editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Old God’s Time

Autor: Sebastian Barry

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2422-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2521-0

Capitolul 1

Undeva, prin anii ’60, bătrânul domn Tomelty se hotărâse să adauge o dependință la castelul său construit în stil victorian: un apartament de modă veche, modest ca dimensiuni, ce se potrivea ca nuca-n perete, dar cu câteva detalii plăcute ochiului, ce îl făceau mai acceptabil în rolul lui de rudă îndepărtată. Tâmplăriei, cel puțin, nu aveai ce să-i reproșezi, un perete fiind acoperit cu un soi de placă decorativă al cărei furnir atrăgea lumina și o prefăcea în nuanțe moi, negre-cafenii.

În acest lăcaș, cu un dormitor în care ecoul abia se strecura, cu un vestibul minuscul, cu câteva sute de cărți rămase în cutii și cu cele două lăzi cu puști vechi, păstrate din armată, „se veștejise“ Tom Kettle, după cum spunea chiar el. Cărțile îi aminteau, chiar dacă în ultima vreme el își amintea tot mai puțin, de lucrurile care îl interesaseră cândva. Istoria Palestinei, a Malaysiei, vechile legende irlandeze, zeii bătrâni, o mulțime de subiecte disparate pe care curiozitatea îi dăduse ghes să le aprofundeze. Mai întâi îl ispitise murmurul mării, sub fereastra panoramică, apoi se lăsase sedus de tot ce vedea în jur — arhitectura pretins-gotică, inclusiv acoperișul inutil crenelat, grădina înconjurată de un gard viu în formă de pătrat, menit să o ferească de vânt și să țină captive razele de soare, zăgazurile din granit, sparte, de-a lungul țărmului, insula ce părea că se pitește nu departe, chiar și conductele de canalizare, scorojite, ce dispăreau în apă. Bălțile liniștite, rămase după reflux, îi aminteau de copilul ușor de amăgit care fusese odinioară, în urmă cu șaizeci de ani, strigătele îndepărtate ale copiilor de astăzi care se jucau în grădinile lor invizibile fiind un fel de contrapunct vag dureros. De fapt, își spunea el, durerea vagă era punctul lui forte. Ploaia în rafale, soarele dogoritor, pescarii, sărmani eroi care, în pofida curenților potrivnici, se chinuiau să-și mâne bărcile înapoi, spre micul port tăiat în stâncă, cochet ca tot ce era în New Ross, unde lucrase ca polițist, în frageda-i tinerețe — toate păreau să-l încânte. Chiar și acum, iarna, când iarna era interesată doar de asprimea ei ostilă.

Plăcerea lui era să stea pe scaunul din răchită, decolorat de soare, chiar în mijlocul camerei de zi, cu picioarele spre murmurele consolatoare ale mării și să-și fumeze trabucurile subțiri. Să se uite la cormoranii de pe aflorimentul de stânci negre din stânga insulei. Vecinul lui din căsuța de alături își instalase pe balcon un suport pentru pușca de vânătoare și uneori, seara, trăgea în cormoranii și pescărușii care se odihneau pe stânci, nevinovați, crezând că acolo sunt feriți de preocupările oamenilor. Unii cădeau ca niște rățuște din tablă, la bâlci. În liniște, cât se poate de împăcați cu soarta. Tom Kettle nu călcase pe insulă, vara însă văzuse cum grupuri de oameni mergeau acolo cu barca. Barcagiii se opinteau la vâsle, curentul se izbea de chilele bărcilor. Nu călcase pe insulă și nici nu voia să ajungă acolo, se mulțumea să privească. Doar atât. Pentru el acesta era scopul ieșirii la pensie, al noii existențe — să stea pe loc, să fie fericit și inutil.

În după-amiaza aceea monotonă de februarie un ciocănit în ușă îi tulbură liniștea cuibului. În cele nouă luni de când locuia acolo nici măcar un suflet nu-l deranjase, cu excepția poștașului și, o singură dată, într-o împrejurare excepțională, a domnului Tomelty, îmbrăcat în salopeta veche de grădinar, care îi ceruse o cană cu zahăr. Tom nu avea așa ceva în casă. Evita zahărul, căci era suspect de diabet. Altfel era singur, cu împărăția și gândurile lui. Dar de ce să spună asta, când fiica lui venise să-l vadă de mai bine de zece ori? Sigur, Winnie nu avea cum să-l deranjeze și, oricum, era de datoria lui să o primească frumos. În schimb fiul lui nu-l vizitase, până acum cel puțin, nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că locuia și muncea în New Mexico, aproape de granița cu Arizona. Era medic locțiitor într-unul din satele de acolo ale triburilor pueblo.

Domnul Tomelty își împărțise proprietatea în segmente: apartamentul lui Tom, așa-zisul Apartament-Sufragerie, și Apartamentul-Foișor, ocupat acum — pe neașteptate — de o mamă tânără și copilul ei, sosiți în toiul iernii dezolante, înainte de Crăciun, pe una din rarele ninsori. Domnul Tomelty era, fără doar și poate, un proprietar eficient. Și cu dare de mână, la Castelul Queenstown adăugându-se un hotel impozant pe malul mării, în Dunleary, pe care scria Tomelty Arms1, un nume ce se voia aristocratic. Deghizajul lui obișnuit, cel puțin de când îl cunoștea Tom, era cel al unui grădinar încovoiat de ani, care trecea pe cărarea de sub fereastra lui panoramică împingând o roabă ruginită, ca un personaj de basm. Toată vara și toată toamna bătrânul domn Tomelty căutase buruieni, le găsise și le cărase la mormanul tot mai mare de gunoi. Doar iarna îl făcuse să se oprească.

