Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design copertă: David Mann

Ilustrație copertă: ©Shutterstock

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: HARD BY A GREAT FOREST

Autor: Leo Vardiashvili

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2388-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2568-5

UNDE-I EKA?

— Unde-i Eka?

Cred că am întrebat asta de o mie de ori.

Mama noastră a rămas, pentru ca noi să putem fugi.

Vezi tu, cele mai multe lucruri pălesc în fața războiului. Descoperi că o salvă de focuri de AK-47, trase chiar pe strada ta, alungă orice alte preocupări. Auzi împușcături noaptea și vezi bucăți de alamă scânteind pe trotuar dimineața, de parcă a plouat cu tuburi de cartuș peste tot orașul Tbilisi. Până aici, pare suportabil.

Dar când un proiectil de tanc rătăcit sparge bariera sunetului pe lângă fereastra dormitorului tău, țipă îndelung și șterge de pe fața pământului aprozarul de la colț, cu toată familia care locuia deasupra, începi să-ți faci planuri. Părinții noștri, Irakli și Eka, și-au făcut planuri să ne scoată pe toți de-acolo, lăsând laoparte divorțul.

Ieșirea din țară însemna mite dubioase, ștampile de călătorie furate și certificate false. Banii pe care familia a reușit să-i adune abia dacă erau de-ajuns pentru un părinte și pentru noi, copiii. Eka nici măcar nu avea pașaport. Nu puteam pleca din țară împreună.

Între timp, războiul civil se întețea, iar găurile lăsate de gloanțe în locuri și oameni cunoscuți nu mai constituiau o surpriză. Trebuia să ne urnim. Eka a rămas, iar noi am fugit cu Irakli.

Așa am rămas eu și Sandro fără mamă. Eu aveam opt ani, iar Sandro era cu doi ani mai mare. La vârsta aceea, diferența însemna ditamai oceanul de experiență. Chiar și așa, Sandro habar nu avea ce înseamnă să nu ai mamă; nici eu.

La sosirea noastră pe malurile capitaliste ale Regatului Unit, nu ne-a așteptat nicio fanfară. Ne-au dus direct într-un centru de refugiați din Croydon. În depozitul acela friguros cu paturi suprapuse, toalete la comun și bonuri de mâncare, chipuri încordate bântuiau pe holuri.

În cele din urmă, undeva, în adâncurile măruntaielor mașinăriei care era Ministerul de Interne, rotițele s-au învârtit, un ecran s-a aprins, iar noi am primit statut de refugiați, cu ștampila „Tottenham, N17“ aplicată pe dosar.

În zilele acelea de la început, rătăceam printr-un oraș pe care nu-l cunoșteam. În 1992, Tottenham nu era Londra pe care ne-o închipuiserăm noi. Nu existau jobene, smog, Holmes și Watson, doamne, domni și ceaiul de la ora cinci. Nu pentru noi.

Locuiam într-o Londră diferită. În Londra noastră, oamenii înjurau și scuipau, beau, se certau și râdeau în hohote violente. Rosteau cuvinte ciudate, cu accente pe care nu puteam să le distingem. Mergeau cocârjați de greutatea gurilor de hrănit, a facturilor de plătit și a cine știe câtor zile rămase până la salariu.

Tata mergea printre ei. Irakli al nostru — un bărbat aflat pe mare fără busolă, căutând o femeie pe care reușise s-o piardă de două ori. Prima dată o pierduse pe Eka în urma unui divorț înconjurat de mister. Pe urmă, într-un război civil care îi reunise și îi despărțise într-o singură clipă.

— Unde-i Eka?

— În curând, băieți. O vom aduce înapoi, zicea Irakli.

O promisiune care nu devenise încă minciună.

Și-a rupt spinarea încercând să-i cumpere evadarea. A cules fructe, a văruit pereți, a pus marfa pe rafturi în depozite, a asudat și a trudit în diferite fabrici fără nume și fără ferestre din tot nordul Londrei.

Muncile astea l-au epuizat în moduri subtile, vitale. Îl vedeam deteriorându-se. O dată a adormit la masă, cu lingura la jumătatea drumului spre gură. Am râs, ce-am mai râs! Uneori trebuie să râzi de un lucru, ca să-l lași fără putere.

E greu să economisești mii adunând câte o bancnotă, câte un bănuț. E și mai greu să trimiți ce-ai agonisit către o țară în flăcări. Georgia se devora de vie — nu tu bănci, nu tu poștă funcțională. Cei care scăpaserăm nu eram tocmai dornici să ne întoarcem într-o zonă de război.

Cumva, Irakli a găsit pe cineva dispus să zboare înapoi, în schimbul unui comision. Era un bărbat înalt, slab, cu ochi sinceri. Părea cinstit și spunea cuvintele potrivite. Își ținea țigara într-un fel anume. Ne-a mâncat mâncarea și ne-a băut băutura. A luat bancnotele și bănuții pentru Eka și a plecat cu un zâmbet și o strângere de mână. O vreme, nu am mai întrebat unde-i Eka.

Nu-mi aduc aminte cum îl chema pe bărbatul cinstit, dar în visele mele a murit de o mie de ori de mâna mea. Banii n-au mai ajuns la Eka, iar noi nu l-am mai văzut niciodată pe bărbatul cinstit. Irakli a început să bea și într-o seară l-am auzit din dormitor, în timp ce spărgea măsuța de cafea. A doua zi dimineață, măsuța fusese lipită la loc, iar Irakli plecase la muncă.

Eforturile lui de a ne cumpăra o mamă aproape că au ajuns să-l scoată din minți. Conversații telefonice încordate, uneori în georgiană, alteori într-o engleză stricată, înfundate de o ușă închisă și adesea întrerupte de bubuitul furios al vocii lui Irakli.

