Pentru Quilina și Pal Vadas

„Acoperă-mă cu mantia dorinței Tale fără de sfârșit“,

Lasă-mi trupul gol să moară în frigul lumii,

Nu-l scoate din durerea lui,

Lasă-l să devină umbra durerii Tale,

Lemn al crucii Tale, protector al trupului Tău mort.

Să mă străpungă cuiele care Ți-au străpuns mâinile,

Trupul meu devenit cruce să Te poarte după ce a fost purtat.

Accept cuiele din carnea Ta.

Accept sângele din rănile Tale.

Accept durerea spatelui și a umerilor Tăi.

Accept strigătul Tău de disperare,

Îndoiala pe care o ai când mori.

Îmi accept singurătatea după punerea Ta în mormânt,

Nesfârșita mea singurătate, fără legătură cu trupul Tău înviat.

Și voi continua să Te port în focul care mă va mistui.

Te voi purta ca o cruce de cenușă,

O cruce de vânt și de neant.

Te voi purta chiar în inima sfârșitului meu, în noaptea mea,

În punctul în care, înfrântă de materie și de timp,

Nu va mai rămâne din mine decât nesfârșita revărsare a grației Tale.

Și chiar în inima acestei îmbrățișări,

Secretul iubirii Tale și al eternității mele.

Nesfârșita dorință.

MATHILDE, călugăriță beghină din Ruhl, 1324

CAPITOLUL 1
Laude

Languedoc. Mănăstirea Verfeil. 11 februarie 1367

— Ne îngheață boașele, frate Antonin.

— Astea nu-s vorbe de călugăr.

— Nu vorbele îl fac pe călugăr, ci adevărul... și adevărul este că ne îngheață boașele.

— Este într-adevăr foarte frig.

— „Într-adevăr foarte frig...“ Cu siguranță, n-am fost crescuți în aceleași staule, frate Antonin. Afurisit frig englezesc!

— Aș zice mai degrabă „frig franciscan“.

— Ce mai ticăloși!

— Încetează, Robert!

— Din fericire, Dumnezeu nu-i protejează mai mult decât pe noi și le dă o bună răsplată pentru lecțiile lor de sărăcie. Iarnă blestemată, dar dreaptă, se zice că mor ca muștele, binecuvântați de scumpa lor mamă-natură, cea nemiloasă...

— Grăbește-te, suntem în întârziere!

— N-am fi în întârziere dacă n-ai fi stat o oră în latrină.

— Mațele mele sunt de vină.

— E-adevărat că bucatele-s cam scârboase.

— Tu ești cel care le gătește...

— Nu pot să fac minuni cu ce mi se dă. Nu sunt Iisus, Antonin, nu pot să prefac pișatul în licoare de trandafiri.

— Ascultă... Ne cheamă.

— Fir-ar să fie, sacristanul!

Vocea severă străpungea ceața. Traversând curtea mănăstirii, iuțiră pașii. Lacrimi de gheață spânzurau de cuiburile de rândunici congelate în colțul arcelor-butante. Depășiră un călugăr bătrân care mergea șchiopătând pe drumul spre capelă pentru prima slujbă a zilei — laudele, proslăvire a aurorei și a renașterii.

Ora 3:30. Mai era mult până la răsăritul soarelui. Laudele erau primul supliciu al călugărilor.

— La ora asta sosesc probabil...

— Cine?

— Demonii care vin după tine în ziua morții... În timpul laudelor.

— Taci, uite-l acolo...

Silueta neagră înainta spre ei. Robert încetini pasul pentru a-l lăsa să treacă înainte pe fratele său, care încasă în umăr prima lovitură. Prima era întotdeauna cea mai violentă. El o primi pe cea de-a doua, mai puțin dură, pe omoplat. Bastonul sacristanului se ridică din nou și ei se repeziră în capelă.

— Îți mulțumesc, șopti Antonin.

— Ți-am lăsat ție onoarea.

— Onoarea bastonului?

— Christos a suferit pentru tine.

— Dar și pentru trădători.

— Amin!

Lumânările tremurau. Flacăra lor galbenă pâlpâia, reținând niște raze rebegite care nu se îndepărtau de sursa lor. În spate, noaptea ridica un zid care tăia capela în două.

Îndărătul zidului, starețul.

Un strat subțire de gheață crăpa sub genunchii călugărilor și niște accese de tuse spărgeau din când în când tăcerea. Jumătatea de oră de rugăciune interioară trebuia să se înfăptuiască sub ochiul vigilent al sacristanului, care stătea în picioare pentru a-i pândi pe somnoroși.

Din fundul întunecat, unde se stingea lumina unei lămpi, se auzea o răsuflare greoaie, ciudată și îngrijorătoare, ca un geamăt venit din altă lume. Tăcerea și frigul te duceau cu gândul la moarte. Călugării tremurau de singurătate.

Vocea starețului se înălță pentru a aduce laude:

— Alleluia laudate dominum in sanctis eius laudate eum in firmamento virtutis eius1.

Antonin aruncă o privire spre Robert, care se ruga alături de el. Ciudat mai era fratele Robert, cel mai rebel dintre toți la muncile zilei, dar cel mai înfocat în rugăciune. Cu trupul încovoiat până la pământ, cu mâinile împreunate, murmura cuvintele psalmului cu o pasiune egală cu cea care îl făcea să bombăne împotriva slujbelor din zori, a franciscanilor și a englezilor care băteau drumurile.

Credința îi era la fel de tare precum oasele craniului.

