Tatălui meu, pentru că m-a învățat cum să gândesc

Introducere

O doză nocturnă de miracol

Mi-am petrecut viața imersat în creier. În calitatea mea de medic cu dublă specializare, în neurochirurgie și neuroștiințe, operez pacienți cu cancere și alte boli. Conduc, de asemenea, un laborator de cercetare. Este imposibil să petreci atât de mult timp tratând și studiind creierul fără a-l venera. Cu cât aflu mai multe lucruri despre el, cu atât sunt mai fascinat, îndrăgostit chiar.

Cu miliarde de neuroni și trilioane de conexiuni între ei, creierul este infinit de complex. Dar în nesfârșita mea călătorie a descoperirii, o trăsătură a minții îmi captează atenția mai mult decât oricare alta: visarea. Ani la rând am căutat răspunsuri la întrebările esențiale: De ce visăm? Cum visăm? Și, probabil cea mai importantă, ce înseamnă visele? În privința acesteia din urmă, mă aflu într-o companie numeroasă.

Visele au fost întotdeauna o sursă de mister. Ele au stârnit interesul gânditorilor lumii, începând de la egiptenii antici și Aristotel până la Maya Angelou, de la regizorul Cristopher Nolan și activistul Nelson Mandela până la Notorious B.I.G, rapperul din Brooklyn care a fost ucis. Au inspirat inovația și arta, medicina și psihologia, religia și filosofia. Au fost considerate semne profetice, mesaje trimise de zei și de inconștientul nostru, de sufletul nostru și de sinele nostru, de îngeri și de demoni. Au schimbat cursul vieții unor oameni și pe cel al lumii, încurajând propuneri de căsătorie și de afaceri, inspirând versurile unor cântece și descoperiri științifice, declanșând invazii armate și depresii nervoase.

Visele ne subjugă, ne sperie, ne stârnesc și ne inspiră pentru că sunt atât de reale și, totodată, atât de fantastice. Suntem simultan creatori ai viselor noastre și participanți neputincioși la creațiile noastre stranii. Visele izvorăsc din noi, dar, cumva, par că nu au nicio legătură cu noi: filme de amatori pe care noi le-am făcut să apară și care nu urmează legile timpului sau ale naturii, ele țin de natura noastră intimă și sunt, totodată, în afara controlului nostru.

Așa cum scria Lordul Byron:

„[…] Somnul își are lumea lui:

Fantastic, fără margini imperiu, străbătut

De-a visului suflare, ce trece încărcat

De bucurii și lacrimi, de zbucium sau tăceri.

Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,

Presară plumb asupră-i, sau îl avântă-n slăvi.“*

Dată fiind natura adeseori incoerentă și ilogică a viselor, s-ar putea să-ți fie greu să înțelegi cum pot lacrimile, zbuciumul și bucuriile imaginare din visele tale să dezvăluie multe lucruri despre tine. Însă în timp ele zugrăvesc o imagine vie a modului în care ne vedem pe noi înșine și lumea. Ele scot la iveală natura noastră, interesele noastre și cele mai profunde îngrijorări. În acest fel, ne identificăm într-un mod unic cu visele noastre, și visele noastre ne reprezintă într-un mod unic.

Deși crearea viselor ar putea părea misterioasă, sursa lor nu este deloc așa. Electricitatea reverberează în creier, valuri de curent se mișcă de colo-colo în creier în fiecare moment al vieții noastre. Visele sunt un produs al electrofiziologiei normale a creierului și o transformare extraordinară a acestuia, care apare în fiecare noapte când dormim, urmând ritmurile circadiene — ciclurile zi-noapte — ce guvernează din punct de vedere biologic întreaga viață.

Visarea nu trebuie în niciun caz să rămână neluată în seamă doar pentru că apare în timp ce dormi sau pentru că este lipsită de logica după care te ghidezi când ești treaz. Visele sunt o formă diferită de gândire. Și tocmai caracterul lor fantastic este cel care le oferă potențialul de a fi transformatoare. Există salturi mari în artă, design și modă construite pe tipul de gândire divergentă care apare în mod natural în visare, iar cultura, limbajul și creativitatea sunt cele care le-au permis oamenilor să progreseze mult dincolo de evoluția fizică. Visarea se află în centrul tuturor acestora.

Astăzi, cuvântul „vis“ înseamnă multe lucruri: ambiție, un ideal, o fantezie și scenariile pline de viață generate în timpul somnului. Neurologia ne arată că, până la urmă, granița dintre vis și starea de veghe nu este atât de clară. Visele te pot ajuta să rezolvi o problemă; să înveți să cânți la un instrument muzical, să vorbești o limbă străină sau să dansezi; să practici un sport; îți oferă indicii despre starea de sănătate și fac predicții. Ele te pot îmbogăți spiritual. Chiar și visele uitate pot totuși să-ți modeleze mintea și să-ți influențeze comportamentul din timpul zilei. Poți să înveți să-ți aduci aminte visele, să le amorsezi și chiar să le controlezi pe parcursul așa-numitei visări lucide. Și, lucrul cel mai important, visele pot să ofere cel mai mare dar: autocunoașterea. Interpretându-ți visele, vei ajunge să înțelegi mai bine ce trăiești și să-ți explorezi viața emoțională în moduri noi și profunde.