Găseam indicii ciudate prin casă. Cabluri de telefon smulse din priză, adâncituri bizare în tencuială, notificări de restanțe trimise de bancă, rupte și îndesate sub canapea, și cioburile minuscule rămase în urma vaselor trântite pe jos și adunate în grabă.

— Tati e neîndemânatic, atât zicea. Neîndemânaticul de mine!

Atunci nu înțelegeam, dar înțelegem acum. Irakli încerca totul pentru a-i cumpăra libertatea Ekăi. Și eșua.

— Unde-i Eka?

Nu voiam să întrebăm, dar nu ne puteam abține.

— Mă ocup de asta, băieți.

La aproape un an de la sosirea noastră la Londra, am început școala și asta a costat bani. Mașina de spălat veche s-a stricat în aceeași iarnă și asta a costat bani. Irakli și-a scăpat un bolțar pe degetele de la picioare și, timp de două luni, cât nu a putut să muncească, n-a produs nimic. Și asta a costat o grămadă de bani. O parte din bani a ajuns totuși la Eka, dar niciodată suficient. Și în Georgia lucrurile costau bani. Și tot așa.

În următorii șase ani, am pierdut-o pe Eka bucată cu bucată. Am pierdut-o din cauza facturilor la gaz și a alimentelor, a abonamentelor de autobuz și a penarelor, a cărților și a uniformelor școlare.

Promisiunea lui Irakli s-a stins încet, până când, într-o dimineață însorită de ianuarie, am primit un telefon. Eka murise. Am scos un oftat mic și vinovat de ușurare. Nu mai era nevoie să întrebăm. Irakli nu mai era nevoit să ne facă promisiuni mincinoase.

Pe măsură ce traversam greoi iarna britanică rece, umedă și fără zăpadă, cineva i-a dat sonorul mai încet. Intra rătăcit într-o cameră, se uita în jur și pleca fără să spună nimic. Se uita la televizor cu privirea deconectată, în timp ce cana de cafea i se răcea în mână. Farfuriile nu mai dispăreau.

În iarna aceea, tata a îmbătrânit zece ani chiar sub ochii noștri. Ușurarea presărată cu vinovăție i-a provocat un șoc care i-a albit tot părul. Nu l-am văzut plângând niciodată, dar se repezea adesea afară din cameră cu câte o treabă urgentă.

— Ai fost vreodată lovit de fulger, prietene? zicea, dacă te întâlneai cu el pe vremea aceea.

Est-european nebun, îți spuneai, cu o scânteiere febrilă în ochi și un accent neobișnuit, pe care nu puteai să-l identifici.

— Sunt mai multe șanse să fii lovit de fulger, decât să te întâlnești cu un georgian în afara Georgiei.

Poate îi ofereai un zâmbet politicos.

— Am făcut chiar eu calculele.

Se bătea cu degetul pe tâmplă.

— Ești foarte norocos, prietene.

Ochii îi străluceau.

— Dar ești și foarte ghinionist.

Aștepta să-l întrebi de ce.

— Pentru că șansele de a câștiga la loto sunt mult mai mari. Puteai fi miliardar, prietene. În schimb, m-ai întâlnit pe mine.

Râdea — tare și din suflet. La fel făceai și tu.

— Dă-mi voie să-ți torn de băut, ca să-mi cer iertare.

După telefonul acela prin care am aflat de Eka, ne-a fost greu să găsim cuvintele potrivite despre ea și încă și mai greu să le rostim cu voce tare. Așa că am făcut un pact mut, să nu mai aducem niciodată vorba despre mama noastră.

Pactul acela ne-a prins bine timp de unsprezece ani lungi. Dar anul trecut, Irakli l-a încălcat. A început să pomenească locuri în care fusese cu ea, parcurile și cafenelele în care petrecuseră timp, potecile și cărările pe care le bătuseră prin Tbilisi. Zi după zi, își pierdea interesul față de viitor și ochii i se umpleau de trecut.

Se uita adesea la zboruri către Tbilisi. De vreo două ori, a cumpărat bilete, dar nu le-a folosit. Nici măcar nu și-a făcut bagajul. Părea speriat.

— Oamenii ăia poartă pică și de dincolo de mormânt.

Nu voia să ne spună cine erau „oamenii ăia“. Am presupus că se referă la prieteni sau la cunoștințe vechi pe care îi desconsideraserăm, evadând când ei nu putuseră s-o facă.

La următoarea încercare sortită eșecului, Irakli și-a pregătit o valiză. Chiar a ieșit din casă. S-a întors după câteva ore, rușinat și abătut. Când îi anunțaseră zborul, a recunoscut el, pur și simplu rămăsese pe scaun și îi privise pe toți ceilalți cum se îmbarcau. Când îi strigaseră numele în difuzoare, plecase.

Totuși, cu fiecare încercare, se apropia mai mult, până când într-o zi a plecat la Heathrow și nu s-a mai întors. Am primit vești de la el abia când a aterizat în Tbilisi. În primele lui mesaje din Georgia, bătea câmpii cu o energie plină de neastâmpăr, de parcă nu putea s-o cuprindă pe toată cu inima.

— Nu pot să cred ce văd. Pur și simplu nu pot să cred, ne-a zis el la telefon.

Ce anume nu putea să creadă, îi era greu să ne explice. Eu și Sandro l-am lăsat în pace două luni. Amândoi aveam douăzeci și ceva de ani, propriile vieți, și nu simțeam vreo pornire urgentă să ne regăsim patria de mult pierdută.

Între timp, apelurile și e-mailurile lui Irakli au devenit tot mai rare, dar noi nu eram atenți la asta. Ultimul lui e-mail ne-a obligat să fim:

Băieții mei,

Am făcut ceva ce nu pot să desfac.