C.M. Lucca

Biografia lui X

Copyright © 2005 by C.M. Lucca

All rights reserved

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru traducerea în limba română

978-606-40-2457-2

Biografia lui X

În iarna în care a murit, luni la rândul, mi s-a părut că fiecare zi e umedă și scăldată în lumină — plouase tot timpul, dar eu nu-mi aminteam niciodată de ploaie — și luam trenul până în oraș de câteva ori pe săptămână, căutând (se pare) o clădire în care să pot intra și de pe care să mă pot arunca, sarcină care mă făcea mereu să mă îndoiesc de sinceritatea intențiilor mele, fiindcă mi se părea că seriozitatea celui care caută așa ceva nu poate fi înțeleasă până când nu trebuie răzuit un cadavru de pe trotuar. După toate atentatele din ultima vreme, desigur, paza era mai strictă peste tot și aveai nevoie de permisiune sau de invitație ca să intri în orice clădire, iar eu nu aveam nici una, nici alta, pentru că nu eram cineva în mod deosebit, ci o nepoftită. Zilnic, în oraș se sinucid 1,5 oameni, și eu îi căutam — omul întreg sau jumătatea —, dar n-am văzut nici omul și nici jumătatea, indiferent cât am căutat și am așteptat, răbdătoare, așa de răbdătoare, iar după o vreme m-am întrebat dacă nu cumva nu-i găsesc fiindcă eu sunt una dintre ei, fie omul întreg, fie jumătatea.

Într-o seară, vie încă, eram în Penn Station, voiam să iau un tren spre nordul statului și am întrebat un bărbat care părea serios dacă are un ceas. Avea ceas, a spus el, dar nu și casă, căci fusese exilat din Istanbul cu mulți ani în urmă, dar niciodată nu avusese curajul să-și schimbe ceasul și, privind fața străinului, mi-am văzut ochii întorcându-mi privirea, căci nici eu nu mă puteam strămuta din locul surghiunului meu. Ne-am despărțit imediat, dar nu l-am uitat niciodată.

Nu dorința de a trăi m-a ținut în viață atunci, ci mai degrabă curiozitatea de a afla cine altcineva ar mai putea veni cu povești despre soția mea. Cine ar mai putea suna să-mi spună un lucru aproape de neînțeles? Iar eu — deși o divinizasem și o idolatrizasem așa de mult pe X și o considerasem un adevărat geniu — aș putea accepta acum adevărul despre furia ei cumplită și nestăvilită și despre cruzimea ei fără margini? Erau moartea în derulare a unei povești, zecile de morți secundare, moartea tuturor acelor povești subtile în care am trăit alături de ea.

Sau poate că m-a ținut în viață toată munca administrativă pe care trebuia s-o duc la bun sfârșit, căci devenisem secretara lui X de voie, de nevoie — pe celelalte le tot concedia. Uneori găseam în mine energia ciudată de a-i umbla prin corespondență în miez de noapte — semnam contracte pe care abia dacă le înțelegeam, revedeam modificările făcute „în eventualitatea morții artistei“, îndosariam extrasele de cont cu drepturile de autor așa cum mă învățase X și distrugeam cantitatea exasperantă de solicitări de interviuri adresate mie, văduvei. Fundația Brennan mă invitase să ridic Premiul pentru întreaga activitate în numele lui X, neștiind că ea își pusese în gând să boicoteze ceremonia, de indignare că le luase atât să-i recunoască meritele. De asemenea, mai era o solicitare a unui muzeu, care aștepta cu nerăbdare ca X să-și respecte obligația contractuală și să-și facă una din rarele apariții publice la vernisajul retrospectivei ei din primăvara aceea; prin intermediul unei scrisori livrate noaptea, mă întrebau dacă, în calitate de reprezentant a ceea ce mai rămăsese din ea, aș putea zbura la Londra în locul ei. Drept răspuns, mi-am transmis regretele — În momentul de față, îmi e peste putință să explic cât de peste putință îmi e să duc la îndeplinire o asemenea sarcină.

A sunat Tom, în ciuda tăcerii de treizeci de ani dintre noi. Aflase din ziare de moartea soției mele și voia să-mi spună că s-a gândit la mine în ultima vreme, la dificila și urâta noastră copilărie ca frați. Soției lui, a spus el (și era o noutate pentru mine că se însurase), i se mai dăduseră câteva luni de viață, poate mai puține. Fiica lui (altă noutate pentru mine) avea paisprezece ani acum, și o parte din el și-ar fi dorit ca ea să fie mai mică, credea că fata ar fi mai puțin copleșită de durere dacă ar fi protejată de abstracțiunile copilăriei timpurii. Ce îngrozitor, spunea el, că-mi doresc ca fiica mea să-și fi cunoscut mama de mai puțini ani.

Mie însă nu mi se părea așa de îngrozitor. Durerea are o logică contradictorie; întotdeauna vrea ceva imposibil, și ceva mai rău, și ceva mai bun.

