Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Sabina Lungu

Design și ilustrație copertă:
Tudor-Gabriel Motroc

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Liviu-Constantin Rusu

Corectură:

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: BRIGHT YOUNG WOMEN

Autor: Jessica Knoll

Originally published by Marysue Rucci Books, an Imprint of Simon & Schuster, LLC

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2459-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2561-6

PAMELA

Montclair, New Jersey
Ziua 15 825

Poate că tu nu-ţi mai aduci aminte de mine, dar eu nu te-am uitat niciodată, aşa începe scrisoarea aşternută pe hârtie cu scrisul acela cursiv care nu se mai învaţă la şcoală. Am citit-o de două ori, nespus de uimită. Trecuseră 43 de ani de la întâlnirea mea cu individul pe care şi cele mai prestigioase ziare îl numeau Criminalul American Obsedat Sexual, iar de-atunci numele meu ajunsese într-o notă de subsol a poveştii.

Aruncasem doar un ochi la adresa de retur înainte să-mi strecor o unghie pe dedesubt, ca să desfac marginea lipită a plicului, dar acum îl ţin în mână înaintea mea şi spun numele expeditorului tare, apăsat, ca şi cum ar trebui să repet cuiva un răspuns pe care l-a auzit oricum din prima. Cine a scris scrisoarea se înşală. Nici eu n-am uitat-o pe ea, cu toate că e legată de o amintire pe care mi-am dorit de multe ori s-o uit.

— Ai zis ceva, scumpo?

Secretara mea se deplasează în scaunul care alunecă pe rotile dinspre biroul ei şi acum stă ca într-o ramă în dreptul uşii deschise a biroului meu, dând din cap plină de solicitudine. Janet îmi spune scumpo şi câteodată copilu’, deşi e mai mare decât mine cu doar şapte ani. Dacă o numeşte cineva secretara mea administrativă, strânge din buze până se albesc. E genul de abordare superficială, caracteristică mediilor profesionale, de care ei nu-i pasă.

Mă urmăreşte când deschid biletul cu margine bleumarin, apoi îl închid, stârnind o adiere uşoară care-mi ridică bretonul de pe frunte. Probabil pare că-mi fac vânt singură, că sunt pe punctul să leşin, căci se repede spre mine, atingându-mă pe spate. Bâjbâie după ochelarii pentru citit pe care-i are la gât, agățaţi de un lanţ cu ştrasuri, apoi îşi înalţă bărbia ascuţită peste umărul meu ca să citească remarcabila convocare.

— E de aproape trei luni, îi zic eu înfuriindu-mă.

Faptul că femeile care ar trebui să afle primele aflau întotdeauna ultimele e motivul pentru care medicul meu m-a pus să renunţ la sare în cea mai mare parte a anilor 1980.

— De ce-o văd abia acum? o întreb eu.

Dacă e prea târziu?

Janet se uită lung la dată. 12 februarie 2021.

— Poate a marcat-o paza.

Se duce la biroul meu şi localizează plicul pe mapa mea, care pare de piele, dar e din material sintetic.

— Îhî.

Subliniază cu unghia ei pătrată adresa de retur scrisă sus, în colţul din stânga.

— Pentru că e din Tallahassee. Pe-asta sigur ar fi marcat-o.

— Rahat, răspund eu aiurea.

Stau acolo în picioare, când corpul mi se pune în mişcare fără voia mea. Mă trezesc că-mi strâng lucrurile să plec, deşi abia a trecut de prânz, iar la 16 am ora de meditaţie.

— Rahat, mai zic o dată, pentru că partea asta tiranică din mine hotărăşte nu numai să anuleze tot ce am programat după-amiază, ci şi să suporte costul orei de bicicletă la sală, la care nu o să mă duc mâine-dimineaţă, la ora 6.

— Cu ce pot să te ajut?

