Editori

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare

Florin-Răzvan Mihai

Imagine copertă: The Golden Bough, JMW Turner

Design copertă: Andrei Gamarț

Director producție

Cristian Claudiu Coban

DTP

Mihaela Gavriloiu

Corectură

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Golden Bough

Autor: Sir James George Frazer

pentru prezenta ediție

O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0732 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2273-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-2528-9

Introducere

Puține cărți au fost cumpărate de atât de mulți oameni precum Creanga de aur. Puține au fost răsfoite cu atâta superficialitate sau au fost greșit interpretate cu atâta seninătate. Este una dintre lucrările fundamentale ale lumii, o piatră de temelie a sensibilității moderne și totuși n-o cunoaștem. Nu ne place să ne citim cărțile esențiale, dar ele ne citesc pe noi, în fiecare zi a vieții noastre. Nu noi am făcut literatura secolului XX, ci invers. Dacă vrem să ne cunoaștem mai bine, la literatură trebuie să ne întoarcem.

Bunicii noștri, într-o bună măsură cititori mai sârguincioși decât noi, au avut o altfel de problemă. Pentru ei, de la bun început, volumul lui Frazer avea o reputație îndoielnică. „Dacă seamănă cu ceea ce scrii dumneata, atunci nu e o carte nici sigură, nici potrivită pentru a fi aici“, i-a spus bibliotecarul-șef tânărului dramaturg Sean O’Casey care, într-un moment de curiozitate specifică vârstei adolescenței, o ceruse în Dublin. La vremea ei, Creanga de aur era genul de carte care se citea sub pătură, la lumina unei lanterne. Când a apărut prima ediție, în 1890, parcă o stare febrilă a cuprins lumea literară. Oamenii își trimiteau scrisori, formulate în zvonuri insistente. Rapiditatea și amploarea acestei reacții nu sunt nici astăzi surprinzătoare. Întrucât Creanga de aur este o carte periculoasă care își păstrează abilitatea de a tulbura. Și atunci — ca și acum — era o lucrare care, în esență, punea la îndoială atitudini culturale dobândite. Rareori se întâmplă ca astfel de autori să fie receptați favorabil, necritic, în rândul publicului larg. Dacă statu-quoul este conservator, sunt numiți liberali. Dacă se declară liberali, sunt numiți reacționari. Însă efectul unor asemenea etichetări nejustificate este de a-i tenta adesea pe cititorii mai puțin creduli să citească textul interzis.

Unul dintre subiectele tratate de Frazer în cartea de față este acel fenomen straniu, bine cunoscut în societatea victoriană, deși botezat după un obicei obscur al locuitorilor insulei Tonga, numit tabu. Pe Frazer l-a interesat, printre altele, întrucât era conștient că foarte adesea cărțile sunt tabu, la fel cum sunt și cuvintele, uneori și gândurile. De asemenea, era conștient că, în anumite cercuri, religia este un subiect tabu, fie printre cei care o consideră un domeniu de necercetat, fie printre cei care o resping prea ușor. Frazer nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii. În schimb, era un om profund fascinat de religie, incapabil să adopte vreuna dintre credințele dogmatice. La sfârșitul secolului al XIX-lea, oamenii ca el erau numiți adesea liber-cugetători. Pentru Frazer, cel mai potrivit răspuns la o astfel de dilemă era să răspândească lumina în locurile întunecate: să investigheze sursele religiei și, astfel, cauzele originare ale tabuului.

Tabuurile sunt îngrădiri în jurul culturilor, stâlpi indicatori pentru provincialitate, definiții ale apartenenței și ale locului. Toți le prețuim, pentru că ele ne informează — fie prin incluziune, fie, dimpotrivă, prin excluziune — despre cine suntem. Prin urmare niciun tabu nu e mai sacrosanct decât acela care ne certifică diferența și nicio idee mai ofensatoare decât noțiunea de a pune pe picior de egalitate moștenirea noastră cu a semenilor având tabuuri diferite. Frazer cunoștea acest pericol, cum știa și puterea de a încălca un tabu. Societatea victoriană abunda de tabuuri care îi informau pe membrii săi despre identitatea lor. Și societatea creștină era plină de tabuuri care îi asigurau pe adepți că erau deținătorii unei credințe unice și revelate. Victorienilor nu le plăcea să li se spună că existau și alte societăți ale căror tabuuri aveau aceleași origini ca și ale lor sau că înclinația de a crea tabuuri era comună tuturor ființelor omenești și că tocmai mijloacele menite să le impună diferența îi făceau pe toți asemenea. Creștinilor victorieni nu le plăcea să li se spună că și alți oameni au religii, că multe dintre aceste religii pun accent pe ideea sacrificiului. Nici nu se simțeau bine aflând că sacrificiul putea fi uneori explicat ca magie sau că magia aceea stătea probabil la rădăcina multor lucruri pe care ei le prețuiau. Toate aceste aspecte erau sugerate în cartea lui Frazer. Echivalențele stabilite între fapte aparent atât de diferite erau tabuuri; ca să le descoperi, în 1890 sau în preajma acestui an, citeai Creanga de aur.