Când Tom avea paisprezece ani și eu, șapte, locuiam într-o casă lambrisată, într-o fundătură, cu mama noastră și altă lume pestriță, iar în vara aia, în timp ce mâncam spaghete în bucătărie, Tom a rămas împietrit și a stat cu gura căscată și cu spaghetele atârnate din furculița ținută în echilibru, privind în gol cu ochi nevăzători și larg deschiși, fără să clipească, înmărmurit, în timp ce mama striga, Tom! Încetează! Tom! Privirea a continuat să i se golească, nimic, nimic, apoi și mai puțin decât nimic, iar mama tot striga să înceteze, să termine cu farsa asta îngrozitoare, până când, într-un final, l-a plesnit tare peste față, dar nici asta nu l-a readus printre noi, ci i-a smuls furculița din mână și mi-a azvârlit-o în poală. În noaptea aceea, și-a venit, ce-i drept, încet-încet în fire, iar mai târziu un neurolog i-a diagnosticat cu încântare un tip rar de epilepsie, care a fost tratată cu o pilulă roz uriașă, zilnic, iar timp de câteva luni după moartea soției mele, deseori mă trezeam și eu într-o stare jalnică de înmărmurire — stând goală pe un hol, sprijinită de un toc de ușă sau proțăpită în picioare în garaj, cu ochii holbați la camionetă, neputând să spun de cât timp stăteam acolo — și îmi doream ca cineva să-mi poată aduce și mie o asemenea pilulă, ceva care să mă împiedice să mă revărs din ființa mea, în disonanță cu toate.

Eu și Tom trăiam în suferințe diferite acum — a lui, iminentă, a mea, adânc înrădăcinată —, dar nu mă puteam abține să mă întreb dacă tratamentul ar mai putea fi același și l-am întrebat dacă există vreo pilulă pentru așa ceva, vreo pilulă ca cea pe care i-o dădeau lui cu atât de mulți ani în urmă, dar Tom era sigur că nu există sau, dacă exista, el nu știa de ea și, în tot cazul, probabil n-ar da rezultate.

Privitor la domnul Smith

După doi ani în care i-am ignorat scrisorile, am acceptat o întâlnire cu Theodore Smith, la solicitarea lui X, ca să pun capăt acestei absurdități.

— Nu-mi vine să cred că sunteți chiar dumneavoastră, a spus el, nu-mi vine să cred. Soția lui X — incredibil.1

Deși era anul 1992, nu eram obișnuită cu asemenea lingușiri, căci noi două evitam locurile în care își făceau veacul oamenii de soiul ăsta. Unicul scop al acestei întâlniri, pe care am înregistrat-o în scopuri legale, a fost să-l informez pe domnul Smith că X nu va coopera la presupusa lui biografie; nu o va autoriza, nu va acorda interviuri și nu va permite accesul la arhivele personale. În calitate de mesager al soției mele, îl încurajam pe domnul Smith să renunțe imediat la proiect, întrucât urma să aibă mult de suferit în încercarea de a scrie o carte care era, în cele din urmă, imposibilă.

— Dacă vreți cu adevărat să scrieți o biografie, i-am spus, întâi trebuie să alegeți un subiect dispus să coopereze, recomandabil o fantomă.

Domnul Smith privea nedumerit, în timp ce eu îi explicam, cu detalii oferite pe îndelete, că ne împotrivim total acestei inițiative. Proprietarul drepturilor nu va autoriza nicio reproducere după niciuna dintre lucrările lui X și domnului Smith nu i se va permite să folosească vreunul dintre portretele asupra cărora dețineam drepturile. Nu-i dădeam voie să-i citeze versurile cântecelor, eseurile, scenariile sau cărțile și, desigur, X nu avea timp să răspundă la niciuna din întrebările lui, căci nu o interesa interesul lui și nu avea niciun respect față de cei care intenționau să-i exploateze astfel opera.

— E dorința ei explicită să nu facă obiectul niciunei biografii, nici acum și nici după ce nu va mai fi, i-am amintit eu pe un ton pe deplin cordial sau cel puțin judecătoresc. Cere să-i respectați această dorință.

Dar domnul Smith refuza să creadă că X va alege să fie uitată, moment în care eu i-am explicat că X nu are asemenea intenții și că are deja planuri pentru soarta arhivelor în eventualitatea morții ei; la vremea aceea, tot ce știam despre acele planuri era că accesul la arhive va atrage după sine pierderea dreptului la cercetarea biografică.

— Viața ei nu va deveni obiect istoric, am explicat, așa cum și X îmi explicase mie în mod repetat. Va rămâne doar opera ei.

— Dar e o figură publică, a spus domnul Smith, zâmbind trist și absent.

(Ce ciudat că-mi amintesc fața unui om pe care-l urăsc, când atâtea alte lucruri se pierd în haosul memoriei.) A scos tacticos, din servietă, o pagină într-o mapă de plastic. Am aruncat privirea în jos — era, inconfundabil, scrisul ei, datat 2 martie 1990, și îi era adresată Iubitei mele și, deși eu ar fi trebuit să fiu iubita aceea, ținând cont de an, pe vremea aia mă pricepeam să trec cu vederea anumite detalii.

— Mai am câteva, a spus el. Dealerii îmi telefonează mereu când găsesc așa ceva, deși sunt rare, desigur, și destul de scumpe.

— Un fals, am spus. Cineva v-a tras pe sfoară.

— A fost autentificată. Toate au fost autentificate, a spus el.

Credeam că știu ce face — îmi flutura pe la nas falsuri ca să mă prindă și să mă silească să cooperez —, dar nu aveam să cedez. Scrisorile trebuie să fi fost toate niște falsuri (sau așa îmi plăcea mie să cred) și, chiar dacă X scrisese cu adevărat o asemenea scrisoare altcuiva, lucru pe care cel mai probabil nu-l făcuse, niciodată nu s-ar fi amestecat cu cineva așa de înșelător încât s-o vândă.