Janet mă priveşte cu un amestec de îngrijorare şi resemnare pe care n-am mai văzut-o de mult — cum te privesc oamenii când se întâmplă cel mai groaznic lucru din lume şi chiar nu poate nimeni să facă nimic pentru tine, pentru niciunul dintre noi, căci unii dintre noi mor tineri, nefericiţii de ei, şi nu se poate ști dacă tu urmezi, şi te trezeşti cât ai clipi că îndoliatul şi cel ce-aduce alinare se holbează cu ochi inexpresivi în prăpastie. Rutina e un lucru firesc pentru mine, visceral, cu toate că am trecut prin opt administraţii prezidenţiale. Trei acuzaţii. O pandemie. Două turnuri care s-au prăbuşit. Facebook. Tickle Me Elmo, ice tea Snapple. Ele n-au apucat să guste ice tea Snapple. Dar nici nu s-a întâmplat în cine ştie ce vremuri de demult. Dacă ar trăi, acum ar fi de vârsta lui Michelle Pfeiffer.

— Cred că plec la Tallahassee, spun eu neîncrezătoare.

Tallahassee, Florida
14 ianuarie 1978
Cu şapte ore înainte

Sâmbătă seara lăsam uşile deschise cât ne îmbrăcam. Când intrau într-o cameră, fetele erau îmbrăcate într-un fel, dar când ieşeau, erau îmbrăcate altfel, în ceva mai scurt. Holurile erau înguste şi incomode ca zonele de trecere de pe vapor şi lumea rânjea pălăvrăgind despre cine ce face, unde se duce şi cu cine. Mirosul de fixativ şi de ojă pătrundea în stratul de ozon al fiecăreia, aerul de la uscătoarele de păr ridicând mercurul din termometrul analogic de pe perete cu patru, uneori cinci grade. Pentru o gură de aer proaspăt, crăpam ferestrele şi luam peste picior muzica de la barul de alături; sâmbătă seara era seara disco pentru purii. Era o imposibilitate statistică să păţim ceva nasol ascultându-l pe Barry Gibb1, care ciripea într-un falset ce ajungea până hăt departe şi pe care ne gândeam că aveam să-l auzim şi mâine, şi poimâine, şi tot aşa, doar că, potrivit modelelor matematice, noi suntem nişte valori aberante.

O voce timidă a însoţit bătaia uşoară în uşă.

— S-ar putea să ningă.

Am ridicat privirea din teancul cu programul pentru voluntare de pe biroul meu rablagit de secretară şi am văzut-o în prag pe Denise Andora, cu mâinile în şold ca o fetiţă.

— Bună încercare! am râs eu.

Denise căuta să-mi împrumute paltonul cu guler din blană de oaie. Deşi iarna anului 1978 adusese aşa un ger în regiune că omorâse rododendronii de la graniţa cu Georgia, niciodată nu era prea frig ca să ningă.

— Te rog, Pamela!

Şi-a unit mâinile ca într-o rugăciune, implorând în continuare, cu vârfurile degetelor roşii, din ce în ce mai insistent.

— Te rog. Te rog. Te rog. N-am nimic care să se potrivească.

S-a întors demonstrativ. Ştiu în detaliu cu ce era îmbrăcată în noaptea aia, pentru că mai târziu a apărut în ziar o descriere a ţinutei ei: o helancă subţire, pe gât, băgată în blugii cu nasturi în faţă, curea maro şi cizme din piele întoarsă asortate, cercei cu opal şi o brăţară din argint cu talisman. Cea mai bună prietenă a mea avea vreo 30 de metri înălţime şi era mai slabă decât eram eu când eram copil, dar în ultimul an de liceu am învăţat să-mi maschez invidia, astfel încât să pară că aveam o migrenă. Dar mă durea de vedeam stele verzi când mă uitam prea de aproape la Denise, atunci când a hotărât că venise timpul să primească atenţie din partea bărbaţilor.

— Nu mă face să cerşesc.

A bătut din picior puţin.

