Cet ouvrage a bénéficié du soutien du Programme d’aide à la publication de l’Institut français.

Această carte a apărut cu sprijinul Programului de susținere a publicării al Institutului Francez.

„Era un sentiment neobișnuit, ciudat, apăsător, groaznic, de parcă aș fi stat cu micul strigoi al unei persoane pe care o omorâsem de curând.“

Vladimir Nabokov, Lolita

Capitolul I

PORTRETE

Portretul violatorului meu

Fiindcă și mie, de fapt, cel mai interesant mi se pare ce se petrece în capul călăului. Cu victimele e ușor, putem cu toții să ne punem în locul lor. Chiar dacă nu am trăit așa ceva, o amnezie traumatică, siderația, tăcerea victimelor, ne putem cu toții imagina ce înseamnă asta sau credem că ne putem imagina.

În schimb, călăul e altceva. Să fii într-o cameră, singur cu un copil de șapte ani, și să ai o erecție la gândul că îi vei face ceea ce îi vei face. Să pronunți cuvintele care-l vor face pe acest copil să se apropie de tine, să-ți bagi sexul erect în gura acestui copil, să faci în așa fel încât să deschidă gura larg. Asta, da, e cu adevărat fascinant. E dincolo de puterea noastră de înțelegere. Și apoi restul, când totul s-a terminat, să te îmbraci la loc, să te întorci să trăiești din nou în sânul familiei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, odată ce nebunia asta a avut loc, să o iei întruna de la capăt, și asta ani în șir. Să nu vorbești cu nimeni despre asta. Să crezi că nu vei fi denunțat, în ciuda intensificării abuzurilor sexuale. Să știi că nu vei fi denunțat. Și, când într-o zi ești denunțat, să ai tupeul de a minți, sau tupeul de a spune adevărul, de a mărturisi de-a dreptul. Să te crezi pedepsit pe nedrept atunci când primești ani de închisoare. Să-ți revendici dreptul la iertare. Să spui că ești un om, nu un monstru. Apoi, să ieși din închisoare și să-ți refaci viața.

Nici măcar eu nu pot înțelege, eu care am văzut toate astea de foarte aproape, mai aproape de atât nici nu se poate, și care mi-am pus întrebări ani de-a rândul pe tema asta.

Portretul

Dacă ar fi să remarcăm un singur lucru la el, atunci acela ar fi energia. E o persoană foarte vioaie. Se mișcă, e mereu în acțiune. Încă de mic era așa. Și frații lui la fel. Trei frați, foarte apropiați ca vârstă, vă dați seama ce haos era în micul apartament de la periferia pariziană. Tatăl încerca să se concentreze ca să picteze. Țipa că el nu poate să lucreze în tot bâlciul ăsta! Și mama încerca să-i facă pe copii să tacă, îi ducea într-o altă cameră sau în parc, și pe ploaie, și pe vânt, ca să se descarce. Tatăl nu reușea să facă suficienți bani din pictură, prima lui vocație, așa că pusese pe picioare, pe lângă cursurile lui de desen, o companie mică prin care vindea șemineuri de design. Era prin anii 1970-1980, șemineurile alea ni se par azi complet ridicole sau caraghioase, în funcție de perspectivă, în orice caz nu i-ar mai trece nimănui prin cap azi să-și pună în casă una dintre acele capsule nemaivăzute, cu forme psihedelice și cutii de sticlă încastrate. Dar pe vremea aia, cred că se vindeau binișor. Bunicii din partea ambilor părinți erau muncitori, oameni din nord, dinspre Boulogne-sur-Mer, unde familia încă mai avea un apartament pe care-l folosea în timpul vacanțelor. Mama era, cred, secretară în afacerea cu șemineuri, un pic femeie casnică, un pic în umbra tatălui. Nimic special, nici săraci, nici bogați, parizieni din mica clasă de mijloc. Niciunul dintre fii nu făcuse studii, au plecat toți de acasă înainte să dea bacul. Cel mai mare, ca să lucreze în comerț, al doilea în armată, iar tatăl meu vitreg, ca să-și facă serviciul militar în Alpi. La Paris nu s-a mai întors niciodată. Părinții erau mai degrabă severi, își crescuseră copiii după modelul vechi, cu reguli și disciplină. El era mândru de educația asta mai dură, dar și de perioada lui la cercetași, ca de altfel de tot ce ținea de formarea pe care o primise. Totul contribuise să-i sporească forța și dorința de a trăi, de a cunoaște, de a cuceri.

E greu să mi-l imaginez la periferia Parisului. L-am văzut mereu la munte, în haine de sport, în îmbrăcăminte de șantier. Și totuși, cândva a fost îmbrăcat ca un mic băiat de la oraș, care merge la școala confesională, cu cămașa călcată, cu pantofii dați cu ceară, cu părul lins, asta până pe la optsprezece ani. După, a plecat la Briançon, unde a descoperit escalada, munții înalți, parapanta, o viață mai liberă, mai sălbatică, fără cămăși, fără să mai aștepte vreodată metroul, fără cărarea într-o parte, fără slujba de duminică, o viață în aer liber și cu multă lumină.

În 1983, când o întâlnește pe mama mea, are douăzeci și patru de ani. Sunt înscriși amândoi la un curs de ghizi pentru expedițiile în munți de înălțime medie. El e solid, sportiv, simpatic. În grup, îi place să ia frâiele în mâini, să conducă operațiunile atunci când apare o urgență, când trebuie înfruntat un moment dificil, un perete de stâncă periculos sau dacă are loc un accident. E carismatic, are mulți prieteni, priză la fete.

