editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Ruxandra Câmpeanu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

corectură:

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: İsyan Günlerinde Aşk

Autor: Ahmet Altan

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2371-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2482-4

În unele nopți, era trezit de zgomotul furnicilor care mișunau pe covoarele persane vechi, roase de vreme.

Imposibil de auzit pentru muritorii obișnuiți, pașii acestor furnici cu mijloc subțire, cu încheieturi fragile și corpuri noduroase de un negru strălucitor, ultimele viețuitoare care mai călcau pe covoarele țesute cu sute de ani în urmă într-o odaie dărăpănată dintr-un sat de munte și decolorate de preumblarea atâtor perechi de picioare, răsunau în sufletul apatic al lui Osman și îl făceau să se cutremure.

Smulgându-se cu greu din patul imens în care bunica lui se străduise cândva să caute, pe cele mai îndepărtate țărmuri ale voluptății, cele mai intense plăceri care îi sunt date trupului omenesc, și-a pus picioarele pe podeaua al cărei scârțâit neîncetat îi trăda vârsta și apoi, după ce a încercat să prindă puțină putere din această duritate aspră, s-a ridicat și a părăsit încăperea târându-și pașii.

Îmbrăcat în cămașa lui lungă de noapte tocită pe alocuri și de un alb îndoielnic, pe care o moștenise de la bunicul său, a intrat în sufragerie, a aprins luminile, iar acolo, în loc de furnicile pe care se aștepta să le vadă, a găsit trupurile diafane și străvezii ale morților lui, care se agitau neliniștiți.

Acești morți erau prizonierii timpului; azvârliți încă de la primul lor scâncet pe cărările vieții de parcă nimic nu avea să-i oprească vreodată și opriți din avântul lor de ultimul oftat, ei rămăseseră captivi. Neputând să urce pe firul timpului înainte de prima lor zi, nu reușeau să treacă nici dincolo de ultima, trezindu-se acum condamnați să hoinărească la nesfârșit între aceste două momente. Spunând povestea vieților pe care le duseseră, aceleași pentru totdeauna și încremenite între fălcile a două clipe definitive, adăugau de fiecare dată detalii noi, fapte noi, străduindu-se să schimbe prin cuvinte ceea ce trebuie să rămână pe veci neschimbat.

Prin urmare, ei hotărâseră să-și spună poveștile lui Osman, acest tânăr care le era rudă și care, încă viu, se rupsese de viață fără a se hotărî totuși să facă pasul definitiv către moarte, preferând să-și chinuiască trupul lăsându-se să alunece într-o atemporalitate profundă și periculoasă, în care trecutul și prezentul se confundau.

Osman nu-și mai amintea când începuse să stea de vorbă cu morții săi. Făcându-și viața imposibilă, atât lui, cât și celor apropiați, înzestrat cu o inteligență stranie și de nepătruns care nu îi adusese nici liniște, nici succes, se străduise să ducă, de bine, de rău, o existență plină de capricii de dandy și de extravagante fantezii sexuale când, pe neașteptate, obosit de toate, s-a retras în vechea casă a bunicului său.

Habar nu avea dacă morții l-au condus în aceste locuri sau dacă i-a găsit acolo când a ajuns. Fugind în trecut în compania lor, începuse să străbată în lung și-n lat uimitoarele galerii ale istoriei, eliberat în sfârșit de dilemele, suferințele și dezamăgirile care îl copleșiseră până atunci. Datorită unei mici moșteniri, Osman își asigura nevoile curente și trăia la adăpost de chinurile prezentului, cercetându-le pe cele din trecut.

Oamenii îl credeau nebun, iar el îi socotea proști. Faptul că putea contempla în toată claritatea lor viețile trecute ale morților îi întărea credința în prostia oamenilor. Acesta era, fără îndoială, principalul motiv din spatele atașamentului său față de morții care nu ezitau niciodată să-i spună poveștile lor.

La simpla vedere a lui Osman, care trăia ca un pustnic în această veche locuință prăfuită, se îndreptau spre el sub efectul unei forțe imperioase, ca flăcările unei lumânări aplecate de curentul unei ferestre care se deschide brusc și, cu vocile lor tânguioase, frânte, devenite la fel de diafane ca trupurile lor, își începeau poveștile.

Toți aveau secrete înspăimântătoare.

Chiar dacă se străduiau să le ascundă împreunându-și cu încăpățânare mâinile, ca și cum ar fi ocrotit o flacără în căușul palmelor, neputând totuși să suporte arsura secretelor tăinuite, își depărtau brațele, cuprinși de o mare nevoie de a dezvălui măcar o parte din ele.

Printre secrete se numărau crime, revolte, trădări, iubiri de nemărturisit, dorințe înăbușite; încercând să le ascundă în timp ce le dezvăluiau, poveștile lor erau pline de contradicții, minciuni și omisiuni.

Observarea acestei duble dorințe de a povesti și de a tăcea îi dădea întotdeauna lui Osman un sentiment nedeslușit de superioritate.

Când l-au zărit, au început să vorbească toți odată.

