Pentru Quintana

Mulțumiri

„Unde oamenii continuă să se sărute“ a apărut prima dată în The New York Times Magazine cu titlul „Niște oameni de la o școală pentru nonviolență“. Eseurile „Despre păstrarea unui carnet de însemnări“ și „Însemnările unei fiice indigene“ au fost publicate prima dată în Holiday, iar „Nu pot să-mi scot monstrul din cap“ și „Despre moralitate“, în The American Scholar, cel din urmă cu titlul „Etica insidioasă a conștiinței“. „Despre stima de sine“ și „Guaymas, Sonora“ au apărut prima dată în Vogue. Un fragment din „Carnet de însemnări din Los Angeles“ a fost publicat cu titlul „Santa Ana“ în The Saturday Evening Post. Toate celelalte eseuri au apărut inițial în The Saturday Evening Post, unele dintre ele cu alt titlu: „Visând la visul de aur“ s-a numit „Cum să le spun că n-a mai rămas nimic“; „7000 Romaine, Los Angeles 38“, „Subsolurile lui Howard Hughes“; „Scrisoare din paradis, 21˚19’ N, 157˚52’ V“, „Hawaii: step deasupra Pearl Harbor“; iar „Rămas-bun tuturor acelor lucruri“, „La revedere, oraș fermecat“.

Autoarea le mulțumește acestor publicații pentru permisiunea de retipărire a eseurilor.

Rotind, rotind spirală tot mai largă,

Șoimul pe șoimar nu-l poate auzi;

Lucruri se destramă; centrul nu se mai susține;

Anarhia pură vine peste lume,

Înmuiată-n sânge, mareea-naintează, și peste tot

Ceremonia inocenței e înecată;

Lipsiți sunt cei buni de-orice convingere, cei

Răi, plini de intensitate înfocată.

Fără îndoială, e vremea unei revelații;

Fără îndoială, e vremea pentru cea de-a Doua Venire.

A Doua Venire! Nici bine nu s-au spus cuvintele

Că-ntr-o bogată închipuire Spiritus Mundi

Îmi tulbură privirea: undeva-n nisipurile deșertului

O arătare cu cap de om și trup de leu,

Cu privirea-i goală și, ca soarele, necruțătoare,

Își mișcă coapsele greoaie, și întreaga-i făptură

Agită-n deșert umbrele păsărilor indignate.

Iar cade întunericul; dar știu de-acum

Că douăzeci de veacuri de adâncă letargie

Au fost curmate-n coșmar de legănatul unui scrânciob,

Ce bestie primitivă să fie, de timpul îi veni, într-un sfârșit,

S-o ia spre Betleem, agale, spre propria-i născare?1

W.B. Yeats

Am învățat ce-i curajul de la Buddha,

Isus, Lincoln, Einstein și Cary Grant.

Peggy Lee

---

O prefață

Cartea aceasta se numește Spre Betleem, agale pentru că, deja de câțiva ani, unele versuri din poezia lui Yeats de mai sus îmi răsunau în urechea minții de parcă ar fi fost implantate acolo pe cale chirurgicală. Spirala tot mai largă, șoimul care nu îl aude pe șoimar, privirea goală și necruțătoare ca soarele; acestea au fost punctele mele de referință, singurele imagini pe fundalul cărora mare parte din ceea ce vedeam și auzeam și gândeam părea să aibă sens. „Spre Betleem, agale“ este, de asemenea, titlul unuia dintre eseurile din carte, iar acest eseu, născut în timpul petrecut în cartierul Haight-Ashbury din San Francisco, a fost pentru mine atât materialul care s-a cerut scris cu cea mai mare urgență dintre toate, cât și singurul care m-a făcut, după ce a apărut, să mă simt deznădăjduită. A fost prima dată când m-am confruntat direct și fără loc de interpretare cu fenomenul atomizării, cu dovada că lucrurile se destramă: am mers la San Francisco pentru că nu mai fusesem în stare să scriu de câteva luni, paralizată de convingerea că scrisul e un act irelevant, că lumea așa cum o înțelesesem nu mai exista. Dacă aveam să mai lucrez vreodată, era obligatoriu să mă împac cu această dezordine. Iată de ce eseul era important pentru mine. Și după ce a fost publicat am văzut că, indiferent cât de „direct“ și „fără loc de interpretare“ am crezut că spusesem lucrurilor pe nume, nu reușisem să mă fac înțeleasă de majoritatea oamenilor care citiseră și cărora chiar le plăcuse textul, nu reușisem să transmit că vorbeam despre ceva mai general decât despre o mână de copii cu mandale pe frunte. Prezentatori de emisiuni m-au sunat acasă și au vrut să vorbim (la radio în direct) despre cazurile „spurcate“ din Haight-Ashbury, iar cunoștințele m-au felicitat că apucasem să-l scriu „la timp“, pentru că „tot moftul ăsta s-a dus acum, e fini, kaput“. Presupun că aproape toți cei care scriu au uneori senzația dureroasă că nimeni nu ascultă, dar, la vremea respectivă, mie mi s-a părut (poate pentru că eseul era important pentru mine) că niciodată nu primisem un feedback atât de lipsit de relevanță, la o scară atât de extinsă.