Și ei îi place de el. Îi amintește de iubitul pe care l-a pierdut cu câteva luni înainte, prins într-o avalanșă. Moartea lui subită o distrusese. Credea că nimic nu o va putea consola. Dar poate că nu-i chiar așa. Petrece mult timp în compania noului ei prieten. Îi place caracterul lui voluntar, hotărât, jovial. Asta o face să uite de Sammy, tatăl fiicelor ei, care era mai degrabă visător, lunatic, adeseori retras. El încearcă foarte repede să o cucerească. O conduce pe cărări abrupte până pe creste, unde se simt amândoi emoționați de frumusețea naturii. Merg pe munte unul în spatele celuilalt, în tăcere, sub cerurile schimbătoare ale verilor din Alpi, sub norii care se mișcă precum niște decoruri de teatru, care par că alunecă spre vest ca să facă loc altor ceruri, ascunse dedesubt. La coborâre, se țin de mână. El e deja cu cineva, iar ea e cu patru ani mai mare și are doi copii. Două fete cu nume din poveștile fraților Grimm, Neige și Rose, de șase și patru ani, care deocamdată sunt cu tatăl lor, dar pe care nu le poate lăsa prea mult timp, fiindcă au nevoie de ea și le duce dorul. E surprinsă că el trece mai departe de faza de seducție, de primele zile de iubire pasională, că-i propune să continue, să le aducă și pe fetele ei, să încerce ceva împreună, e surprinsă, dar fericită, își spune că e norocoasă.

Îi place constituția lui atletică, energia pe care o degajă. Dar am vorbit despre asta deja, despre energia, forța lui. Face schi, escaladează munți, îi place să muncească din greu, să meargă până la capătul puterilor, să se autodepășească. Înainte să fie ghid montan, a învățat la școala de vânători de munte, un regiment de elită pentru tinerii cărora le plac munții înalți. L-au pus să alerge pe Traverses pe ninsoare, la căderea nopții, să urce la refugiile aflate la înălțime cu 80 de kile de pietre în rucsac, să sape tranșee în trecătoarea Échelle, cu o lopățică din aluminiu, până i-au apărut bășici pe mâinile înghețate, chestii de genul ăsta. Lui i-a plăcut la nebunie. Ea e pacifistă, îi e greu să înțeleagă că lui i-a plăcut această lume plină de regulamente arbitrare și demonstrații de virilitate. Mai ales după povestea cu Sammy, care s-a prefăcut bolnav mintal ca să fie declarat inapt pentru serviciul militar și care avea oroare de arme, de uniformă, de cruzime. El însă îi povestește drumețiile lui cu prietenii, spiritul de camaraderie în momentele mai dificile, lecțiile dure pe care le înveți atunci când te confrunți cu elementele naturii. Înainte se simțea prizonier într-o suburbie mohorâtă, dar dragostea pentru sport l-a făcut să descopere altceva. Acum el știe că nu va mai pleca nicăieri, că și-a găsit calea, în natură, împreună cu ea.

Muntele, vânătorii de munte, suburbia, și despre astea am vorbit deja.

Îi place fața lui cu pomeți înalți, privirea întunecată, ochii migdalați, care par să amintească de un strămoș asiatic, un strămoș oarecum rătăcit pe capul ăsta mai degrabă nordic, de francez din nord, de unde vin părinții lui, de la Pas-de-Calais, cu pielea albă și nasul acvilin.

El visează să aibă o familie numeroasă. Cu mama face repede alți doi copii, întâi un băiat, apoi o fată. Când e întrebat, spune că i-ar plăcea să aibă opt. Nu comentează nimeni nimic, toți încearcă să-și ascundă jena, li se pare că patru e deja prea mult pentru ei.

Din copilărie a păstrat gustul pentru unt și lactate. Mama lui pregătea un fel de prăjitură buturugă cu cremă de unt și cafea pe care am tot încercat degeaba să o reproducem și noi, an de an, de Crăciun. Niciodată nu era la fel de bună ca a mamei lui. S-a întâmplat chiar să fie uneori pur și simplu oribilă, să se formeze cocoloașe minuscule de unt care refuzau să se topească și străpungeau crema ca mii de năsturei grași și fără gust în timp ce cristalele de zahăr scârțâiau între dinți. Alteori gustul și textura erau într-adevăr foarte aproape de original, și atunci privirile noastre fixate pe chipul lui în căutarea unui verdict ne dădeau o stare de bucurie molipsitoare, imagine care surprinde cam cea mai mare fericire familială pe care ne-a fost dat să o atingem.

Face foarte ușor insolație, iar polenurile primăverii declanșează în el o alergie violentă. Strănută în disperare.

Îi plac jocurile de societate, dar e prea irascibil și totul se termină de fiecare dată prost. Partidele de Monopoly în familie sau jocurile de strategie cu prietenii se sfârșesc uneori cu accese de furie, și atunci, oprindu-se în mijlocul jocului, dă cu pumnul în masă, făcând să valseze toți pionii mici de plastic, și odată cu ei hotelurile verzi, căsuțele roșii, teancurile de bancnote false, și apoi pleacă scandalizat, trântind ușa.

La fel și la tenis, de multe ori l-am văzut dând cu racheta de pământ. O rachetă e scumpă, chiar n-avem bani să dăm pe așa ceva. Dar nu poate să se controleze.