Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design și ilustrație copertă:
Holly Ovenden

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Liviu-Constantin Rusu

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The House With the Golden Door

Autor: Elodie Harper

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2412-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2478-7

Între toate ființele, doar lui îi este dat să jelească… doar el are parte de ambiție, de lăcomie, de o dorință arzătoare de a trăi.

Plinius cel Bătrân, Naturalis historia1

Pictorul stă în echilibru pe o platformă de lemn, iar tușele pensulei ce o aduce la viață pe zeiță sunt ascunse vederii. Amara îl privește. Restul frescei e gata, o scenă de vânătoare care înconjoară mica sa grădină. Numai chipul Dianei nu e terminat. Trage adânc aer în piept, bucurându-se de miresmele primăverii. La picioarele ei sunt împrăștiate narcise ca niște stele albe, iar aerul e încărcat de parfumul lor.

— Nimeni nu-i poate reprezenta cum se cuvine frumusețea, remarcă pictorul îndepărtându-se puțin de opera lui ca s-o cerceteze, după care își continuă treaba cu pensula.

Amara știe că nu se referă la zeița Diana. Ar fi putut angaja pe oricine să picteze un zeu, dar l-a ales pe bărbatul ăsta, pe Priscus, pentru că a fost cândva iubitul prietenei sale Dido și era singurul artist în stare să-i redea înfățișarea.

— Știu că o să reușești, îi răspunde ea.

Sau cel puțin așa speră. Restul picturii a fost făcută de ucenicii lui, la un preț mult mai mic. Costă de zece ori mai mult să-l angajeze pe Priscus, maestrul firmei, ca s-o imortalizeze pe prietena ei.

— Era o femeie splendidă, spune el, veselă ca nimeni altcineva. Îmi amintesc și acum cât de frumos putea să cânte.

Dido a murit doar de trei luni, iar Amara simte cum îi dau lacrimile. Clipește, pentru că nu vrea să observe Priscus. E ciudat să-l aibă la ea acasă. Ultima dată când s-au întâlnit, ea și Dido erau sclave. Priscus fusese un client regulat, care-l plătea pe codoșul lor ca să petreacă noaptea cu Dido, în timp ce prietenul lui, Salvius, plătea pentru compania Amarei, în dormitorul de alături. Acum este o libertă care plătește pentru serviciile lui. Bănuiește că niciunul dintre ei nu știe cum să-l trateze pe celălalt după această răsturnare de situație.

Pictorul se îndepărtează din nou de zid și-și privește opera.

— Cred că e gata.

Amara face un pas înainte.

— Pot să mă uit?

— Sigur că da!

Priscus coboară de pe platformă, lăsând în sfârșit la vedere pictura.

Dido ține o mână în dreptul inimii, iar cu cealaltă arată spre grădină. Amara o privește pe prietena ei care a murit. Priscus a surprins simetria perfectă a chipului ei, moliciunea gurii și, mai presus de toate, ochii ei, întunecați de o tristețe pe care nu o putea ascunde niciodată. Pe Amara o cuprinde durerea și se întoarce cu spatele. Priscus întinde mâna, apoi o lasă să cadă, probabil temându-se că atingerea lui ar putea-o jigni. Trece o vreme până când Amara reușește să-și recapete vocea.

— Nu pot să-ți mulțumesc îndeajuns pentru ce-ai făcut.

— A fost plăcerea mea, răspunde el. Îmi aduce o oarecare alinare să mă gândesc că frumusețea ei n-a pierit de tot.

Priscus se apropie de Amara, lăsând suficient spațiu între ei pentru a-și dovedi respectul.

— Dar pot să te întreb ceva? De ce ai ales să ți-o amintești așa?

Arată spre zidurile din jur, iar Amara privește întreaga scenă, atât de diferită de femeia pe care tocmai o pictase. Un cerb cu chip de om este sfâșiat de câini de vânătoare, cu colți ascuțiți în boturile larg deschise, mânjite de sânge. Din trupul sfâșiat al cerbului ies la iveală coaste albe, dezvăluind culoarea roșie a inimii sale. Este Acteon, preschimbat în cerb de zeița Diana, doar pentru a fi sfârtecat de câinii lui de vânătoare. E prețul pe care l-a plătit fiindcă a văzut-o pe zeiță dezbrăcată. Diana arată spre el în timp ce-l privește murind, transformând melancolia lui Dido într-un semn de indiferență crudă.

— A avut cea mai curată inimă, răspunde Amara. Cine altcineva ar fi putut fi Dido, dacă nu zeița-fecioară?

Știu amândoi că evită să răspundă la întrebare. Priscus își lasă capul în jos în semn de aprobare, prea politicos să mai insiste.

— Bineînțeles.

Amara așteaptă în timp ce el își strânge vopselele, pe care le adună cu grijă într-o cutie, iar ucenicul său demontează platforma, ca s-o ducă înapoi la atelier. După care îi conduce pe amândoi prin atrium, până la ușă. Nu e nevoie să le dea acum banii. Firește că Rufus, patronul și iubitul ei, va plăti orice datorie atunci când va avea chef. În prag, Priscus șovăie.

— Sper că n-ai să te superi dacă…

Se oprește o clipă, după care continuă:

— Salvius m-a rugat să-ți transmit urările lui de sănătate și mulțumiri din suflet zeilor pentru norocul tău. Te respectă foarte mult.

Chipul Amarei nu trădează niciun semn al tulburării pe care-o simte în fața acestei aduceri-aminte a fostei sale vieți. E conștientă de prezența lui Juventus, portarul, care fără îndoială ascultă fiecare cuvințel, chiar dacă stă tăcut la post.

