Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Liviu Rusu

Corectură:
Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Je revenais des autres

Autor: Mélissa Da Costa

Copyright © Editions Albin Michel - Paris 2021

First edition © Carnets Nord - 2019

Copyright © Editura Trei, 2024
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2411-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2534-0

Mă întorceam din viețile altora, de fiecare dată vindecată
de mine însămi

La adăpostul unui zâmbet

Al unui gest care dădea o mulțime de sensuri unui cuvânt

Renunțam la iluzia suferinței

pentru un soi de fericire

Fericirea?

Andrée Chedid, Mă întorceam din viețile altora

PRIMA PARTE

Viața de care te agăți

Philippe împinse ușa apartamentului și rămase uimit când se trezi în întuneric. Ea nu deschisese obloanele și în­căperea era cufundată în beznă. Totuși trecuse de prânz. Ple­case spre ea imediat ce se terminase ședința. Nu se mai vă­zuseră de o săptămână. Așa se întâmpla de fiecare dată. Când n-o vizita câteva zile, se închidea în ea. Avea nevoie de ore întregi ca s-o facă să zâmbească, iar ea să se abandoneze din nou în brațele lui.

— Ambre?

Niciun răspuns. Semn rău. Era foarte supărată. Philippe dădu ochii peste cap.

— Ambre?

Totuși telefonase. Pentru a-i spune că trece pe la ea. Se aș­tep­tase la o tăcere mormântală, dar ea răspunsese: „Da, bine“ cu o voce ciudată. Un pic sugrumată. Ca și cum ar fi fost bolnavă.

Își lăsă haina pe patul desfăcut. Probabil că se simțea într-adevăr rău. De obicei, cearșafurile erau întinse bine, gata să fie mototolite de tăvălelile lor.

— Totul e în regulă?

Tot nimic. Își netezi haina pe pernă. Făcea parte din ritualurile lui când venea aici. Intra, își așeza haina cu grijă, apoi o striga pe Ambre. O dată. De două ori. În principiu, era de ajuns. Apoi o dezbrăca fără să se mai încurce în politețuri, o arunca pe pat, o făcea să geamă de plăcere. Era ușor când ea nu se bosumfla.

— Ce ai? Ești bolnavă?

Se apropie de baie și se miră că lumina nu era aprinsă nici în încăperea aceea. Împinse ușa cu genunchiul.

Ea se afla acolo, întinsă în cadă, în întuneric.

— Ce Dumnezeu faci…

Apăsă pe întrerupător, alungând întunericul și înainte de orice văzu fața ei translucidă și pleoapele pe jumătate în­chise. Abia apoi observă culoarea apei, portocalie, și dârele lungi, roșietice de pe marginea căzii.

— Ambre!

Strigătul lui spintecă aerul ca o lovitură de bici. Căzu în genunchi, îi apucă încheieturile lipsite de viață și i le strânse cu putere. Îi reveniră reflexe vechi fără să fi încercat să le reactiveze. Ca și cum creierul lui trecea pe pilot au­tomat. Să oprească hemoragia. Să ia niște prosoape, să le înfășoare în jurul încheieturilor, să apese pentru a face un garou.

— Fir-ar să fie, Ambre!

Să sune la urgențe. N-a murit. Cred că n-a murit. Îi eliberă mâinile, care căzură înapoi fără vlagă pe marginea căzii, pentru a-și scoate telefonul din buzunar.

Un țârâit. Al doilea. O voce de bărbat care spunea ceva. Îl întrerupse cu brutalitate:

— Vă rog, este o urgență.

Pleoapele fetei tremurară. Era pe jumătate conștientă și se gândea că el își pierduse tonul de adult, sigur, grav. Vocea îi era slabă și scâncită.

— În strada Tilleuls numărul 13. O tânără de douăzeci de ani! Și-a tăiat venele! Sângerează abundent! Grăbiți-vă!

Ei i se părea că el este foarte tulburat, dar nu era sigură, căci totul îi parvenea de departe. El continua să vorbească, dar acum nu mai vorbea cu pompierii. Cel puțin, ea așa avea impresia.

— Ambre, ce ți-ai făcut?!

Se agăța cu disperare de marginea căzii, de încheieturile ei bandajate. Nu-și dădea seama că îi făcea rău. Prosoapele se îmbibau cu sânge, în timp ce ea devenea din ce în ce mai palidă. Îi era greu să priceapă cuvintele pe care el i le spunea. Parcă avea vată în urechi.

— Ambre, sunt eu, sunt aici.

Făcu un efort să înțeleagă. Pleoapele i se mișcară foarte repede, ca niște aripi de fluture. Philippe se ridică și încercă să-i surprindă privirea din pupilele sticloase.

— Ambre, rămâi cu mine! Rămâi! Privește-mă!

Pleoapele îi căzură din nou ca o cortină peste ochi.

— Fir-ar să fie, rămâi cu mine! Ce ți-am zis eu?

Ea își pierdu complet cunoștința. Capul i se lovi de marginea căzii și Philippe, lăsându-se mânat de instinct, se repezi s-o scoată din apă, gâfâind în frumosul lui costum nou-nouț. Când cei din echipajul de urgență ajunseră la fața locului, nu știură ce îi tulbura mai mult. Să găsească un bărbat în cos­tum și cravată, crispat la față, chinuindu-se să reanimeze trupul unei fete întinse pe jos în baie, după ce o scosese din apă, sau să vadă corpul acela gol, alb și plăpând, pe gresia mân­jită de sânge.

— Dați-vă laoparte, domnule!

