Pentru Owen, Graham și Emmett,
cele mai strălucitoare stele din universul meu

Prolog

Sora mea, Brooke, mi-a spus odată că e posibil ca un coleg de cameră să-ți devină cel mai bun prieten, dar cel mai bun prieten nu poate să-ți devină coleg de cameră. Ea vorbea despre căminele de la facultate, așa că eu și Naomi am ignorat-o și ne-am înscris pe listă ca să fim colege de cameră în călătoria noastră de studii în Anglia. De trei ani suntem cele mai bune prietene și nu pot să-mi imaginez că, în aceste zece zile care urmează, s-ar putea întâmpla ceva care să schimbe asta.

Totuși descopăr deja lucruri noi despre ea. Cum ar fi? E obsedată de familia regală. În toate cele trei ore cât a durat zborul n-a vorbit despre nimic altceva.

Naomi dă pagina unei reviste mult prea scumpe pe care a cumpărat-o de la O’Hare și-mi arată o fotografie cu familia regală britanică.

— Să nu cumva să-i spui vreodată maică-mii ce zic acum, dar eu cred că regina Alice e mama perfectă.

— Hmmm…, am mormăit eu cu nepăsare.

— Uită-te la ea! Și uită-te la copiii ei! Cum pot să arate tot timpul ca scoși din cutie?

— Au bani, am spus eu închizând ochii și lăsându-mi capul pe spate.

— Crezi că trădez cauza feministă dacă-mi doresc să devin prințesă, și nu girlboss?

— Cred că să fii girlboss e aproape o insultă în zilele noastre.

— Oh, exact! Crezi că sunt o ipocrită dacă-mi vine să-i mănânc de vii pe bogătași, dar în același timp îmi doresc să devin prințesă? oftează ea dramatic. Pentru că ar fi amuzant, măcar de dragul modei.

Deschid ochii. După cum se pare, s-o ignor nu e tocmai cea mai bună tactică.

— Părerea mea e că regalitatea este o formă de încălcare a drepturilor omului, încerc eu s-o dau pe glumă.

Naomi face ochii mari la mine.

— Wren, nu se poate să spui așa ceva! îmi șoptește scandalizată.

Și se uită peste umăr să se asigure că nu mă auzise nimeni. Ai zice că tocmai mi-aș fi anunțat intenția de a o asasina pe regină.

— Gândește-te la bieții copii născuți într-o lume în care în permanență sunt expuși public. N-au nicio șansă. Nici ei, nici părinții lor. Și nici bunicii lor. E o formă de abuz asupra copilului în toată regula, zic eu.

— Gata, taci! îmi șuieră ea printre dinți. Să te naști în familia regală ține de destin. De soartă!

Apoi dă pagina, iar acolo e un prim-plan cu unul dintre prinții britanici blonzi și mi-o flutură pe sub nas. El face cu mâna spre aparatul foto și zâmbește cu gura până la urechi.

— Ție tipul ăsta ți se pare nefericit?

— Eh!

Iau revista și mă uit gânditoare la fotografie. Sentimentele mele în legătură cu familia regală nu sunt într-atât de puternice încât să continui să mă contrazic cu ea, dar e atât de ciudat! Eu și Naomi am fost cele mai bune prietene de când familia ei s-a mutat chiar vizavi de noi, în urmă cu trei ani, dar niciodată până acum nu i-am văzut această față. Acasă, în Chicago, Naomi are, la fel ca mine, o personalitate de Tipul A. E șefă de promoție, președintă a Clubului Studenților Evrei și viitor meteo­rolog de televiziune. Dar imediat ce avionul a lăsat în urmă pământul american, pe creierul ei a pus stăpânire cu totul febra regală.

— Dar ce e cu cicatricea aia de pe sprânceană? o întreb eu. I-a despicat mami sprânceana cu bijuteriile Coroanei când nu i-a ieșit o reverență?

Lui Naomi îi pică fața, iar pe mine mă umflă râsul. Se supără prea repede.

— Mie mi se pare că-i dă un aer sever, plin de farmec! îmi smulge ea revista și simulează leșinul.

— Și cu Levi cum rămâne? o tachinez eu. Atât te-a ținut loialitatea?

De secole se tot ține după un băiat de la sinagogă.

— Am voie să fiu îndrăgostită de doi băieți în același timp, comentează ea. Mai ales când trăiesc pe continente diferite. Nu știi niciodată ce-ți rezervă soarta.

— Nu cred nici în soartă, nici în destin și nici în vreo altă idee care și-ar însuși pe nedrept meritul muncii mele grele, îi răspund eu.

Nu mă bagă în seamă, stă cu ochii tot la băiatul bogat, cu părul de culoarea paielor.

Cumva, simt că toată viața mea de până acum n-a fost decât o introducere pentru această călătorie de studii în străinătate. A fost prioritatea mea numărul unu în Planul Vieții, de când Brooke a făcut aceeași călătorie cu patru ani în urmă. Dar faptul că sunt aici nu ține de soartă. Este urmarea unor hotărâri atente și a unui efort susținut. Mi-am petrecut doi ani cercetând mijloace de transport, restaurante și muzee, ca să concep un itinerar cât mai sigur. Una dintre cerințele acestei deplasări era să ai un GPA de 3,8, așa că niciodată n-am scăzut mai jos. Iar când părinții m-au anunțat că trebuie să suport jumătate din costuri, m-am angajat peste vară la un adăpost pentru animale, ca să câștig bani.

Soarta și destinul pot sta foarte bine în basme și-n tragediile din Grecia antică, dar nu în viața mea.

O stewardesă apare brusc lângă mine:

— Doriți ceva de băut?