— Roger le-a întrebat pe unele dintre fete dacă vin diseară.

Eu am pus jos creionul.

— Denise… am apostrofat-o eu.

Nu mai ştiam de câte ori o lăsaseră baltă Denise şi Roger, numai ca să se ciocnească în oraş seara, de câte beri calde şi priviri înflăcărate era nevoie ca să ierte toate răutăţile pe care şi le aruncaseră unul altuia sau unul despre altul, dar cea mai recentă despărţire nu a părut să fie chiar o despărţire, ci mai degrabă o lovitură cu un cuţit de bucătărie murdar, care a infectat-o la propriu pe Denise, care, după aceea, a vomitat tot ce a pus în gură timp de aproape o săptămână şi a fost internată în spital o perioadă scurtă din cauza deshidratării. Când am venit s-o iau, a jurat că a terminat-o cu Roger o dată pentru totdeauna. Am tras apa de două ori, ca să fiu sigură, îmi zisese ea râzând uşor când o ajutasem să coboare din scaunul cu rotile de la spital şi să se aşeze în maşină, pe locul pasagerului.

Acum a ridicat din umeri, afişând brusc o indiferenţă suspectă, îndreptându-se spre fereastra mea.

— E la doar câţiva paşi de Turq House. O să fie zăpadă de câţiva centimetri la noapte. O să-mi fie puţin frig, dar...

A apăsat maneta de blocare şi a împins cu palmele în sticlă, lăsând amprente care în curând aveau să se dovedească a nu mai aparţine niciunei fiinţe vii.

— ...poate se oferă Roger să mă încălzească.

M-a privit în ochi, cu umerii zgribuliţi în camera friguroasă. Dacă nu cumva îi veneau părinţii în vizită în weekend, sutienul îi rămânea plin de pilule în sertarul de sus.

Eu simţeam că îmi pierdeam din fermitate.

— Promiţi că-l duci la curăţătorie după aia?

— Da, doamnă, Pam Perfecta, doamnă, şi-a unit Denise călcâiele cu un zăngănit milităros.

Pam Perfecta era porecla nu-foarte-afectuoasă pe care mi-o dăduse, inspirându-se din reclamele din prime-time cu femeia cu breton ca nişte pene, care vorbea despre un spray cu ulei vegetal, care o ajută să consume mai puţin timp, bani şi calorii. Când găteşte PAM, turuie ea punând un peşte argintiu din tigaie în farfurie, cina este întotdeauna PAM perfectă.

Denise fusese prima fată cu care mă împrietenisem la Florida State University, dar în urmă cu puţin timp ne treziserăm într-un impas. Conducerea asociaţiilor studenţeşti, a cluburilor greceşti, a fost întotdeauna, în esenţa ei, putredă din cauza favoritismului, fostele preşedinte trecând cu vederea regulile pentru unele dintre surorile lor şi lăsându-şi prietenele, care ar fi trebuit somate pentru abateri grave, să scape. Când am candidat pentru poziţia asta şi am câştigat, am ştiut că Denise aşteptase clemenţă, în primul rând de la mine, care eram în fruntea conducerii executive. Dar eram atât de hotărâtă să mă descurc mai bine decât cele dinaintea mea, să mă ţină minte lumea ca pe un lider corect şi imparţial, că Denise a încasat mai multe lovituri decât oricare altă membră a asociaţiei în semestrul acela. Ori de câte ori nu se prezenta la şedinţa de luni sau amâna vreo excursie de muncă voluntară, parcă m-ar fi provocat s-o dau afară. Eram ca doi berbeci care-şi lăsau capul în jos şi se luau în coarne. Trezorierul nostru, o Miss Florida cu păr castaniu-roşcat, care-şi petrecuse copilăria mergând la vânătoare în districtul Franklin, zicea că una dintre noi ar fi fost bine să cedeze înainte să rămânem înţepenite şi să trebuiască să ne despartă tăindu-ne coarnele cu fierăstrăul.