Ciocănitul în ușă se repetă, nemilos. Urmat, din exces de zel, de sonerie. Și încă o dată. Tom își ridică din scaun trupul greoi, ajuns mătăhălos destul de repede, dacă judecăm după câte kilograme în plus avea, ca și cum ar fi fost chemat la datorie — sau poate numai din respect pentru omul de la ușă. Dar împrejurarea îl stingherea în chip nedeslușit. Da, ajunsese să-i placă nespus această interesantă inactivitate și singurătate — poate prea mult, gândi el, simțul datoriei pândindu-l încă. Disciplina celor patruzeci de ani în poliție încă își mai spunea cuvântul.

Prin ușa de sticlă văzu contururile a doi bărbați, poate în costume de culoare închisă — greu de spus din pricina rododendronului masiv din spatele lor, care le dădea o aureolă întunecată, iar lumina zilei oricum se împuțina. Acestea erau cele câteva săptămâni în care rododendronul înflorea în toată splendoarea, cu tot vântul, frigul și ploaia care se abăteau asupra lui. Tom recunoscu agitația siluetelor de afară, chiar și prin sticla mată. Oameni care nu sunt siguri dacă vor fi bineveniți. Poate sunt mormoni.

Ușa de la intrare nu se ținea prea bine în balamale, zgâria pardoseala ori de câte ori o deschidea, scoțând un sunet înfiorător. Lăsa în urmă un fel de evantai care te făcea să-ți pară rău pentru plăcile de gresie. O deschise, ușa scoase scrâșnetul ei abia auzit și, spre surpriza lui, văzu doi tineri detectivi de la secția la care lucrase. Rămase descumpănit și puțin îngrijorat, deși fără motiv, doar îi recunoscuse. Nu-și amintea numele lor, dar avea timp s-o facă. Cum să nu-i recunoască? Purtau acele haine civile de neconfundat care te anunțau dintr-o ochire că nu sunt civili. Se bărbieriseră în grabă, semnul celor care pornesc la treabă devreme, și aveau aerul care îi amintea, fără să vrea, de primele lui zile în uniforma de polițist, de inocența lor, neverosimilă acum.

— Ce mai faceți, domnule Kettle? întrebă cel din dreapta, un tânăr simpatic, bine legat, cu o mustață îngrămădită sub nas — puțin à la Hitler, adevărul fie spus. Sper că nu deranjăm prea mult?

— Dimpotrivă, dimpotrivă, nu mă deranjați, nu mă deranjați, răspunse Tom, străduindu-se să ascundă minciuna. Sunteți bineveniți. S-a întâmplat ceva?

De multe ori adusese și el vești neplăcute unor oameni, la ei acasă — tulburându-le gândurile, intimitatea închipuită, cărora le adăugase, inevitabil, doar necazuri. Chipurile lor pline de speranță, de îngrijorare, perplexe, în timp ce îl ascultau, uneori plânsetul lor insuportabil.

— Nu intrați?

Intrară. În vestibul s-au prezentat — tipul lat în spate era Wilson, celălalt O’Casey — nume pe care, normal, Tom părea să și le amintească vag, și au schimbat amabilități despre vremea urâtă și cât de frumos e în casă la el — „foarte primitor“, remarcă Wilson —, apoi Tom s-a oferit să le facă un ceai în bucătăria ce aducea cu o cambuză. Ce-i drept, se puteau afla la fel de bine pe o ambarcațiune. L-a rugat pe Wilson să aprindă becul de sus. După câteva clipe în care-a privit dezorientat, Wilson a găsit comutatorul și s-a conformat. Becul mic avea doar 40 de wați, ar trebui să-l schimbe, se gândea Tom. Dădu să se scuze pentru cărțile care încă mai erau în cutii, dar se răzgândi. Apoi cei doi flăcăi au luat loc, la invitația lui Tom, și, prin perdeaua de mărgele care îi despărțea de bucătărie, l-au pus la curent cu ce se mai întâmplă în secția lor, cu dezinvoltura tihnită a celor care practică o meserie periculoasă. Cea de polițist era periculoasă prin definiție, ca și marea. Tinerii detectivi îl tratau ca pe unul de-ai lor, dar cu respect, pe măsura gradului său și poate a pierderii lui.

Chiar și în timp ce tinerii vorbeau, Tom se simți obligat față de zeii ce domneau peste acea imitație de castel să privească din când în când marea, de un arămiu-închis acum, peste care se așternea, din aproape în aproape, un întuneric și mai dens. Era ora 4 și, pe furiș, noaptea punea stăpânire pe tot ce întâlnea în cale, până la lumina firavă a felinarelor din portul Coliemore care reușea, cu chiu, cu vai, să se reflecte în apă, la doar câțiva metri, pătând valurile tot mai negre. Baliza Muglins, dincolo de insulă, avea să se trezească la viață cât de curând, iar mai departe, mai departe decât își putea imagina, dincolo de linia orizontului, farul Kish avea să-și plimbe lumina intensă, măturând metru cu metru marea învolburată și adâncurile ei. Se gândi la peștii de acolo, la pândă, precum băieții la colț de stradă. Oare sunt marsuini la vremea asta? Țipari de mare care șerpuiesc prin întuneric. Codul greu ca plumbul, fără să-i pese dacă e prins, ca un infractor ratat.