Lui Berenice

Sunt treizeci și doi. Treizeci și doi care încă locuiesc în abație, în această zi de toamnă a anului 1986, la capătul unui drum care îi face să pălească pe cei care-l străbat. Nimic nu s-a schimbat într-o mie de ani. Nici povârnișul, nici înălțimea amețitoare. Treizeci și două de inimi puternice — trebuie să fie așa când trăiești cocoțat pe marginea abisului —, treizeci și două de trupuri care au fost la fel de viguroase în tinerețea lor. Peste câteva ore, vor fi cu unul mai puțin.

Frații formează un cerc în jurul celui aflat în agonie. Au existat multe cercuri, multe despărțiri, de când Sacra își înalță zidurile deasupra lor. Au existat multe momente de grație, de neîncredere, de trupuri încovoiate stând pavăză împotriva umbrei care se apropie. Au existat și vor mai exista plecări, așa încât așteaptă toți cu răbdare.

Muribundul acesta nu-i ca alții. E singurul de aici care n-a depus jurământul. Totuși i s-a permis să stea vreme de patruzeci de ani. De fiecare dată când s-au iscat discuții, întrebări, un bărbat în robă purpurie, niciodată același, a venit degrabă să rezolve problema. Rămâne. Nu încape îndoială că aparține locului la fel de mult ca și claustrul, coloanele sale, capitelurile romane, a căror stare de conservare se datorează în mare măsură talentului său. Deci să nu ne plângem, își plătește șederea prin muncă.

Doar pumnii îi ies de sub pătura din lână maronie, de o parte și de alta a capului — un copil de optzeci și doi de ani, chinuit de un coșmar. Are pielea gălbuie, gata să se rupă, ca un pergament întins în unghiuri prea ascuțite. Fruntea lucește de sudoare din cauza febrei prea mari. Trebuia să-l lase puterile într-o zi. Păcat că nu le-a răspuns la întrebări. Însă un om are dreptul la secretele lui.

De altfel, ei au impresia că știu. Nu tot, doar esențialul. Uneori, părerile diferă. Ca să mai alunge plictiseala, își descoperă pasiuni de țață. E un criminal, un răspopit, un refugiat politic. Unii consideră că e închis împotriva voinței sale — teoria nu ține, căci a fost văzut plecând și întorcându-se —, alții afirmă că se află aici pentru propria siguranță. Și mai e și versiunea cea mai populară, despre care se vorbește doar în taină, fiindcă romantismul nu pătrunde în mănăstire decât clandestin: se află aici ca să vegheze asupra ei. Ea, care așteaptă, în noaptea ei de marmură, la câteva sute de metri de chilie. Ea, care așteaptă răbdătoare de patruzeci de ani. Toți călugării de la Sacra au văzut-o măcar o dată. Tuturor le-ar plăcea s-o revadă. Ar fi suficient să-i ceară voie starețului, padre Vincenzo, dar puțini îndrăznesc s-o facă. Poate de teama gândurilor lipsite de evlavie care, după cum se spune, le trec prin minte celor care o privesc prea de aproape. Iar gânduri lipsite de evlavie călugării au și-așa destule când sunt urmăriți, în toiul nopții, de vise cu chip de înger.

Muribundul se zvârcolește, deschide ochii, îi închide. Unul dintre frați jură că a zărit bucurie în ei — se înșală. Cu blândețe, fruntea și buzele îi sunt tamponate cu o cârpă umedă și rece.

Bolnavul se agită iar — și, măcar o dată, toți sunt de acord.

Încearcă să spună ceva.

Bineînțeles că încerc să spun ceva. L-am văzut pe om zburând, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai departe. Am văzut două războaie, națiuni prăbușindu-se, am cules portocale pe Sunset Boulevard, nu credeți că aș avea câte ceva de povestit? Iertați-mă, sunt ingrat. Voi m-ați îmbrăcat, mi-ați dat de mâncare, deși n-aveați nimic sau foarte puțin când am decis să mă ascund printre voi. Însă am tăcut prea mult timp. Închideți obloanele, lumina mă rănește.

Se zvârcolește. Închide obloanele, frate, se pare că lumina îl deranjează.

Umbrele care mă veghează în contre-jour, pe fondul unui soare din Piemont, vocile care se atenuează la apropierea somnului. Totul s-a întâmplat atât de repede! În urmă cu doar o săptămână, mă vedeai încă în grădina de legume sau cocoțat pe o scară, fiindcă mereu se găsea ceva de reparat. Cu mișcări încetinite de vârstă, ce-i drept, dar, ținând cont că nimeni n-ar fi pariat pe mine atunci când m-am născut, aveam motive să trezesc admirație. Apoi, într-o dimineață, n-am mai putut să mă ridic. Am citit în privirile tuturor că-mi venise rândul, că în curând aveau să tragă clopotele și să mă ducă în grădinița din fața muntelui, unde macii cresc peste secole de stareți, călugări miniaturiști, cantori și sacristani.

E pe moarte.