Naomi comandă un Dr Pepper, preferatul ei. Chiar atunci avionul trece printr-o zonă cu turbulențe, stomacul mi se revoltă și am o senzație puternică de greață.

Stewardesa îi oferă lui Naomi băutura cerută și se uită spre mine:

— Și pentru dumneavoastră?

Avionul se zguduie din nou, iar mie mi-e prea rău ca să pot vorbi. Naomi îmi vine în ajutor și cere pentru mine o bere cu ghimbir.

— Ești bine? mă întreabă. Așa de tare te-a îngrețoșat pălăvrăgeala mea despre familia regală?

Dau din cap că da, deși sunt sigură că, de fapt, am rău de avion.

— Poți să ridici parasolarul?

Îl ridică și privim amândouă cu încântare norii de dedesubt. Mai sunt doar câteva ore până aterizăm pe Heathrow. Simt cum stomacul mi se strânge din nou, dar de data asta senzația vine de la cei patru ani de așteptare și nerăbdare.

Datorită excelentului meu plan de călătorie, aceste zece zile care urmează vor fi cele mai bune din viața noastră. Niciodată n-am fost mai sigură de ceva ca acum.

Capitolul 1

Zece zile mai târziu

Data: duminică, 12 iunie

Locul: Londra, Anglia

Plan

9:00 am: bagaj

10:00 am: Mic-dejun la capătul lumii

3:00 pm: Zbor spre casă :(

Mi-e dor de untul de arahide și de cuburile de gheață. Mi-e dor de un cer însorit și de familia mea. Mi-e dor de câinele meu.

Dar, cel mai important, mi-e dor de fata care credeam acum zece zile că sunt, înainte să-mi dau seama că sunt cel mai rău soi de călător: cel care-și dorește n­onstop să se întoarcă acasă. Am zburat aproape 6 500 de kilometri spre ceea ce credeam că o să fie aventura vieții mele, alături de prietena mea cea mai bună, și nu m-am ales decât cu dorul ăsta oribil de casă.

A fost odată un timp când credeam că cele mai rele lucruri pe care le poate face un turist american erau evidente. Brooke m-a avertizat în privința tuturor clișeelor: americanii sunt gălăgioși și nesuferiți. Poartă pantofi sport în locurile cele mai nepotrivite. Și zâmbesc prea mult.

Mi-am jurat că eu n-o să fiu la fel, chiar dacă asta avea să însemne că o să umblu cu bășici la picioare și o să fiu nevoită să vorbesc în șoaptă o săptămână întreagă. Și aveam să dovedesc cât de fericită eram că am ajuns la Londra, încruntându-mă la oameni pe stradă.

Aveam un plan.

Dar, după ce mi-am petrecut cinci zile cu capul în toaleta hotelului, planul meu e țăndări. La fel de bine aș putea să defilez pe Abbey Road în niște adidași kitschoși, cu o borsetă pe care e desenat steagul Americii și cu un tricou pe care scrie Basic Bitch, adică uite ce predictibilă sunt. Aș fi chiar dispusă să fac asta, dacă m-ar ajuta ca excursia să semene măcar un pic, chiar și de departe, cu cea pe care am plănuit-o, în detaliu, pe zece pagini.

Am parcurs nouă pagini și am ajuns la ultima. Ochii îmi rătăcesc spre ultimul articol de pe listă, în timp ce împăturesc un pulover murdar și-l așez în valiză. 3:00 PM: Zbor spre casă. Față încruntată. Aveam așa niște speranțe uriașe când am notat asta cu creionul, o ultimă tușă adăugată capodoperei mele în anii aceștia de devenire. Acum, fața încruntată parcă râde de mine. Încă o greșeală în planul meu. Când avionul o să decoleze de pe Heathrow, o să mă imaginez dansând pe culoar de fericire.

Ușa de la camera noastră se dă de perete și Naomi năvălește înăuntru. Încerc să ignor ghimpele de gelozie care mă înțeapă în inimă la gândul că a ieșit fără mine. Aruncă cheia de la cameră pe comoda pe care se află televizorul, se prăbușește tulburată pe patul meu și spune:

— A dispărut prințul.

— Care dintre ei?

— Cel care contează, îmi răspunde ea serios, arătân­du-mi pe telefon un articol din Daily Mail. Mă uit la titlu: PRINȚUL THEO ABSENTEAZĂ DE LA CEREMONIA T­ROOPING THE COLOUR. ÎN LIPSA UNUI COMUNICAT DE LA PALAT, NU PUTEM SĂ NU NE ÎNTREBĂM: OARE VIITORUL REGE E BOLNAV SAU DOAR A TRAS CHIULUL?

— Deci a ratat un eveniment, comentez eu.

Mă întorc spre mormanul de haine din fața mea. N-ar trebui să fie atât de greu să le pun la loc în valiză. N-am cumpărat nimic în excursia asta și nu m-am ales cu nimic în plus, în afară de… dezvrăjire.

Naomi se ridică din pat, cu ochii licărindu-i protector.

— Ar fi trebuit să muncească la evenimentul ăsta…

— Să muncească… e cam mult spus.

— Ceremonia Trooping the Colour e foarte importantă pentru monarhie, îmi răspunde ea cu o mină sobră.

— Dacă e-adevărat, atunci n-ar fi trebuit să-i dea un nume atât de tâmpit.

— Trooping the Colour marchează ziua de naștere oficială a reginei.

— Îmi pare rău… dar toată agitația asta e doar pentru că prințul a ratat petrecerea de ziua lui mami?

Îi iau telefonul și mă uit la fotografiile din articol. Evenimentul pare a fi apogeul pompei și paradei britanice. Mii de gărzi în costume stupide. Gărzi pe cai și gărzi în picioare. Gărzi în casă, gărzi la masă.