Fetelor mele, cei mai importanți maeștri ai mei

There is a crack in everything. That’s how the light gets in.

[Există o fisură în toate. Așa pătrunde lumina.]

— Leonard Cohen

Sînt mult mai bun la învățat pe alții decît sînt la aplicarea în propria mea viață; toți sîntem așa. Predăm ceea ce avem noi înșine nevoie să învățăm.

— Gabor Maté

Odată am iubit, am crezut că mă vor iubi,

Dar n-am fost iubit.

N-am fost iubit dintr-un singur motiv important —
Că n-a fost să fie.

M-am consolat întorcându-mă la soare și la ploaie

Și așezîndu-mă din nou în ușa casei.

Cîmpiile, de fapt, nu sunt la fel de verzi pentru cei ce sunt iubiți

Ca pentru cei ce nu sunt.

A simți înseamnă a fi neatent.

— Fernando Pessoa

În loc de cuvînt-înainte

Stăpîne, ai mai văzut un dezastru atît de frumos?

(N. Kazantzakis)

Un vînt puternic mișcă hamacul meu vechi, cumpărat înainte de pandemie — un hamac galben și verde, care se strînge într-un buzunar mic, făcut din același material din care se fac și aripile kite-urilor sau parapantelor — și pe care îl port cu mine în mașină peste tot unde mă duc, ca să îl agăț oriunde găsesc un loc potrivit și să mă legăn. Acum l-am atîrnat de grinda albă a micii căsuțe de piatră grecești unde m-am aciuat o vreme să dorm, să înot, să mă odihnesc și să scriu. Am zîmbit pe jumătate amar cînd am aflat că legănatul care îmi place mie atît de mult e un mecanism de alinare foarte eficient și nu doar atît, e și extrem de necesar unei dezvoltări normale în perioada copilăriei mici. Nu știu dacă pe mine m-au legănat cînd eram mică; tind să cred că nu. Pe vremea aceea, copiii nu se țineau mult în brațe, „să nu se învețe“. Însă știu că mă legănam și cîntam de mama focului în leagănul cu șipci de lemn vopsite verde făcut de tata în curtea noastră. Și că mă legăn și azi, de cîte ori prind ocazia — de asta am un hamac în portbagaj tot timpul. Corpul știe ce îi e necesar dacă îi urmez intuiția. Corpul meu tînăr, de fetiță mică și abuzată știa ce are nevoie, de alinare, de legănare, de ritm, de muzică, iar dacă din altă parte nu primeam, îmi dădeam singură. E povestea mea și a atîtor copii care și-au dat singuri, așa cum au putut, ce ar fi avut nevoie să primească din altă parte.

Așadar mă aflu aici, în Grecia peninsulară, pe malul mării, și scriu la a opta mea carte, la cinci ani distanță de ultima dată cînd mi-am luat niște momente de solitudine pentru a scrie, tot pe malul unei mări, la Balcic, Ajută-mă să nu dispar, poate preferata mea dintre cărțile pe care le-am scris, dar care a avut ghinionul să se nască la început de pandemie și să nu ajungă la performanța suratelor ei. Au trecut doar cinci ani, însă eu sînt alta; e aproape șocant și pentru mine cîte lucruri s-au schimbat în mine și în jurul meu.

I-am spus.

Sînt alta.

N-are nici un rost să-mi faci portretul.

Sînt mereu alta. (Svetlana Cîrstean)

Sînt singură și îmi savurez solitudinea; zilele trecute mi-am dat seama că mă aflu în exact același loc (cinci–șase kilometri distanță) în care am venit pentru prima oară în viața mea, în urmă cu exact douăzeci de ani, într-o vacanță de una singură, trimisă de terapeuta mea de atunci. Deși aveam douăzeci și șapte de ani, emoțional eram în nenumărate feluri teribil de necoaptă. M-am denumit într-una dintre cărțile mele „personalitate dependentă“: eram dependentă de alte prezențe, tot așa cum copiii sînt dependenți de alte prezențe. Azi zîmbesc și știu că orice sintagmă ce conține „dependent“ în descriere vorbește de fapt de o tulburare de atașament: dacă nu ne-am scăldat în siguranță în dependența sănătoasă a copilăriei, părți din noi nu au ocazia să se maturizeze sănătos și rămîn blocate la vîrste mici, la care dependența e starea firească.

Pe vremea aceea nu suportam deloc să fiu singură, mă speria cumplit să fac lucruri de una singură, să dorm singură, încă mă temeam de întuneric și de case goale de alte suflete, exact ca un copil mic. Deși aveam eu însămi copii mici, chiar eram în multe feluri un copil mic, care nu avusese șansa să se maturizeze sănătos. Să vin numai cu mine într-o vacanță în Grecia, la cît de speriată, anxioasă și imatură eram, azi îmi pare un act de curaj nemaipomenit. (Ce copil de nici zece ani pleacă singur în lume?) Și un act autovindecător extraordinar, care mi-a permis ulterior libertatea de a alege să plec în multe locuri sau să fac multe lucruri care îmi păreau interzise, de acolo de unde mă uitam eu la lume, prin mica mea fereastră murdară de percepțiile căpătate în urma atîtor abuzuri și traume, de unde totul părea extrem de periculos. Și pe bună dreptate.