Obloanele scârțâie. De patruzeci de ani de când sunt aici scârțâie. În sfârșit, întuneric. Întuneric ca la cinema — pe care l-am văzut născându-se. Mai întâi, nimic, un orizont gol. O câmpie greu de cuprins cu privirea, pe care, dacă mă uit fix la ea, memoria mea o populează cu umbre, siluete care devin orașe, păduri, oameni și animale. Actorii mei înaintează, ies la rampă. Pe unii îi recunosc, nu s-au schimbat. Sublimi și ridicoli, contopiți în același creuzet, inseparabili. Moneda tragediei este un aliaj rar de aur și tinichea.

Nu mai e decât o chestiune de ore.

O chestiune de ore? Nu mă faceți să râd! Sunt mort de multă vreme.

Încă o compresă rece. Pare să-l aline.

Dar de când morții nu pot să-și spună povestea?

Il Francese. Întotdeauna am detestat această poreclă, chiar dacă mi s-au dat și altele mult mai rele. Toate bucuriile mele, toate dramele mele sunt legate de Italia. Provin de pe niște meleaguri unde frumusețea se află mereu la ananghie. Dacă ațipește cinci minute, urâțenia îi ia gâtul fără milă. Geniile răsar aici ca buruienile. Cântăm așa cum ucidem, desenăm așa cum înșelăm, lăsăm câinii să se pișe pe zidurile bisericilor. Nu degeaba un italian, Mercalli, a dat numele său unei scări a distrugerii, care măsoară intensitatea cutremurelor de pământ. O mână dărâmă ce a clădit cealaltă, iar emoția este aceeași.

Italia, regat de marmură și de mizerie. Țara mea.

Fapt e că m-am născut în Franța, în 1904. Cu cincisprezece ani înainte, părinții mei, proaspăt căsătoriți, părăsiseră Liguria în căutarea norocului. În loc să-și găsească norocul, au fost tratați drept broscari, scuipați în față, ridiculizați pentru modul în care rosteau apăsat r-urile — or, din câte știu eu, verbul a rosti chiar începe cu r. Taică-meu scăpase ca prin urechile acului din revoltele rasiste de la Aigues-Mortes din 1893, însă doi dintre prietenii săi și-au lăsat oasele acolo: Luciano cel cumsecade și bătrânul Salvatore. Nu aveau să mai fie pomeniți vreodată fără aceste adjective.

Unele familii le interziceau copiilor să vorbească limba țării lor „ca să nu treacă drept broscari“ și îi frecau cu săpun de Marsilia în speranța de a-i mai albi puțin. Nu și familia Vitaliani. Noi vorbeam italienește, mâncam italienește. Gândeam italienește, cu multe superlative în care moartea era adesea invocată, cu lacrimi din abundență, cu mâini care rareori se odihneau. Blestemam așa cum ne dădeam sarea unul altuia la masă. Familia noastră era un circ — și ne mândream cu asta.

În 1914, statul francez, care depusese atât de puțin efort ca să-i protejeze pe Luciano, Salvatore și alții, a declarat că, fără umbră de îndoială, taică-meu era un bun francez, demn de recrutare, mai ales că, din greșeală sau în glumă, un funcționar îl întinerise cu zece ani când îi transcrisese certificatul de naștere. A plecat la război cu o mutră plouată și fără flori în țeava puștii. Tatăl lui își pierduse viața în Expediția celor 1 000, în 1860. Nonno Carlo cucerise Sicilia împreună cu Garibaldi. Însă a fost ucis nu de un glonț al Bourbonilor, ci de o prostituată cu o igienă îndoielnică din portul Marsala, detaliu pe care, în familie, preferam să-l trecem sub tăcere. Oricum murise, iar mesajul era clar: războiul ucide.

L-a ucis pe tata. Un jandarm s-a prezentat într-o zi la atelierul deasupra căruia locuiam, în valea Maurienne. Maică-mea îl deschidea zilnic în speranța unei comenzi pe care soțul ei ar fi putut s-o onoreze când avea să se întoarcă, fiindcă la un moment dat trebuia să ne apucăm iar de tăiat piatra, de reparat garguie, de săpat fântâni. Jandarmul a afișat o expresie corespunzătoare, a părut și mai dezolat când m-a văzut, a tușit ușor, a explicat cum picase un obuz și… asta era! Foarte demnă, maică-mea l-a întrebat când va fi repatriat corpul. El s-a bâlbâit, a lămurit-o că pe un câmp de luptă erau și cai, și alți soldați, iar un obuz produce pagube serioase — drept urmare, nu se mai știa cine și care era, nici măcar dacă era om sau cal. Maică-mea și-a închipuit că jandarmul avea să înceapă să plângă, așa încât a trebuit să-i ofere un pahar de amaro Braulio — n-am văzut niciodată un francez să bea așa ceva fără să se strâmbe —, dar ea însăși a plâns abia multe ore mai târziu.

Bineînțeles, nu-mi amintesc toate astea sau doar foarte vag. Cunosc faptele, le reconstitui cu fărâme de culori, cu aceste culori care-mi scapă acum printre degete în chilia pe care o ocup de patruzeci de ani pe muntele Pirchiriano. Chiar și azi — cel puțin până acum câteva zile, când mai eram în stare — vorbesc franceza prost. Nu mi s-a mai spus Francese din 1946.

La câteva zile după vizita jandarmului, maică-mea mi-a zis că în Franța nu poate să-mi ofere educația de care am nevoie.