La sfârșitul secolului XX, antropologia și analizele critice au devenit obsedate de ideea de l’autre, celălalt. Era un concept care părea atât de firesc pentru Frazer, încât nu prezenta prea mare interes. La sfârșitul veacului trecut, consideram asemănarea dintre noi de la sine înțeleasă și cercetam pe furiș diferențele. Victorienii, dimpotrivă, își considerau alteritatea de la sine înțeleasă și sondau egalitatea în zone interzise. Prin urmare Frazer era mult mai puțin interesat de alteritate decât era de asemănare. Preocuparea sa i-a adus necazuri, de vreme ce majoritatea victorienilor erau convinși de propria alteritate și chiar se mândreau cu ea. Ideea că, pentru a cita una dintre formulările lui Frazer, toți oamenii aveau „o similaritate esențială“ era, într-o oarecare măsură, amenințătoare pentru gândirea victoriană. Așa se explică proasta reputație a studiului comparativ de cultură și credințe al lui Frazer, când l-a publicat prima oară, în 1890. Așa se explică și reacția bibliotecarului-șef la cererea insistentă a lui Sean O’Casey.

Subiectul preocupărilor lui Frazer este studiul comparativ al culturii, un domeniu în care era bun cunoscător, întrucât avea el însuși rădăcini culturale adânci și investigase îndelung contextele culturale ale altora. Prin urmare a dorit să aducă într-un întreg unitar experiența, investigația, viața și lecturile sale. Ca să vedem cum a reușit acest lucru, trebuie să aflăm câte ceva despre el.

James George Frazer s-a născut la sfârșitul lui 1854, într-un apartament micuț din Brandon Place, Glasgow — un oraș căruia întotdeauna avea să-i rămână devotat —, situat la câteva străzi distanță de farmacia unde lucra tatăl lui. Faptul că Anul Nou era ziua lui de naștere se poate sau nu să-i fi influențat speculațiile ulterioare stăruitoare despre riturile Anului Nou în multe țări, inclusiv Scoția, unde el credea că, la origini, sărbătoarea trebuie să fi căzut pe 1 noiembrie, începutul anului celtic, Halloween fiind astfel Ajunul Anului Nou, când stafiile și demonii sunt izgoniți pentru a se asigura prosperitatea de-a lungul următoarelor câtorva luni. În căminul confortabil, pios al familiei Frazer, riturile acestea primordiale probabil păreau foarte îndepărtate. Tatăl era harnic, scrupulos, econom (a scris un scurt tratat despre condeie); mama, Katherine Frazer, născută Bogle, romantică, excesivă, înclinată să țină ample disertații despre istoria familiei sale. Neamul Bogle, susținea ea, avusese legături cu familia regală Stewart. Patronimicul Bogle apare cu destul de mare regularitate în istoria Caraibelor, de când Robert Bogle, în secolul al XVIII-lea, a emigrat în Indiile de Vest, unde a pus bazele unei plantații de trestie-de-zahăr. Un tiz al său, Moses Bogle, apare mai târziu drept cap al răscoalei din Morant Bay, Jamaica, în 1865; împreună cu celălalt nume legendar din istoria Caraibelor, „L’Ouverture“, Bogle a supraviețuit până recent în denumirea uneia dintre cele mai prospere companii de presă a negrilor. Bogle, așadar, au fost călători: unul dintre frații lui Robin, George Bogle, a ajuns în India și a devenit atât de îndrăgit de Warren Hastings, încât a fost trimis cu o misiune diplomatică în Himalaya, unde l-a vizitat pe Teshu Lama — a fost unul dintre primii englezi care au pășit vreodată pe solul tibetan. Relatarea acestui episod de către Bogle însuși, retipărită în timpul vieții lui Frazer la solicitarea familiei sale, a fost una dintre sursele pentru teoria mesagerului sau a țapului ispășitor; un colier ornat, un dar de la Teshu Lama pentru strămoșul lui din secolul al XVIII-lea, era păstrat ca moștenire de familie în casa uneia dintre numeroasele mătuși Bogle ale autorului.

Astfel de povestiri despre locuri și epoci îndepărtate circulau prin casa copilăriei lui Frazer, împreună cu reminiscențe mai recente despre rolul jucat de înaintașii săi în istoria ecleziastică a Scoției. Ninian Bannatyne, unchiul lui Frazer din partea mamei, l-a secondat la comanda mișcării răzvrătiților pe Thomas Chalmers, când a ieșit indignat de la Adunarea generală a Bisericii Scoției din Edinburgh, în 1843, pentru a întemeia așa-numita Biserică Liberă a Scoției. Plecaseră în sălbăticie, renunțând la salariu și statut, devenind un exemplu de curaj moral și independență a spiritului — ceea ce Frazer părea să aprecieze întotdeauna. Reverendul Bannatyne locuia în Old Cummock, unde, în copilărie, Frazer obișnuia să-l viziteze: și-l amintea firav, blajin și meticulos și, oricât de necopt era Frazer, observarea aceasta de-aproape a credinței și a consecințelor ei i s-au întipărit în minte, până când, ani mai târziu, simpatiile lui au trecut vehement la polul opus de religia pe care o cunoscuse și o prețuise când era mic. Supuși doctrinelor Bisericii Libere, membrii familiei erau cumpătați, sârguincioși în îndeplinirea îndatoririlor religioase, dar niciodată fanatici. Se rugau acasă în fiecare seară, la biserică de mai multe ori duminica, respectau riguros Ziua Domnului. În ciuda prejudecăților noastre actuale, o astfel de educație n-avea nimic opresiv. Momentele de distracție, aparent destul de gălăgioase, se iveau mereu.