Aleg adesea în mod conștient (așa cum vei citi în această carte, mai departe) să privesc înapoi. Însă dintr-un motiv diferit de cel pentru care o făceam altădată, adică să găsesc explicații sau justificări pentru cît de „stricată“ sînt, să blamez, să caut vini sau să revendic lucruri care ar fi fost de drept ale mele, dar pe care nu le-am primit niciodată. Acum mă uit înapoi ca să văd cît am mers. Mă uit înapoi ca să celebrez și să onorez drumul meu, progresele mele, felul în care am reușit să depășesc bolovani și stînci mai mari sau mai mici pe care le-am găsit în cale. Dacă m-aș uita doar înainte, la cît mai am de parcurs, ar fi foarte descurajant și mereu m-aș simți insuficientă. Insuficient de vindecată, insuficient de fericită, insuficient de pregătită, insuficient de suficientă. Să privesc înapoi, la variantele mele mai tinere, mă ajută să dezvolt multă compasiune și drag de ele, de mine și de oameni în general. Mă întîlnesc adesea cu diverse versiuni ale variantelor mele mai tinere în persoanele clienților mei; dacă aș privi doar la cît mai am de lucru, aș putea fi supărată pe aceste variante ale mele mai tinere și critică cu ele, așa cum obișnuiam să fiu, că nu se descurcă mai bine, că nu sînt mai rapide, mai eficiente, iar asta s-ar reflecta automat în modul în care mi-aș trata clienții care îmi amintesc de ele, care le oglindesc.

Să mă văd aici, legănîndu-mă în vechiul meu hamac galben-verde, scriind cuvintele astea pentru începutul unei noi cărți la care scriu deja de ani buni, dar avînd-o în minte pe femeiușca de douăzeci și șapte de ani (sînt suma tuturor vîrstelor mele, o poupée russe tragică, scriam cu inima zdrențe în prima mea carte), e unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea.

Port pe umărul stîng gol tatuajul pe care mi l-am făcut acum un an, un kintsugi reinterpretat de mine, cu cerneală roșie ca sîngele, semn că și ființele sparte, zdrobite, se pot reîntregi, exact ca porțelanurile, și că urmele rănilor, cicatricile, nu sînt de ascuns, nu sînt rușinoase, ci sînt semnele lăsate de vindecare, semne de izbîndă. Nu am ales eu să fiu rănită (deși uneori așa ar fi putut părea), dar eu am ales să mă vindec.

Vin de atît de departe, dintr-o negură atît de deasă, dintr-un loc atît de cumplit și de rece, încît e aproape un miracol că am ajuns aici, la lumină și căldură, și că am reușit să mă recompun. E aproape un miracol. Și niciodată, în anii aceia de negură și frig interior, nu aș fi crezut că voi ajunge în punctul ăsta în care să mă pot conține pe mine, cu toate ale mele, în compasiune și în iubire. Nu am știut, atunci cînd am lipit cu înverșunare, sute de ore după sute de ore, cu lacrimi și sudoare, cu sînge nevăzut, cu durere și groază, bucată de mine cu bucată de mine, că asta fac și că aici voi ajunge. Am lipit în orb, fără încetare. M-am încăpățînat, deși nu vedeam vasul întreg, să continui să asamblez.

Într-o zi, am înțeles că oricît de mult aș munci, nu voi mai fi niciodată vasul care aș fi putut fi dacă nu aș fi fost zdrobită de atîtea ori. Că în procesul ăsta de spargere, așchii fine au dispărut complet, s-au emaciat, iar găurile acelea nu vor mai putea fi niciodată umplute. Într-o zi, am priceput din interior, nu din minte, că trebuie să dau drumul speranței la un altfel de trecut decît exact acela pe care l-am trăit și să îmbrățișez vasul nou, imperfect, lipit peste tot, cu toate spărturile la vedere, care am devenit, și să-i văd frumusețea și valoarea. Nu, oricît aș munci, nu voi mai putea reface vasul inițial, însă uite ce obiect prețios cu cicatrici prețioase, la vedere, am devenit. Și, în final, am primit totuși un trecut mai bun: un trecut în care înțeleg că nu a fost și nu e nimic în neregulă cu mine, în care nu mă mai simt vinovată și rușinată pentru cine am fost, în care nu mă mai blamez, este cu siguranță un trecut mult mai bun.

Mă simt o ființă întreagă; nu în felul în care aș fi fost dacă nu m-aș fi zdrobit niciodată, ci în felul acelor porțelanuri lipite cu fir de aur, ale căror cioburi sînt vizibile, care mai au mici găuri pe ici, pe colo, dar care au devenit și mai prețioase tocmai datorită faptului că au fost lipite cu fir de aur și cu spărturile la vedere. There is a crack in everything, that’s how the light gets in — e o fisură în toate. Așa intră lumina, scria Cohen.

poate că inima mi s-a spart în nenumărate bucăți

și ele toate, independente, fac fiecare altceva, iubesc

fiecare altceva și pe altcineva și nu le mai

pot reconcilia și nu le mai pot aduna și nu le mai

pot lipi

niciodată

poate că e vina acelui ceva letal

poate că ar trebui să îmi repudiez zîmbetul și privirea

care paralizează ca un venin, văduva neagră, văduva

neagră

să îmi mutilez sînii, coapsele, sexul, gleznele, picioarele,

umerii, brațele

să îmi ucid geamătul, umorile, moliciunea dermei

(pielea ta e ca o apă cînd o ating)

să fug, să fug

nimeni nu e fundamental rău, nimeni nu e fundamental

bun

și nimeni nu e fundamental de încredere

toți oamenii cîndva, cînd nu te vor înțelege, te

vor blestema și urî

te urăsc, te urăsc, să te bată Dumnezeu

eu ce fac acum?

eu ce fac?

acum

…scriam eu, în prima mea carte.