— Foarte amabil din partea prietenului tău. Te rog să-i transmiți mulțumirile mele și urări de sănătate.

Dă din cap politicoasă, dar distantă, și se îndepărtează înainte să apuce Priscus să mai spună ceva. Numele lui Salvius îi trezește amintiri nedorite. Mâinile lui pe trupul ei, goliciunea, greutatea lui și, mai rău, nu Salvius, ci teama și întunericul fostei sale cămăruțe de la lupanar, violența și durerea. Trecutul ei este vârtejul Charibdei, care o trage în jos, sub valuri, unde nu poate respira.

Amara urcă în grabă scările spre camera ei de lucru privată, încercând să nu alerge, și închide ușa. Îi tremură picioarele. Se așază la masa de scris, cu mâinile sprijinite pe suprafața de lemn, încercând să-și înăbușe panica din ce în ce mai mare. Iar îi joacă mintea feste, dându-i sentimentul că nu este aici, unde ochii îi spun că se află, ci acolo, în Sălașul Lupului, la Felix. Sângele îi zvâcnește în urechi în timp ce caută în sertar cutia care o liniștește întotdeauna. O simte grea în mâini. O pune pe masă și deschide capacul. Înăuntru sunt toți banii pe care i-a câștigat de când a venit să stea aici, o combinație de împrumuturi pe care le-a recuperat și alocația generoasă pe care i-o dă Rufus. Își trece degetele printre monede, le simte greutatea liniștitoare, ascultă sunetul pe care-l fac atunci când cad, ca o răpăială blândă de ploaie.

A aranjat camera în așa fel încât să semene cât mai puțin cu încăperea lui Felix, așezând mobila în unghiuri neobișnuite și făcând ca totul să arate altfel. Pereții sunt albi, nu roșii, iar din loc în loc, de-a lungul lor, se leagănă amorași — unul cu o harpă, altul cu un arc. Fiecare siluetă mică și palidă, fiecare tușă de pe trupurile lor e desenată cu mai multă finețe decât orice se afla în Sălașul Lupului, și totuși imaginile sunt cumva mai puțin vii decât craniile de tauri și plintele negre de care-și aduce aminte. Dacă închide ochii, Amara știe că le va vedea. De câte ori stă în spatele unei mese de lucru, ceva o face să-și aducă aminte de fostul ei stăpân. Până și în vise, așa și-l amintește. Liniile ascuțite ale corpului său aplecat peste registre, înclinarea capului când arunca priviri în sus, forța mâinilor sale.

O bătaie în ușă o face să revină tresărind în prezent.

— Cine e?

Intră Martha. Amara zâmbește, însă servitoarea ei privește în podea.

— Să te pregătesc s-o vezi pe Drusilla, stăpână?

Accentul Marthei e atât de puternic, încât uneori Amara trebuie să facă un efort ca s-o înțeleagă.

Umerii fetei sunt lăsați, toată atitudinea ei e cocoșată. La început, Amara crezuse că Martha e timidă, dar acum își dă seama că e vorba de distanțarea deliberată a sclavei refractare. Și ea recurgea la aceeași reticență în fața lui Felix. Amara e nevoită să-și înăbușe iritarea. Fata nu știe ce norocoasă e că se află aici, în casa asta frumoasă, și nu acolo, în lupanar.

Martha este evreică și a fost capturată în timpul recentei ofensive a Romei împotriva Masadei — sau cel puțin așa i-a spus Philos, administratorul casei. Philos a fost cel care a ales, în numele stăpânului său, care alți doi sclavi să vină cu el aici. Rufus, care e proprietarul Marthei, nu i-a spus nimic despre ea. Pentru el, sclavii nu sunt oameni. I-a „împrumutat“ Amarei toți servitorii împreună cu mobila și nu i-ar trece prin minte să-i explice diferitele lor personalități, așa cum nu și-ar pierde timpul nici să înșire o istorie a meselor sau a sfeșnicelor. Amara speră doar că Rufus nu s-a culcat niciodată cu Martha, deși fata e destul de drăguță. Asta ar putea explica de ce e așa ursuză.

— Mulțumesc, spune Amara ridicându-se de la masa de lucru. Drăguț din partea ta că mi-ai adus aminte.

Coboară pe scări până la prima dintre camerele private ale Amarei de lângă atrium, unde Martha pregătise deja măsuța de toaletă. Când se așază în fața parfumurilor și cosmeticelor, nu poate să nu se gândească la prietena și colega ei lupoaică Victoria. Își aduce aminte de toate sticluțele ieftine pe care și le rânduia cu atâta grijă pe pervazul ei de la lupanar, de eforturile pe care le făcea mereu pentru a arăta cât mai bine. Victoria este atât de vie în amintirile Amarei, cu buclele ei negre căzute pe umeri, râsul răgușit și remarcile ei sarcastice, încât parcă o și vede intrând în cameră, cerându-și rândul la măsuța de toaletă. Martha începe să pieptene părul stăpânei sale. Amara ia o sticluță delicată în formă de floare, îi scoate dopul și o duce la nas. Iasomie. E singurul parfum care-i place lui Rufus. Martha pufnește când Amara lasă sticluța jos și trage de pieptăn. Toată această mișcare îi zădărnicește încercările de a aranja buclele stăpânei sale.

Când termină, Martha ridică oglinda de argint. Amara preferă întotdeauna să se machieze singură.