Învățase să-l aleagă pe unul dintre ei și, în toiul acelei învălmășeli de glasuri, să-l asculte doar pe el. Era o abilitate specifică celor care, la fel ca Osman, își pierduseră orice formă de conștiință a timpului, un har acordat de destin în chip de compensație pentru toate calitățile de care îl văduvise sau, dimpotrivă, un preț pe care i-l cerea pentru favorurile pe care le revărsase asupra lui și pe care nu-l putea înțelege decât cine se smulsese din curgerea timpului.

În noaptea în care se trezise înspăimântat, Osman hotărâse să-l asculte pe Hasan Efendi, cel care, dintre morții săi, îl amuza cel mai mult. Cu toată răgușeala datorată morții, vocea lui Hasan Efendi, căreia povestea spusă îi conferea o oarecare prestanță, răsuna din larma miilor de oameni care alcătuiau mulțimea sosită în fugă în piață în ciuda fricii teribile de viitorul care se ghicea în spatele strigătelor de bucurie. Urmând această voce, Osman s-a amestecat în mulțimea adunată sub steagurile negre ce fluturau în vânt, o mulțime din care fiecare individ nu mai era acum decât un mort uitat demult.

Hagia Sofia era înconjurată de un val de fesuri care tălăzuiau ca o mare roșie. Un soare scânteietor de iarnă sclipea din baionetele lungi ale trupelor aliniate pe mai multe rânduri în jurul pieței, dând strălucire uniformelor împodobite cu fireturi ale gărzii imperiale, uniformelor albe ale escadroanelor albaneze și turbanelor verzi așezate într-o rână pe capetele soldaților sirieni.

Neputând pătrunde în piața ticsită, mii de oameni care veniseră să aclame redeschiderea Parlamentului după treizeci de ani de tiranie se cocoțaseră pe acoperiș, pe contraforți, pe coloane, pe minarete și pe orice proeminență a Hagiei Sofia. Venerabila bazilică, martoră de veacuri la perindarea atâtor puteri, de la Bizanț la otomani, care asistase la atâtea revolte, execuții, spânzurări de ramuri de copaci seculari, masacre și încoronări, era impregnată de o demnitate tăcută, păstrând pentru sine tot ceea ce văzuse.

În picioare, la poalele uriașei semiluni de argint care se înălța deasupra splendidei cupole, îmbrăcat în tunică lungă, neagră și purtând turbanul său verde, Hasan Efendi cerceta împrejurimile, întipărindu-și în memorie până și cel mai mic detaliu, pentru a-l relata în acea seară șeicului său. Silueta întunecată și nemișcată pe care o desena pe albastrul cerului părea mai impresionantă chiar și decât mulțimea.

Aceasta era flancată de trupele în uniforme kaki ale Armatei a Treia din Salonic, care, ridicându-se împotriva sultanului, care era și calif al musulmanilor din întreaga lume, se declaraseră în favoarea unui guvern constituțional și fuseseră chemate la Istanbul anume ca să împiedice șleahta de mullahi1 atașată califului să provoace tulburări cu strigăte de „Șari’a este în pericol“. Departe de a se mulțumi cu cartușierele care le încingeau mijlocul, soldații acestor unități își burdușiseră și buzunarele uniformelor cu cartușe și afișau un aer de hotărâre înverșunată menită să convingă pe oricine îi vedea să respecte noua ordine.

Mult mai târziu, Hasan Efendi, care, rămânând foarte atașat de calif și de Șari’a, nu-i avusese niciodată la inimă pe unioniști, avea să îi spună lui Osman cu un zâmbet batjocoritor la limita perfidiei și cu siguranță nedemn de un mort: „Neștiute sunt căile Domnului; nici patru luni mai târziu, aceiași soldați chemați ca măsură de precauție împotriva susținătorilor Șari’a s-au ridicat cerând restaurarea acesteia și câteva sute dintre ei au fost încolțiți pe străzile din Istanbul înainte de a fi trecuți prin sabie de către propriii lor prieteni“.

Piața era acoperită în întregime cu steaguri negre pe care se vedeau versete din Coran brodate cu fir de argint referitoare la arta militară și amintind cu multă mândrie de importanța pe care o au în societate religia și armata.

Nu doar piața, ci și străzile care duceau într-acolo erau înțesate de oameni din toate colțurile imperiului: păstori traci, marinari din insulele grecești, arabi învăluiți în parfumurile atrăgătoare ale peninsulei lor misterioase, evrei exilați din Ierusalim, muntenegreni înarmați cu pistoale mari vârâte la brâu, bulgari, kurzi, kârgâzi, țigani dansând și cântând fără încetare sau chiar tătari cu ochii migdalați.

Această mulțime pestriță trăgea în aer cu pistoalele care se vindeau fără nicio opreliște de când fusese proclamată „libertatea“, iar focurile de armă se amestecau cu cântecele de libertate.

În timp ce populația fraterniza, purtată de beția propriului glas, de propria-i bucurie, s-a auzit un bubuit nelămurit; oamenilor nu le-a trebuit mult să ghicească originea uruitului care venea de departe: trăsura sultanului se apropia în mare viteză, escortată de lăncierii acestuia.

Văzând trăsura, aceiași oameni care cu o clipă înainte aplaudaseră instaurarea Constituției și sărbătoriseră sfârșitul tiraniei prin cântece de libertate s-au apucat să-l aclame cu înflăcărare pe suveran, slobozind strigăte de „Trăiască sultanul!“.