Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă: Rucsandra Enache

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: MORAL INJURIES

Autor: Christie Watson

Copyright © 2024 by Christie Watson

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2461-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2567-8

Prolog

Petrecerea scăpase de sub control. Toată lumea era pulbere. Absolut toată lumea. Îmi amintesc că duhnea a vomă și a transpirație. Lucruri sparte, țipete, râsete isterice, sunete înăbușite de bas, podea lipicioasă. Vă puteți închipui. Sufrageria era plină până la refuz de oameni care dansau, pe canapea zăcea un morman de haine, măsuța de cafea era ticsită cu sticle de bere goale, cutii de pizza, pahare de shoturi. A trebuit să mă strecor cu grijă, în vârful picioarelor, am trecut pe lângă un cuplu pus pe treabă și pe lângă un coleg de facultate care fuma un joint. Mi-a întins mâna și m-a prins de braț, agățându-se de mine. Dar m-am desprins de el, gata, terminasem cu asta, și am continuat să pășesc printre alte trupuri, dar el m-a urmărit până la baie. Era înalt și slab, un Kurt Cobain mai puțin atrăgător.

Mi-a cerut droguri. I-am spus că nu iau droguri, iar el a râs; într-adevăr, peste tot în jur erau o mulțime de droguri, n-o să mint. Deasupra chiuvetei era o oglindă cu ramă aurie în care mi-am privit chipul în timp ce el s-a lăsat în genunchi și a început să sfărâme și să prizeze de pe capacul toaletei. Ochii mei arătau diferit, ceea ce era straniu. Mă dădusem cu dermatograf. Atât. Când m-am întors spre el, tipul râdea, cu nasul plin de p­ulbere albă. „Doză de cal.“ Mi s-a părut amuzant. N-am simțit defel că e periculos sau greșit. Adică știam că o doză care să pună jos un cal nu e deloc o idee bună, dar mi se părea normal, cumva în afara oricărui pericol, chiar tandru. Asta până am auzit o bătaie în ușă. Cu furie. Când am ieșit, se iscase o încăierare. Atunci mi-am dat seama că avea să se întâmple ceva foarte grav.

Totul s-a transformat într-o bătaie în toată regula, imatură, bizară, aproape ca-n curtea școlii, și am încercat să ne ținem cât mai departe de ea. Am văzut un braț retras cu încetinitorul, pumnul strâns care apoi a zvâcnit înainte ca o săgeată. Îmi amintesc icnetele, pumnii și dinții care scrâșneau. Și țipetele. Mi-au pătruns în piele și în oase. S-au calcifiat. Odată am scris un poem despre oase. Despre tiparul lor, despre fagurele din interiorul lor, locuit parcă de albine. Acum întreaga situație mi se părea ireală, de parcă aș fi intrat în propriul poem.

Încă un țipăt, apoi am alergat în sus pe scări. Toți trei. Și atunci s-a întâmplat.

M-am uitat în jos la chipurile desfigurate de șoc. Se striga după o ambulanță.

Toți s-au împrăștiat și eu mi-am adus aminte de acel moment din copilărie când fratele meu a scăpat pe jos cutiuța în care strângea insecte, iar micile creaturi s-au grăbit să se ascundă în spațiile întunecate din colțurile încăperii. Mi se spune mereu că sunt atrasă de pericol, de punctul de care toți ceilalți încearcă să se îndepărteze cât mai repede. Dar, de data asta, n-am putut să mă uit. Nu la început. Însă am coborât scările în fugă și am văzut imediat că era grav rănit. Era întins, cu capul dat pe spate și cu gura deschisă. C­hipul îi părea de ceară, alb ca varul, cu ochi cenușii, buze translucide, golit de viață.

Nu se mișca.

Totul era încețoșat. De parcă timpul s-ar fi oprit. Se auzeau doar țipete și sirena ambulanței. Mi-aduc aminte că m-am întrebat: E mort?

Era și un medic în uniformă verde care încerca să-l resusciteze.

Nu respira. Mi-am fixat privirea pe rucsacul roșu deschis pe podea, din care se revărsau canule nazale și traheale și diverse pungi cu lichide. Chestii medicale pe care le cunosc. Mă pricep la chestii medicale.

Medicul a înclinat și mai mult capul băiatului; am încercat să mă concentrez pe rucsacul său, pe kitul de resuscitare, în timp ce medicul se uita în jos la acel corp și număra cu voce tare: Unu, doi, trei, patru…

Tânărul de ceară, alb ca varul, nu s-a clintit. Pieptul lui nu s-a ridicat. Nu se vedea decât sânge. Foarte mult sânge.

Am auzit un fâșâit și cineva m-a tras de mână. Apoi am auzit sirenele. Lumini albăstrui au năvălit în încăpere și a fost foarte ciudat, dar cumva în acea clipă mi-a trecut prin cap că suntem bioluminiscenți, că luminăm în albastru. Probabil eram în stare de șoc. Sau poate că abia ieșisem din șoc.

Au urmat țipetele.

Cineva a aprins toate luminile strălucitoare.

— Trezește-te, revino-ți! Te rog! Te rog! O, Doamne, o, Doamne! Futu-i! E mort. Futu-i!