Ea nu-i fusese oferită cadou din cer. O dobândise prin sărăcie și suferință. Tatăl lui nu-i dăduse de ales. La doisprezece ani, îl târâse la frați și, în loc de rămas-bun, îi pecetluise vocația cu aceste cuvinte: „Cum nu ești bun de nimic, vei fi bun pentru Dumnezeu“.

Starețul întoarse paginile cărții și cântă psalmul pe care gurile amorțite îl reluară în cor după el. Cântările făcură să strălucească lumânările, ale căror flăcări își recăpătau încrederea în răsuflarea călugărilor. Una, mai puternică, atinse cu lumina ei aurul unei cărți cu miniaturi și o făcu să strălucească precum un cristal. Alleluia laudate, cântară vocile. Clopoțelul sacristanului le făcu să tacă pentru un nou act de penitență interioară.

La ieșirea din capelă, noaptea se înseninase un pic. De la răsărit, o vagă lumină dezvăluia urmele frigului care lovea mănăstirea. Apa din puțuri înghețase și poleiul învăluia dalele claustrului pe care bătrânii călugări patinau. Mantiile lăsate la ușa capelei erau acoperite de promoroacă și căpătaseră culoarea ștearsă a robelor în care frații trebuie că tremurau fără să se plângă. Glugile întărite se îndreptau spre cer precum cele ale bufonilor din bâlciuri. Siluetele în dezechilibru pe gheață ar fi putut să se alăture turmei lor ridicole.

Robert și Antonin o luară înapoi pe drumul spre chilii.

O oră pe salteaua de paie, apoi două de muncă, înainte de următoarea slujbă.

— Dacă ți-aș spune că starețul nu știe să citească?

— Și ce dacă, nici eu nu știu.

— De fapt, se corectă Antonin, el nu citește ca noi.

— De unde știi?

— Nu e destulă lumină în capelă pentru a vedea vreo literă fără lupă. Totuși urmărește rândurile și dă paginile atunci când trebuie.

— Dacă știe pe de rost psalmii, atunci de ce se preface că-i citește?

— Nu se preface, se folosește de degete precum un orb.

— Și ce contează?

— Vorbim despre lectură, este important.

Robert își înăbuși un căscat.

— Te-au pus cu mine la spălatul bucătăriei.

— Mâine?

— Da, și toată săptămâna.

Antonin ignoră privirea malițioasă a prietenului său.

— Ca să freci cratițele, n-o să-ți servească la mare lucru.

— Ce?

— Lectura ta.

— De ce te enervează că știu să citesc?

— Fiindcă ești băiat de bogătan.

— Nu pot să-mi uit cultura doar ca să-ți fac ție pe plac.

— Îți dă un aer trufaș.

Se despărțiră în pragul chiliilor după ce Robert îi dădu o palmă amicală lui Antonin pe umărul care încă îl mai durea de la bastonul sacristanului.

— Domnul să aibă în pază mizerabila ta oră de somn, frate Antonin!

— Domnul să te aibă în pază, Robert!

Ridicându-se la fel de sus precum corbii în înaltul cerului, fosta mănăstire clunisiană2 devenită mănăstire dominicană apărea așa cum era. Tranzitorie. Pădurile formau un ocean negru în jurul acestei pietre albe care ieșea dintr-o poiană. Mareea lor întunecată urca spre ea. În mijloc, călugării semănau cu niște crabi care păreau destul de calmi pe stânca lor. Avantajul de a te afla jos era că puteai rămâne orb la destinul lor. De acolo de sus, fiecare ar fi simțit cum îl înghite hăul.

În pofida vocației sărăciei pe care o avea, ordinul dominican nu vedea nicio contradicție în a-și trimite adepții să ocupe frumoasele ruine ale ordinelor bogate din secolul trecut. Acelea își construiseră zidurile pentru a fi văzute, pe coline sau pe promontorii, niciodată în văi sau în scobituri ale pământului, așa cum cerea smerenia exagerată a comunităților mai evanghelice. Totuși dominicanii disprețuiau zonele rurale inculte și preferau orașele, unde învățătura era mai ușor de transmis. Așezămintele se înmulțeau pentru acești călugări neclaustrați, care preferau denumirea de „frați“, mai înclinați spre acțiunea în lume decât spre meditația solitară. Nu erau nici preoți legați de o biserică, nici călugări prizonieri într-o chilie, ci frați de propovăduire. Făcuți pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu pe drumurile lumii.

O mănăstire rurală precum cea din Verfeil era o ciu­dă­­­țenie. Dar grandoarea ei era pe placul comunității. Frații dominicani păstraseră vie memoria războinicilor fondatori și a mănăstirilor lor construite ca niște fortărețe. Așa o cerea istoria lor, începută cu un secol mai devreme. O istorie sângeroasă. Căci prin masacrarea ereticilor — sau mai degrabă prin binecuvântarea săbiilor soldaților care le tăiau capul — câștigaseră preoții afecțiunea papei.

În acele vremuri, ereziile atacau rădăcinile Bisericii la fel precum călugării corupți care se înmulțeau, grași, hrăpăreți și depravați. Ordinele de călugări care trăiau din cerșit — franciscanii și dominicanii — avuseseră dubla sarcină de a reabilita imaginea clericilor și de a strivi viperele cu predici otrăvite.

Dorința de a face bine a celor doi fondatori era aceeași. Nu și metodele lor. Francisc dăduse exemplul unei vieți de sărăcie și de iubire, Dominic inspirase Sfânta Inchiziție care îi convertea pe indeciși prin foc.

Vocea lui Francisc se adresa inimii oamenilor rătăciți, cea a lui Dominic, cenușii lor. A lui se auzea cel mai bine.