Pentru Catherine,

mama mea

Sunt foarte bine cunoscut aici, în New England.

The Man, Young Goodman Brown,
Nathaniel Hawthorne

1

Era cineva în casă.

Rămase în întunericul din dormitorul fiului ei. Prin ușa deschisă, palierul din dreptul scării abrupte dinspre bucătărie era luminat de licărirea slabă a lămpii de veghe băgate în priză. Lampa de veghe era acolo ca să vadă copiii scările în hoinărelile lor nocturne, pentru a-i împiedica să cadă, neajutorați și neauziți, în timp ce tropăiau ușor din camerele lor până în dormitorul părinților, în căutare de apă, de alinare sau după ce udaseră patul.

Casa veche, prin care uneori șuiera vântul, trosnea din încheieturi. Sunetele casei ce se împotrivea viscolului, respirația ei sacadată îi erau familiare. Însă, printre toate acestea, se auzeau niște zgomote care o făcură să rămână pe loc, nemișcată. Și ele familiare. Dar nu la această oră din noapte, nu când era sigură că doar ea este trează. În tăcerea scurtă dintre răbufnirile înghețate ale vântului se auzea foșnetul unor pași pe scară.

Îți imaginezi lucruri. 

Fiica ei era adormită în camera alăturată. Fiul adormise deja la loc, la câțiva pași depărtare de ea. Pentru o clipă, speranța că ar putea să fie soțul ei îi dădu curaj.

 Încetează! Asta e imposibil! 

Însă putea să fie fetiţa ei, într-un nou episod de som­nambulism. Zăvorâseră ușa de la camera fetei care ducea spre scările vechi din față — un loc prea periculos ca să o lase să colinde fără să fie conştientă. Dar era posibil ca ea să fi ieșit pe cealaltă ușă de la dormitor, cea pe care o lăsau neîncuiată, în ciuda somnambulismului și a pericolului reprezentat de scările spre bucătărie. Lăsau deschisă ușa aceea ca să poată folosi baia în timpul nopții, ca să înțeleagă că era totuși fetiță mare, că aveau încredere în ea și că ar trebui să aibă încredere și ea în sine însăși.

Da, asta ar putea fi explicația. Și nu ai fi auzit monitorul pentru bebeluși pornind.

Soțul ei montase un monitor pentru bebeluși, acționat de un senzor de mișcare, în fața dormitorului neîncuiat al fiicei lor, după trei nopți în care o găsiseră pe fetiță stând în picioare lângă patul lor, în întuneric, nemișcată și de netrezit.

„Ce pot să spun? Camerele de filmat sunt lucruri la care mă pricep“, ridicase din umeri soțul.

Clic, fsss, biiip! Monitorul prindea viață în dormitorul lor și fetiţa apărea trecând pe ecran, o siluetă albicioasă și blurată din cauza filmării nocturne, cu pupilele sclipind precum ale unui animăluț.

Unul dintre ei (ea, întotdeauna ea) se ridica și o intercepta înainte să aibă ocazia să se rănească accidental, o călăuzea înapoi în pat, o mângâia pe părul negru, dându-i-l laoparte de pe ochii goi, deschiși, și de pe gura deschisă, stătea cu ea până se întindea înapoi în pat.

Asta trebuie să fie, un episod de somnambulism.

Și totuși, nu îi venea să se miște din loc. Nu-și putea desprinde ochii de la lampa de veghe din depărtare. O parte din ea își aminti că sunetul pe care îl făcea fetiţa pe scările alea era pur și simplu diferit. O parte din ea își dădu seama că, în toate hoinărelile nocturne, fetița nu coborâse niciodată scările. Iar sunetele veneau dinspre scări.

O frântură dintr-o poezioară pentru copii îi răsună în cap. Unul dintre acele lucruri pentru copii, citite și răscitite de nenumărate ori, i se insinua acum în conștiință.

Dacă dorințele ar fi pești, am avea ceva de pus la frigare.

Dacă dorințele ar fi pești, am mânca și n-am muri.

Un bufnet surd. O clipă de liniște. O schimbare completă, instantanee, în gândurile ei.

El s-a lovit la cap.

Uneori, li se întâmpla asta celor care nu erau familia­rizați cu excentricitățile casei vechi. Oricine era mai înalt de 1,8 metri trebuia să își încline capul sau să se aplece pentru a se feri de tavanul jos de la cotitura scărilor dinspre bucătărie. Se auziră niște zgomote ușoare, ca un zgâriat, în timp ce omul își îndreptă corpul. Recalculă. Se puse din nou în mișcare. Ea zări niște degete înfășurându-se în jurul balustradei, ca niște picioare albe de păianjen. Intrusul își îndreptă ușurel corpul până rămase la capătul de sus al scărilor, cu trăsăturile șterse, aproape invizibile din cauza întunericului și a felului în care lumina lămpii de veghe licărea în spatele lui. Pentru o fracțiune de secundă, uitându-se la silueta aceea, i se păru că îl vede pe soțul ei.

Deschise gura să îl strige, să îl întrebe cum de ajunsese acasă.

Dar el nu s-ar lovi la cap. Nu este înalt, îndeajuns de înalt.

Odată cu acest gând, imaginea se clarifică, silueta se destrămă pe margini, transformându-se într-un străin.

E un bărbat.

Era înalt, brațele lungi îi atârnau lejer pe lângă corp. Prezența lui avea un iz de rânced, ceva familiar, rău și putred, pe care-l mai simțise cândva, dar pe care nu-l putea localiza exact.