Parcă aș fi fost conștientă că se întâmpla ceva foarte, foarte grav, dar nu mă puteam clinti, picioarele mele refuzau să se miște. E-atâta sânge în viață, nu?

Cinci, șase, șapte.

Medicul a încetat să mai numere; buzele încă i se mișcau, ochii îi erau ațintiți asupra mea. Medicul. Nici măcar n-o recunoscusem! Probabil din cauza șocului.

Fugi!

Și asta s-a întâmplat. Exact asta s-a întâmplat. Am făcut ce mi s-a spus. Am fugit, am fugit, am fugit.

Unu

Olivia (2024)

Olivia s-a uitat la inima pacientului și s-a gândit la un antricot. Marmorat, împănat cu țesut gras, cu arterele îngroșate și stenotice, cu roșul sângelui nu îndeajuns de roșu. Făcea această meserie de mult. După nuanța de roșu a sângelui, aproape că putea spune cât de oxigenat era, cât de probabil ca respectiva persoană să supraviețuiască pe termen lung, care ar urma să-i fie calitatea vieții. Odată, Freya, fiica ei de cincisprezece ani, o târâse într-un magazin MAC, susținând sus și tare că un ruj de 22 de lire avea să-i îmbunătățească aspectul și viața, iar Olivia se uitase cu atenție la nenumăratele nuanțe de roșu și le evaluase pH-ul. Când faci chirurgie cardiotoracică nu te dai cu ruj roșu.

„Analizez echilibrul acid-bază al unor rujuri roșii. Avem nevoie de o vacanță“, îi scrisese ea lui Dele, soțul său.

Sângele bărbatului din fața ei era mai degrabă „Catifea antică“ decât „Roșu rusesc“. Era grav bolnav. Olivia avea să-l facă bine și să-l lase apoi să-și vadă de viață, dar nici chiar ea nu putea înfăptui un miracol. N-avea cum să anuleze ani întregi de alegeri greșite, de mâncare procesată, fumat, lipsă de mișcare și prea mult alcool. Doamne, și ei i-ar fi prins bine un pahar, s-a gândit. S-a oprit o clipă, a inspirat prin mască, și-a simțit propria respirație cetonică și cofeinizată. Nu mâncase nimic de dimineață, ceea ce era o greșeală de începător, iar seara trecută luase cina prea târziu și o scăldase în prea mult alcool. Încerca să-și alunge din minte panica, fața Laurei, expresia ei, felul în care își frângea mâinile și mai ales cuvintele ei. Viața lor nu va mai fi niciodată la fel. Nu întru totul. De atunci, Olivia se anesteziase cu Dr. Pinot întreaga săptămână, de teamă să nu se trezească la un moment dat cu ochii larg deschiși, cu inima bubuindu-i în piept și anxietatea vibrându-i în tot corpul. Extenuată, neliniștită, mahmură și înfometată — nu era o combinație bună pentru niciun chirurg, ci un cocktail de factori de risc. Cu toate acestea putea să facă operația cu ochii închiși și adesea o și făcea. Dele spunea că își mișcă în somn mâinile ca o pianistă.

Sala de operații era plină și zgomotoasă, iar Oliviei îi plăcea. Imediat ce pacientul era anesteziat, dădea drumul la muzică: simfoniile lui Beethoven, Prince, acid jazz, Little Simz, Philip Glass, în funcție de dispoziție și de felul în care decurgea operația. Rareori era liniște în acea încăpere și când era însemna că se întâmpla ceva foarte grav. Dacă Olivia cerea să se oprească muzica, toți știau că pacientul urma să moară, dar asta se întâmpla extrem de rar în mâinile ei salvatoare. Avea mâini mici. Tatăl ei îi spusese mereu că avea să se facă lăcătuș sau chirurg cardiotoracic. Își asigurase degetele. Elemente corporale prețioase de care avea grijă cum se cuvinte, asigurându-se că își hidratează pielea, că le întinde, că nu le suprasolicită stând pe Twitter. Dar, bineînțeles, avea în permanență pielea uscată de la spălatul prea des, iar artrita era inevitabilă. Cu un an în urmă se apucase de brodat — ceea ce o ajutase puțin —, după ce Anjali îi dăduse cadou de ziua ei un kit de „broderie obscenă“, care o amuzase și o aruncase într-un vârtej de modele similare, motiv pentru care baia lor de la parter era acum plină de înjurături într-o caligrafie delicată. O furie mută, așa o numea Dele.

„Presiunea nu e de dorit.“ Anestezistul era relativ începător, ușor arogant, plin de bravadă, un Dele mai tânăr. I-ar fi prins bine câteva palme ca să se liniștească. Arăta către tensiunea arterială, a cărei sinusoidă se aplatiza ușor, în timp ce valorile scădeau. În sala de operații nu pornea nicio alarmă, ar fi fost înnebunitor și prea f­recvent. Le închideau mereu. În schimb, măsurau greutatea aerului, expresiile din ochii celorlalți, limbajul trupu­lui anestezistului. Olivia era convinsă că aerul își schimba mirosul când urma să se întâmple ceva, un miros exterior, nu întru totul neplăcut. Dar Dele zicea că e o exagerare.