„Omul care muncește trebuie să fie con­vins de un lucru: găleți și locomotive poți să faci câte vrei, dar cântecul și emoțiile nu pot fi fabricate. Cântecul e mai prețios decât obiectele…“

Andrei Platonov

Partea I
Cărțile

Gromov

Scriitorul Dmitri Aleksandrovici Gromov (1910–1981) și-a dus zilele în deplină uitare până la sfârșitul vieții. Cărțile lui au dispărut fără urmă în abisul maculaturii și, când catastrofele politice au distrus definitiv Patria sovietică, se pare că nu mai avea cine să-și amintească de el.

Puțini îi citiseră cărțile. Evident, redactorii care sta­bileau loialitatea politică a textelor, urmați de critici. Greu de crezut să fi stârnit cuiva interesul titluri precum Proletarul (1951), Zboară, fericire! (1954), Narva (1965), Pe drumurile muncii (1968), Apa de argint (1972), Iarbă lină (1977).

Biografia lui Gromov a ținut pasul cu progresul patriei socialiste. După ce a absolvit șapte clase și Colegiul Pedagogic, a lucrat ca secretar de redacție la ziarul unei uzine. Epurările și represiunile nu l-au atins, și Gromov a trăit liniștit până în iunie 1941, când a fost luat în armată. Pe front, a ajuns corespondent de război. În 1943, iarna, lui Gromov i-au degerat mâinile. Au reușit să-i salveze mâna stângă, dar dreapta i-au amputat-o, așa încât, de nevoie, operele gromoviene au fost create de un stângaci. După victorie, Gromov și-a dus familia din Tașkent, unde fusese evacuată, la Donbas, şi până la pensie a rămas redactor la un ziar municipal.

Gromov s-a apucat târziu de scris — la vârsta matu­rității, când avea 40 de ani. Aborda des tema devenirii țării sale, proslăvea traiul pestriț din orășelele de provincie, târguri și sate, scria despre fabrici și mine, despre nesfârșite pământuri desțelenite și bătălii pentru recolte. Eroii operelor gromoviene erau de obicei directori roșii sau președinți de colhozuri, soldați întorși de pe front, văduve care-și păs­traseră intacte dragostea și curajul civic, pionieri și com­so­moliști — cu toții hotărâți, voioși și gata de fapte eroice în muncă. Binele triumfa cu o perseverență chinuitoare: un combinat metalurgic se ridica în timp record, un tânăr, mai ieri student, se trans­forma într-un specialist experimentat după doar o jumătate de an de practică în uzină, o secție depășea planul și își asuma sarcini noi, toamna, grânele se revărsau în șuvoaie aurii în hambarele colhozului. Răul era întotdeauna reeducat sau băgat la pușcărie. Își luau avânt și mari pasiuni amoroase, dar cât se poate de caste — un sărut anunțat la începutul cărții, urmând axioma armei din piesele de teatru, se descărca în paginile finale sub forma unui pupic timid pe obraz. Dar Dum­nezeu cu ele, cu temele. Totul era scris într-un stil jalnic, cu fraze solid alcătuite, dar insipide. Până și copertele cu tractoare, combine și mineri erau făcute dintr-un carton mizerabil.

Țara care-l dăduse pe Gromov își permitea să publice mii de autori pe care nu-i citea nimeni. Cărțile zăceau prin magazine, se ieftineau până la câteva copeici, erau duse înapoi la depozit, predate la maculatură și apoi se tipăreau altele noi de care n-avea nimeni nevoie.

Ultima dată pe Gromov l-au publicat în 1977, dar, mai târziu, în redacții au fost înlocuiți cei care știau că scrierile lui sunt doar gunoaie verbale inofensive ale unui veteran de război, de care societatea nu are neapărată nevoie, dar nici nu se împotrivește existenței lor. Gromov primea refuzuri politicoase de peste tot. Statul, sărbătorindu-și sinuciderea iminentă, clocea literatura smintită a celor care-l distrugeau.

Rămas văduv, singuraticul Gromov a înțeles că timpul care-i fusese destinat se scursese și a murit în pace, iar zece ani mai târziu avea să-i urmeze URSS, pentru care își scrisese cărțile odinioară.

Chiar dacă, în total, au fost publicate mai bine de o jumătate de milion de volume din opera lui Gromov, doar unele exemplare se mai păstrau ca prin minune în bibliotecile cluburilor din sate îndepărtate, în spitale, în lagăre de muncă forțată și internate, ori putrezeau în subsoluri, legate strâns cu sfoară, înghesuite între documentele vreunui congres și numeroasele volume ale operelor lui Lenin.

Și totuși Gromov își avea admiratorii lui adevărați. Ei cutreierau țara adunând cărțile rămase și nu s-ar fi dat în lături de la nimic ca să facă rost de ele.

În viața de zi cu zi, titlurile cărților lui Gromov se refereau la tot felul de canale și ierburi. Dar printre colec­ționarii lui se foloseau cu totul altele: Cartea Forței, Cartea Autorității, Cartea Furiei, Cartea Răbdării, Cartea Bucuriei, Cartea Memoriei, Cartea Sensului…

Lagudov

Valerian Mihailovici Lagudov poate fi socotit, fără îndoială, unul dintre cele mai influente personaje ale universului gromovian.