Trebuiră să repete de mai multe ori, fiindcă bărbatul îi privea năucit, cu ochii măriți de spaimă, dar nu se mișca, de parcă nu voia să lase pe nimeni să se apropie.

Așa că îl împinseră într-o parte fără menajamente, căci timpul se scurgea. Fata era lividă, aproape fără viață.

Unul dintre medicii urgentiști se lăsă în genunchi, îi puse două degete pe gât și dădu din cap.

— E bine. Are puls.

Apoi totul se petrecu foarte repede. Îl împinseră pe Philippe în living.

— Ne trebuie spațiu, domnule. Ieșiți!

Toți se agitau în jurul ei, așa că Philippe nu mai putu să vadă nimic.

O scoaseră din baie pe o targă. Părea și mai palidă întinsă acolo. Și minusculă. Douăzeci de ani, fir-ar să fie, douăzeci de ani, își repeta el, ca și cum nu conștientizase niciodată cu adevărat acest lucru.

Bărbații ieșiră.

— Urmați-ne, domnule.

Targa era purtată cu dificultate pe scări și lovi de mai multe ori peretele. Capul lui Ambre se legăna ca al unei păpuși.

Jos, în fața imobilului, o mașină de poliție staționa alături de o ambulanță SAMU1.

— Domnule, vă rog să veniți cu noi. Vom avea nevoie să dați o declarație.

El se uită la mașina de poliție, la girofarurile care sclipeau, la bărbatul în uniformă.

— Nu… Vreau să merg cu ea.

Avea aerul unui tip complet debusolat, polițistul trebuie să-și fi dat seama, căci zise cu o voce mai blândă:

— Nu durează decât câteva minute.

— Trebuie să merg cu ea.

Polițistul ezită, schimbă o privire cu colegul său și puse o mână pe brațul lui Philippe.

— Bine… o să urc cu dumneavoastră în ambulanță.

În jurul lor, se strânseseră o mulțime de curioși care îi măsurau din priviri, încercând s-o zărească pe rănită. Lui Philippe i se făcu brusc rău și vru să-și ascundă fața în haină, dar își dădu seama că o uitase în casă. Nervos, încercă să se retragă în spatele polițistului care îl privi ciudat.

— Totul e bine, domnule?

— Soția mea…

— Poftim?

Părea devastat.

— Soția mea… nu trebuie să știe.

Polițistul se încruntă fără să înțeleagă. În spatele lor, ușa grea a ambulanței se închidea și salvatorii se agitau în ju­rul lui Ambre. Îi puseră o perfuzie și fixară targa. Privirea po­li­țistului întârzie o clipă asupra rănitei, urcând de-a lungul păturii până la un sân gol, alb ca laptele, care ieșea de sub ea. Tresări și se întoarse spre Philippe. Îi picase fisa. Și nu mai era în­țe­legător, ci scandalizat:

— În orice caz, ar putea să vă fie fiică.

Cum poți să știi că n-ai murit? Când auzi ceva? Când simți? Când percepi?

Exista un bip care suna înăbușit. Și lumină. Părea un fel de pată roz în spatele pleoapelor. Și simțea o greutate caldă pe pântec. Era plăcut. Se lăsă cuprinsă de acea senzație agre­abilă. Niște imagini îi reveneau în minte într-un mod de­zordonat. Briciul pe marginea albă, strălucitoare a căzii. Apa pe care o lăsase să curgă în timp ce se gândea la cea mai bună metodă de a-și tăia venele. Ușa de la intrare pe care nu o încuiase.

Apoi o imagine neclară și tremurătoare, cea a lui Philippe aplecat deasupra ei. Philippe ale cărui trăsături i se păruse că se topesc precum ceara unei lumânări, a cărui voce i se păruse slabă și plângăcioasă. Vorbea, se agita. Visase sau el chiar o găsise? În orice caz, supraviețuise.

Nu știa dacă se bucura sau nu. De fapt, n-avea nicio im­portanță. Indiferent că se afla acolo sau în altă parte, asta nu mai schimba nimic. Deschise ochii și o lumină albă ar­tificială și agresivă o împresură. Încăperea era goală. Nu percepea decât o greutate neagră peste ea. Un cap. Philippe. Așezat pe un scaun lângă patul metalic, adormise cu capul pe pântecul ei.

Încercă să se așeze mai bine pe pernă fără să facă zgomot, fără să schițeze vreun gest, dar își mișcă un picior, fără să vrea, și Philippe se ridică brusc.

— Ambre! Eu…

Restul propoziției rămase în aer. Ea îl observă pe îndelete. Avea fața descompusă, îmbătrânită. Poate din cauza luminilor alburii din spital. Sau nu.

— Ambre, repetă el. Îmi pare rău.

Ea n-avea chef să-l asculte și regretă că îl trezise. Își fixă atenția pe altceva, pe mâinile ei, pe degetele pe care abia le mai simțea. Avea încheieturile bandajate și o perfuzie înfiptă într-o venă de la brațul drept. Nu o durea.

— Ambre, chiar îmi pare rău…

Fața lui Philippe se schimonosea într-o expresie dureroasă. Ea îl reduse la tăcere cu o voce cleioasă:

— E-n regulă.

— Nu. Te asigur, nu credeam că…

— E-n regulă, am zis.

N-avea chef de scuzele, explicațiile și remușcările lui.

Zbang. Ușa batantă a salonului se deschise, făcând-o să tresară. Un doctor și o asistentă intrară.

— Va trebui să plecați, domnule. S-a trezit, spuse medicul.