Pentru cine merită a fi iubită

Prefață

Cum funcționează cultura

Iată cum sună o accepție a culturii: pământul e populat de grupuri de oameni, iar aceste grupuri își mențin coeziunea cu ajutorul unor practici împărtășite. Fiecare dintre aceste culturi, cu obiceiurile și artele ei particulare, aparține persoanelor născute în cadrul ei și fiecare trebuie apărată împotriva imixtiunilor din exterior. Această perspectivă consideră cultura o formă de proprietate, aparținând celor care o trăiesc zi de zi. Un avantaj al acestei accepții este că îi stimulează pe oameni să-și prețuiască propria moștenire culturală; de asemenea, le pune la dispoziție resurse pentru a o apăra, ca atunci când asupra unui muzeu sunt exercitate presiuni pentru a returna obiecte dobândite în circumstanțe echivoce proprietarului lor de drept. Ipoteza că poate exista drept de proprietate asupra unei culturi are o coaliție surprinzător de mare de susținători, printre care nativiști dedicați trup și suflet tradițiilor naționale și cei care speră să pună capăt aproprierii culturale interzicând accesul străinilor la proprietatea culturală a unui grup anume.

Există o a doua perspectivă asupra culturii, care respinge ideea că o cultură poate fi deținută de cineva. O viziune al cărei reprezentant ar putea fi Xuanzang, un călător chinez care a plecat în India, de unde s-a întors cu manuscrise budiste. O viziune adoptată de savanți arabi și persani care au tradus lucrări grecești de filosofie. A fost practicată de nenumărați cărturari, dascăli și artiști care și-au găsit inspirația cu mult în afara culturii lor locale. În zilele noastre a fost susținută de Wole Soyinka și de numeroși alți artiști care-și desfășoară activitatea după prăbușirea colonialismului european.

Pentru aceste persoane, cultura nu ia naștere doar pe baza resurselor unei singure comunități, ci și din interacțiunea cu alte culturi. Cultura se coagulează nu numai în urma experienței trăite a unor indivizi, ci și cu ajutorul unor forme și idei împrumutate, care le permit indivizilor să înțeleagă și să confere expresie propriei experiențe în feluri noi. Văzute prin prisma primei accepții, a culturii ca proprietate, aceste persoane ar putea lăsa impresia că sunt intruși, profitori pe nedrept, chiar spoliatori. Dar ei și-au dus munca la capăt cu modestie și dedicare deoarece au intuit că o cultură evoluează dacă poate circula; ei știau că falsele idei de proprietate și posesiune impun limite și constrângeri, ducând la forme de expresie mai sărace.

Volumul de față nu este un elogiu adus marilor cărți, nici o pledoarie în favoarea canonului occidental. Aceste pagini scot în evidență o viziune mai dezordonată asupra culturii și, aș spune eu, mai interesantă; este una a influențelor provenind din locuri îndepărtate unul de altul, reunite prin contacte; este una a inovației inspirate de tradiții distruse și reasamblate din fragmente recuperate. Figurile care au promovat această accepție au rămas adeseori în umbră, unele dintre ele fiind chiar și astăzi cunoscute doar unui grup restrâns de specialiști. Multe îmi erau necunoscute înainte de a începe să privesc dincolo de canoanele stabilite și să le permit protagoniștilor acestui volum să mă conducă pe cărări mai puțin umblate și prin cotloane tăinuite. Ceea ce am învățat de la aceste personaje este că, dacă vrem să restricționăm turismul exploatator, să evităm folosirea lipsită de respect a altor culturi și să protejăm tradițiile aflate în pericol, trebuie să găsim un limbaj diferit de acela al proprietății și al dreptului la proprietate, un limbaj mai apropiat de modul în care funcționează de fapt cultura.

Din opera acestor creatori se conturează o nouă poveste a culturii, una a angajamentului dincolo de barierele timpului și spațiului, a conexiunilor surprinzătoare și a influențelor subterane. Nu este întotdeauna o poveste frumoasă și nu ar trebui să fie prezentată ca atare, dar este singura pe care o avem: istoria oamenilor ca specie producătoare de cultură. Este povestea noastră.

Introducere

Peștera Chauvet, 35000 î.Hr.