Născut în Saratov, Lagudov era singurul copil al unei familii de profesori. Încă din copilărie se remarcase prin tot felul de calități. În 1945 tânărul de 17 ani a plecat la război ca voluntar, dar n-a mai ajuns pe front — în aprilie s-a îmbolnăvit de pneumonie, a zăcut o lună în spital, iar în mai războiul s-a terminat. Tema soldatului care a ratat războiul era extrem de dureroasă pentru el.

În 1947 a intrat la universitate, la Facultatea de Filo­logie. După ce și-a luat cu succes diploma, a lucrat 12 ani ca ziarist la o gazetă de provincie, iar în 1965 a fost angajat la o revistă literară, unde a condus secția de critică.

Predecesorul lui Lagudov părăsise postul după ce lăsase să-i scape un roman de o loialitate îndoielnică. Dezghețul lui Hrușciov trecuse, însă granițele cenzurii rămăseseră destul de neclare — poftim de te descurcă dacă un text este scris în spiritul vremurilor noi sau conține propagandă antisovietică. În consecință, și revista, și editura s-au ales cu o săpuneală zdravănă. De aceea, Lagudov era atent la tot ce ajungea pe biroul lui. După ce a răsfoit în treacăt nuvela lui Gromov, într-o seară, s-a hotărât s-o încheie cu cartea și să nu se mai întoarcă la ea. Avea în cap cu bună știință o recenzie călduță — pe Lagudov nu-l lăsa conștiința să critice un fost combatant, chiar dacă textul acestuia despre artileriști antiaerieni, corect politic, era mediocru din punct de vedere artistic. Până la miezul nopții a dat gata cartea. Fără ca măcar să bănuiască, silitorul Lagudov a îndeplinit Condiția Continuității. N-a uitat să rămână vigilent și a citit nuvela de la primul până la ultimul rând, fără să omită paragrafele jalnice cu descrieri de natură sau vreun dialog patriotic. Astfel, Lagudov a îndeplinit și Condiția Sârguinței.

Citise Cartea Bucuriei, cunoscută și ca Narva. Din câte își amintește fosta soție, Lagudov trăise o stare de euforie năvalnică și nu dormise toată noaptea; spunea că și-a supus existența unei analize cuprinzătoare, că i-au venit idei extraordinare despre cum să fie de folos omenirii, că până atunci fusese haotic în viață, dar acum totul devenise clar și, spunând toate acestea, râdea în hohote. Spre dimineață, emoțiile s-au domolit. Lagudov și-a anunțat sec soția îngrijorată că e prea devreme să-și proclame ideile. În ziua aceea n-a fost în stare să meargă la muncă, era deprimat, iar ideile despre armonia universală nu și le-a mai exprimat.

Partea substanțială a euforiei pe care a încercat-o Lagudov nu avea interferențe de sens cu subiectul cărții lui Gromov, și Lagudov n-a legat nicidecum evenimentele din noaptea aceea de lectura nuvelei. Totuși în sufletul lui a rămas cumva o cicatrice emoțională datorită căreia l-a ținut minte pe scriitorul cu numele Gromov.

Optsprezece ani mai târziu, a văzut nuvela acestuia într-un mic magazin prăpădit dintr-o gară. Nostalgia după fericirea trăită în acea noapte îndepărtată l-a făcut să cumpere cartea — cu toate reducerile de preț, costa doar cinci copeici și nici nu era mare, vreo două sute de pagini mici. Tocmai bună pentru drumul care-l aștepta.

În tren, împrejurările l-au ajutat din nou pe Lagudov să îndeplinească cele două Condiții. În vagon cu el călătoreau niște tineri cam chercheliți care-i sâcâiau pe pasageri. Lagudov, nici tânăr și nici foarte puternic, a preferat să nu se lege de bădăranii bine făcuți. Ca bărbat, îi era rușine că nu poate să-i pună la punct pe nemernici, așa că și-a vârât nasul în carte, prefăcându-se fascinat de lectură.

Lui Lagudov îi căzuse în mână Cartea Memoriei — Iarbă lină care, pentru scurt timp, i-a provocat o stare de somnolență. Cartea i-a strecurat în minte o vedenie fantomatică iradiantă, ca provocată de o amintire imaginară. Lagudov a fost cuprins de o încântare atât de copleșitoare față de viața din vis, încât, extaziat până la lacrimi, a încremenit din pricina senzației răvășitoare de înduioșare pură și luminoasă.

După ce a citit a doua Carte a lui Gromov, destinul lui Lagudov s-a schimbat radical. Și-a lăsat slujba, a divorțat și i s-a pierdut urma. Trei ani mai târziu, și-a făcut din nou apariția; în jurul lui s-a format un clan puternic sau, cum își spuneau chiar membrii lui, o bibliotecă. Cu timpul, exact acest termen avea să se răspândească în toate organizațiile similare.

În biblioteca lui Lagudov intrau în primul rând oameni pe care acesta testase Cartea Memoriei. La început, plin de aroganță, Lagudov punea efectul miraculos pe seama calităților personale. Însă experiența i-a demonstrat că, dacă erau respectate cele două Condiții, Cartea acționa asupra tuturor, fără excepție.