Aproape toate textele de aici au fost scrise pentru a fi publicate în periodice pe parcursul anilor 1965, 1966 și 1967, iar majoritatea lor, ca să lămurim lucrurile de la bun început, au fost „ideea mea“. Mi s-a cerut să merg la Carmel Valley și să fac un reportaj despre școala lui Joan Baez aflată acolo; mi s-a cerut să merg în Hawaii; cred că mi s-a cerut să scriu despre John Wayne; și mi s-au cerut scurtele eseuri despre „moralitate“ pentru The American Scholar și despre „respectul de sine“ pentru Vogue. Treisprezece din cele douăzeci de articole au fost publicate în The Saturday Evening Post. Destul de des, îmi scriu oameni din locuri precum Toronto care vor să știe (cer să știe) cum îmi pot împăca conștiința cu faptul că scriu pentru The Saturday Evening Post; răspunsul este destul de simplu. The Post este foarte receptiv la ceea ce dorește scriitorul să facă, plătește suficient încât acesta să poată s-o facă bine și își face un titlu de glorie din a nu interveni asupra materialului scris. Pierd din când în când din nuanțele subtile ale limbii lucrând pentru The Post, dar nu mă consider compromisă. Sigur că nu toate eseurile din această carte au legătură, în sens de „subiect“, cu prăbușirea generală, cu lucrurile care se destramă; aceasta este o noțiune largă și mai degrabă prezumțioasă, în timp ce multe dintre textele de-aici sunt scurte și personale. Însă, din moment ce nu sunt nici asemenea unei camere de luat vederi, nici foarte deprinsă să scriu despre ceea ce nu mă interesează, tot ce scriu reflectă, uneori gratuit, ceea ce simt.

Nu știu ce aș putea să vă mai spun despre aceste texte. Aș putea să vă spun că mi-a făcut mai multă plăcere să lucrez la unele decât la altele, dar că mi-a venit greu să le scriu pe fiecare în parte și că mi-au luat, poate, mai mult timp decât meritau; că există întotdeauna un moment când, scriind un text, stau într-o încăpere literalmente înțesată cu starturi furate și nu reușesc să înșir un cuvânt după altul și îmi imaginez că am suferit un mic atac cerebral din care am scăpat aparent nevătămată, dar care, în realitate, m-a lăsat afazică. M-am simțit, de fapt, mai rău ca niciodată când scriam „Spre Betleem, agale“; durerea nu mă lăsa noaptea să dorm, așa că beam, vreo douăzeci, douăzeci și una de ore pe zi, gin fiert ca să atenuez durerea și luam Dexedrină ca să neutralizez ginul, și-așa am scris textul. (Mi-ar plăcea să credeți că am continuat să lucrez dintr-un soi de real profesionalism, ca să nu încalc termenul de predare, dar nu ar fi întru totul adevărat; am avut, e drept, un termen de predare, dar era și o perioadă zbuciumată, iar munca era pentru zbuciumul meu ceea ce ginul era pentru durere.) Ce altceva ar mai fi de spus? Nu sunt foarte bună la luat interviuri. Evit situațiile în care trebuie să vorbesc cu ofițeri de presă. (Asta mă împiedică să fac reportaje despre majoritatea actorilor, ceea ce e în sine un avantaj.) Nu-mi place să dau telefoane și nu vreau să mă gândesc la câte dimineți am stat pe marginea patului în vreun motel Best Western, încercând să mă adun ca să vorbesc cu procurorul districtual adjunct. Singurul meu avantaj ca reporter este că sunt atât de mică din punct de vedere fizic, am un temperament atât de discret și sunt atât de opacă emoțional, încât oamenii tind să uite că prezența mea contravine celor mai înalte interese ale lor. Iar acest lucru se întâmplă de fiecare dată. Asta e ceea ce trebuie să ținem minte în ultimă instanță: scriitorii întotdeauna trădează pe cineva.

I

Stiluri de viață în ținutul de aur

Visând la visul de aur

Aceasta este o poveste despre dragoste și moarte în ținutul de aur și începe chiar cu locul faptei. San Bernardino Valley se întinde doar la o oră distanță înspre est de Los Angeles când vii pe autostrada San Bernardino, dar ea este, în multe sensuri, o altă lume: nu mai e California aceea de coastă cu apusuri subtropicale și vânturi de vest blânde, bătând dinspre Pacific, ci o Californie mai aspră, bântuită de spectrul deșertului Mojave aflat chiar dincolo de munți, devastată de vântul Santa Ana, fierbinte și uscat, ce coboară prin trecători cu 150 de kilometri la oră, văitându-se printre paravanele de eucalipți și măcinându-ți nervii. Octombrie este luna cea mai rea în materie de vânt, luna când e greu până să și respiri, iar incendiile izbucnesc spontan pe dealuri. Nu a mai plouat din aprilie. Orice glas devine strident. Este sezonul sinuciderilor și al divorțurilor și al spaimei șfichiuitoare care te cuprinde de fiecare dată când bate vântul.

Mormonii au fost cei care au colonizat acest ținut sinistru, pe care mai târziu l-au abandonat, însă la vremea plecării lor primul portocal fusese deja plantat și, în următorii o sută de ani, San Bernardino Valley avea să atragă un soi de oameni care se vedeau trăind poate printre livezile de pomi-talisman, prosperând în aerul uscat, oameni care au adus cu ei din Vestul mijlociu un anumit fel de a construi și de a găti și de a se ruga și care au încercat să îl altoiască pe acest pământ. Transplantul a avut rezultate bizare.