fără lumina reflectoarelor mereu îndreptată spre el.

— Era și timpul, mă ia peste picior văzând titlul. Deci cum ți se pare?

Oftez.

— Mi se pare că Dorian e îndrăgostit de Lord Henry, acest dandy inteligent care are ironia în sânge, doar că nu e deloc conștient de asta. Am impresia că Oscar s-a inspirat serios din relația lui cu Bosie, nu?

Rory dă din cap gânditor, continuând să mă privească fix. Urăsc când face asta. Sunt atâtea lucruri pe care le gândește, dar pe care nu le rostește!

— Așa e. Orice s-ar spune, Oscar era sincer îndrăgostit de Alfred. De altfel, i-a scris scrisori de dragoste, chiar și în închisoare.

— Pun pariu că erau porcoase.

Credeam că o să zâmbească la gluma mea, dar se mulțumește să mă tot privească fix, citând:

— „Scumpul meu, atât în timpul plăcerilor, cât și în închisoare, tu și gândurile la tine au fost totul pentru mine. Oh, păstrează-mă pentru totdeauna în inima ta; tu nu lipsești niciodată din inima mea.“

Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe să aud un discurs atât de intens. Știu că nu sunt cuvintele lui, dar îmi place să-mi imaginez că sunt.

— E trist, subliniez eu dând din umeri.

— E frumos.

Zâmbesc scuturând din cap și închid cartea. Uneori, nu înțeleg cum eu și Rory am reușit să ne apropiem atât de mult, fiind atât de diferiți. Mă întreb deseori dacă nu cumva asta s-a întâmplat doar pentru că părinții noștri sunt prieteni.

El e deștept, sociabil, prezentabil și îi place să te înjunghie pe la spate. Eu, în schimb, sunt oaia neagră a familiei McAllister: un terchea-berchea prea laș ca să comită orice fel de trădare.

— Avea o soție...

— Constance, confirmă Rory. Autoare și militantă feministă, de altfel. Foarte bună alegere.

— ...pe care o înșela cu tineri și prostituați.

Rory se ridică să-și schimbe locul, așezându-se lângă mine pe pervazul ferestrei.

— Și ce? Din când în când nu strică un pic de căldură masculină.

Mă încrunt fără să înțeleg, surprins și enervat în același timp că glumește pe subiectul ăsta. În cele din urmă, mă hotărăsc să o las baltă. Conversația merge într-o direcție pe care nu sunt sigur că mi-o pot asuma.

— Mi-e milă de iubita ta.

Nu mă uit la el când spun asta. Greutatea privirii lui ațintite asupra mea și a zâmbetului său enigmatic și crud mă apasă prea tare.

— Dacă te interesează așa de tare, Skye e foarte mulțu­mită de relația noastră, spune Rory după ce mă cuprinde de umeri. Eu fac ce vreau, ea face ce vrea.

Nu sunt sigur că ea e la curent cu treaba asta, mă abțin eu să i-o întorc. Mă lovește ușor cu genunchiul peste genunchiul meu, ca să mă tachineze. Îi simt respirația pe obrazul meu și știu că o face anume. Mă testează. Mă torturează. Niciunul dintre noi n-a spus niciodată nimic, cu atât mai puțin de când el și Skye ies împreună, dar nu e nevoie de cuvinte.

Privirile sunt de ajuns ca să spună tot ce aș fi preferat să iau cu mine în mormânt. La fel, senzația atingerilor noastre, când facem wrestling în grădina lui, la bustul gol.

Rory știe ce simt pentru el de ani buni, dacă nu dintotdeauna — bag mâna în foc! Tăcerea lui mi-a confirmat însă că sentimentul nu e reciproc, așa că am continuat să mă prefac. De ceva timp, chiar am reușit să trec peste asta.

Dar urăsc când își bate joc de sentimentele mele. E ca și cum mă respinge, dar mă și ține prizonier. Nu merit așa ceva, la naiba... În sfârșit, nu cred că merit.

Și dacă i-aș răspunde cu aceeași monedă?

Întorc capul spre el și nasul meu i-l atinge pe-al lui, atât de aproape suntem. Voiam ca gestul meu să-l destabilizeze, numai pentru plăcerea de a-i vedea zâmbetul dispărându-i de pe buze.

Dar el zâmbește și mai larg în timp ce gura mea îi atrage privirea.

Fir-ar să fie! Am căzut în propria capcană.

— Spune ce ai pe suflet, Lou, îmi șoptește el fără să clipească.

— Mai bine nu.

— Te rog!

Te urăsc. După nouă ani de prietenie, tot nu reușesc să te înțeleg. Ești prietenul meu cel mai bun și totuși îți bați joc de mine, fiindcă te plictisești. Mă dezbraci din priviri când ai impresia că nu te văd și, în următoarea secundă, te afișezi cu Skye ca să mă pedepsești pentru propria ta slăbiciune.

Nu mi se pare drept. Vreau să te sărut, să-ți smulg hai­nele de pe tine, ca să-ți arăt ce pierzi, dar și ca să-ți ard o mamă de bătaie și să nu mai vorbesc cu tine niciodată.

Iată în ce stare mă aduce Rory Cavendish. Dar pentru că încă mi-e prea frică să am conversația asta cu el, îl resping dându-i un cot.

— Îți miroase gura. Lasă-mă!

Pare un pic dezamăgit, chiar dacă îmi răspunde râzând. Ca și cum știa că sunt prea laș ca să fiu deschis.

Cursurile încep în curând, așa că ieșim din sală și ne îndreptăm spre dulapuri. Pun cutia cu vioara la locul ei, când restul găștii își face apariția. Gideon și Alastair sunt în miezul unei discuții, în timp ce Skye aleargă în direcția noastră, cu un zâmbet larg pe buze.

Rory o ia în brațe și o sărută pe gură. Cu limba, dinții și tot arsenalul. Mă uit drept înainte, dezgustat.

— De ce n-ai răspuns la telefon ieri? se bosumflă Skye ghemuindu-se la pieptul lui, geaca lui albă contrastând cu pielea neagră fără niciun defect a fetei.