Visele reprezintă o formă subtilă de cunoaștere. Pentru că doar noi trecem prin ele, separați de lume — o experiență subiectivă pentru un public cu un singur membru —, foarte multe lucruri legate de vise se află probabil dincolo de domeniul testării experimentale sau al probelor științifice. În această carte, m-am străduit să surprind starea actuală și dimensiunile cunoașterii despre vise și visare, observând și incertitudinile din cercetare și dezacordurile dintre cercetători. Am inclus și teorii pe care le-am dezvoltat pornind de la cele mai recente cercetări și propriile cunoștințe despre creier. În fond, cartea de față este o sinteză a unor informații din discipline disparate. Este produsul unui efort intens și al unei și mai mari modestii.

Înainte să începem, gândește-te o clipă la magia visării. Când visăm, transcendem sinele nostru fizic. Nu mai suntem conștienți că ne aflăm întinși în pat sau că suntem culcați. Avem ochii închiși, însă putem vedea. Corpul nostru este nemișcat, dar putem să mergem, să alergăm, să conducem o mașină sau să zburăm. Tăcem, dar putem avea conversații cu oameni pe care îi cunoaștem și îi iubim, vii sau morți, și cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Trăim în prezent, dar putem să călătorim în timp, în trecut sau în viitor. Suntem undeva, dar putem să ne ducem în locuri în care nu am mai fost de ani întregi sau care există doar în imaginația noastră. Ne aflăm într-o lume care este în întregime creația noastră. Și are potențialul de a fi transcendentă. Visele sunt doza noastră nocturnă de miracol.

De-asta visezi

Capitolul I

Am evoluat pentru a visa

În sala de operații, pe parcursul unei proceduri numite intervenție chirurgicală pe creier cu pacientul conștient, folosesc un instrument asemănător unui stilou pentru a aplica mici impulsuri electrice direct pe creierul pacientului. Expusă, suprafața vălurită a creierului este lucioasă și opalescentă, străbătută de vene și artere. Pacientul este conștient și treaz, însă nu simte deloc durere, deoarece creierul nu are receptori ai durerii. Dar electricitatea produce un efect. Fiecare creier este unic și unele puncte pe care le ating prind viață. Ating un punct, și pacientul are o amintire din copilărie. Ating un altul, și acesta simte miros de lămâie. Ating un al treilea punct, și simte tristețe, rușine sau chiar dorință.

Scopul intervenției cu pacientul conștient este identificarea exactă a zonelor în care fluctuația de electricitate nu are niciun efect. Acestea sunt punctele în care poate fi secționată fără riscuri membrana de la suprafață pentru a ajunge la tumora de dedesubt. Atunci când aplicarea unui mic șoc electric nu produce nicio reacție, știu că intervenția nu va provoca nicio disfuncție.

În timp ce, în cursul acestor operații, stimulez metodic stratul de la suprafața creierului — cortexul cerebral — câțiva milimetri o dată, am declanșat experiențe bizare și profunde în pacienți. Uneori sunt atât de intense, încât pacienții îmi cer să mă opresc și trebuie să fac o pauză. Cu toate că are mai puțin de 0,5 centimetri grosime, cortexul cerebral cuprinde aproape tot ceea ce ne definește identitatea: limbajul, percepția, memoria, gândirea. Zumzetul ușor al electricității îi face pe pacienți să audă sunete, să-și amintească evenimente traumatizante, să trăiască emoții profunde și chiar să viseze.

De fapt, prin stimulare electrică pot fi declanșate coșmaruri. Dacă îndepărtezi curentul sondei de pe o anumită cută a suprafeței creierului, coșmarul ia sfârșit. Când reiei stimularea în același punct, coșmarul revine. Astăzi se știe că aceste coșmaruri recurente sunt niște bucle autonome de activitate electrică neuronală care reproduc trăirea spaimei.

În acest mod incontestabil, activitatea mea a răspuns la una dintre întrebările primordiale ale omenirii: de unde vin visele? Pot să afirm cu certitudine că visele se nasc din creierul nostru, mai precis din activitatea electrică a acestuia.

Această înțelegere de bază a adevăratei origini a viselor ne-a ocolit multă vreme. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, visele au fost considerate mesaje de la zei, de la demoni sau de la strămoși de-ai noștri, sau informații culese când sufletul se aventura în noapte. Ultimul loc din care oamenii și-ar fi putut imagina că vin visele era țesutul aparent inactiv adăpostit în craniul nostru.