Îl recunoști? Cine este?

Bărbatul înclină capul și se uită țintă spre întinderea de întuneric din hol care o învăluia pe ea.

Știa, în mod obiectiv, logic, că ar trebui să fie imposibil s-o vadă. De câte ori stătuse ea acolo, exact în locul acesta, în aceeași poziție? De câte ori privise în întuneric, de-a lungul holului negru, ușor strâmb, către cea mai veche parte a casei, acolo unde stătea ea acum, în camera fiului? Încercând să-și dea seama în toiul nopții dacă ușa era deschisă. Dacă băiețelul stătea acolo în picioare, însă niciodată neputând să vadă altceva decât o umbră. Pentru că lumina de veghe de pe palier, aproape de podea și așa slabă cum era, o orbea, nelăsând-o să vadă dincolo de strălucirea ei slabă. Întotdeauna, de fiecare dată, trebuia să fie aproape de ușa dormitorului până să poată să fie sigură că da, băieţelul era acolo, înapoi în pat, uitându-se la ea în tăcere în loc să doarmă buștean.

Lumina sigur, sigur îl orbește.

Chipul bărbatului fu transformat de umbre într-un craniu. Negru intens unde trebuiau să fie ochii. Lumina i se agăță de buze, dezvăluind un rânjet larg. Toată ființa lui i se părea atât de imensă, încât era dincolo de limitele raționalului, atât de materială, de plină de substanță de parcă până și gura, nările, urechile lui trebuie să fi fost pline, umplute cu carne. Se chinui să respire. O sufoca această realitate a lui, detaliile omenești, părul scurt, nisipos, zbârlit ca al unui copil după ce a stat peste noapte cu capul apăsat în pernă. Cămașa neagră era doar pe jumătate băgată în pantaloni. El se mută de pe un picior pe altul, se scărpină la nas, apoi frecă locul unde trebuie să se fi lovit la cap.

Ochii ei se deschiseră larg, sângele îi alerga gros și îi răsuna în urechi, asurzind-o. Își dădu seama că tremura. O străbătu un fior de rușine din cauza incapacității totale de a-și controla propriul corp. Își amintea rușinea asta. O revăzu în memorie. O pardoseală acoperită cu linoleum, nicio împotrivire, nicio fugă, doar imobilitate totală, cutremurătoare.

Și timpul: tic-tic-tic, ticăia cu siguranță un ceas pe undeva. Tac-tac-tac. Secunde care treceau imposibil de numărat.

Un minut, două? Zece? Respiră. Gândește. El te vede. Te poate vedea?

Dimensiunea bărbatului era o sufocantă aducere-aminte a cât de mică era ea. Umbra lui se vedea pe tavan, proiectată de licărirea lămpii de veghe.

Este în casa ta, casa ta!

De aceea urechile îi erau asurzite de sânge. De aceea groaza o făcea să se simtă imponderabilă.

Cineva care ar face pasul acela, cineva care ar trage brusc draperia aia?

Oh, da, cineva de genul ăsta e serios.

Dar... poate că nu e real? Poate că doar vezi lucruri, ai năluciri.

Ideea asta se topi prin ea. Bărbatul putea fi un coșmar foarte realist sau poate una dintre fricile pe care ea le frământa între degete. Una dintre grijile pe care le lustruia pentru a-şi îmblânzi fantezia morbidă, în timp ce se holba fără somn la tavanul dormitorului.

De unde îți vin în cap toate lucrurile astea groaznice? Asta e, asta e tot. Imaginație hiperactivă. Un vis. Unu–doi–trei, inspiră, expiră, deschide ochii. Apoi puf! El va dispărea. O să vezi.

Însă, când strânse bine din ochi, iar apoi se forță să-i deschidă din nou, bărbatul nu dispăruse. Pentru prima oară, observă că el purta adidași. Înțelese implicațiile undeva adânc, visceral. El nu ar fi putut să meargă prin viscol în adidașii ăia. Și-l imagină stând pe băncuţă în holul mic de la parter, scoțându-și ghetele de zăpadă, punându-le ordonat pe pardoseală una lângă alta, scoțând adidașii dintr-o geantă și încălțându-se cu ei. Un oaspete conștiincios, care plănuia să stea ceva vreme.

El este foarte, foarte serios.

Ochii îi fugiră pieziș, pentru a vedea fulgii care cădeau încă. Albeața lor era singurul lucru vizibil afară, atingeau și apoi se depărtau în rotocoale de bucata de sticlă a ferestrei vizibilă printre draperii, odihnindu-se în colțurile tocăriei, îndulcindu-le liniile drepte. Înainte să înceapă vântul dinspre nord-est, fusese un strat de cel puțin 30 de centimetri. La ora culcării, stratul ajunsese la peste o jumătate de metru. În momentul acela, ei bine, nu-și putea da seama de acolo de unde stătea, însă știa că toată casa, întreaga curte, întreaga lume era înfășurată strâns în zăpadă.

Lângă fereastră era patul fiului ei. Băiețelul era ghe­­muit, o grămăjoară moale, adormită, cu pieptul mișcându-i-se abia vizibil în sus și-n jos pe sub pătura verde. Un smoc de păr și un pic din curbura urechii erau singurele lucruri pe care putea să le discearnă pe întuneric. Pe când se uita la forma lui, inima i se strânse de dragoste și de-o panică atât de mare, încât mai că gemu de durere.