Cu mult înainte ca oamenii să fi apărut pe pământ, peștera Chauvet, din sudul Franței, era inundată de apă. De-a lungul timpului, apa a săpat galerii adânci în calcarul fragil, după care s-a retras, lăsând în urmă, deasupra râului Ardèche, un sistem de grote care a început să atragă vizitatori. Mii de ani, familii de urși s-au retras în acele sălașe adânci pentru a hiberna. Când nu erau prin preajmă urși, a venit un lup și a plecat; odată, un ibex a pătruns adânc în interiorul cufundat în beznă, a făcut un salt și a avut parte de o aterizare chinuitoare, alunecând într-o cavitate îngustă1. Trezindu-se într-o fundătură, s-a panicat, a făcut repede cale întoarsă până când a reușit să se elibereze, s-a învârtit în loc și, în cele din urmă, s-a oprit de-a binelea.

După ce urșii, lupul și ibexul au abandonat peștera, oamenii au îndrăznit să pășească înăuntru pentru prima oară2. Au adus torțe care să lumineze rețeaua de încăperi cu surprinzător de netedele lor podele și bizarele stalactite și stalagmite formate datorită picăturilor de apă ce s-au prelins vreme de mii de ani3. Lumina pâlpâitoare a torțelor a dat la iveală și urmele lăsate de locuitorii precedenți ai peșterii. Ca vânători și culegători, purtătorii de torțe erau experți în citirea urmelor. Corpurile de 350 de kilograme ale unor urși adulți formaseră scobituri acolo unde dormiseră, iar ghearele lor ascuțite zgâriaseră pereții. Și lupul lăsase urme, iar accidentul ibexului rămăsese întipărit, cu fiecare pas speriat, în podeaua din argilă moale.

Oamenii nu doar au deslușit urmele lăsate de animale, ci au și adăugat noi elemente, începând un proces îndelungat de transformare a peșterii într-un mediu nou4. În unele cazuri au procedat întocmai ca urșii și au zgâriat suprafața peșterii, calcarul erodat acoperit cu o peliculă de argilă, gravând scene și figuri individuale, folosind degetele sau unelte rudimentare5. Au desenat contururi de urși, lupi și ibecși, ca și cum ar fi adus un omagiu foștilor locuitori ai peșterii, dar au evocat și alte animale — pantere și lei, mamuți și bouri, reni și rinoceri —, fie singure, fie în turme fugind de prădători înfometați aflați pe urmele lor.

Pe lângă gravuri, oamenii s-au folosit de cărbunele din focurile stinse pentru a desena figuri și scene mai elaborate, accentuând uneori contururile cu amestecuri de argilă și cenușă. Pereții peșterilor nu erau netezi, iar artiștii au încorporat denivelările, surprinzându-și privitorii cu o herghelie de cai apărută dintr-odată în galop de după un colț. Unii artiști s-au perfecționat în decursul unei singure compoziții, evocând botul unui leu sau coama unui cal cu o precizie din ce în ce mai mare. Au plasat respectivele desene în locuri strategice din interiorul peșterii, deseori la mare înălțime pe pereți, pentru un efect maxim asupra purtătorilor de torțe, cărora picturile li se dezvăluiau una după alta, pe măsură ce înaintau prin acele spații slab luminate6.

Spre deosebire de urși, oamenii nu au trăit niciodată în aceste peșteri (în niciuna dintre gropile pentru foc nu s-au descoperit oase de animale sau alte urme de gătit); focurile erau folosite doar pentru a lumina aceste spații și a produce cărbunele necesar pentru decorarea lor. Și-au început lucrarea în urmă cu mai bine de 37 000 de ani și au continuat-o milenii întregi, ghidați de un simț comun al modului în care ar trebui desenat un anumit animal — un rinocer, un ibex, un mamut.

Apoi, în urmă cu 34 000 de ani, o parte din versantul muntelui a luat-o la vale și a sigilat intrarea7. Pentru artiști, dintre care niciunul nu se afla în peșteră în acel moment, a fost o catastrofă care a ridicat un obstacol între ei și opera lor de mai multe generații. Pentru noi este un noroc, deoarece a protejat peștera de generațiile viitoare de animale și oameni, care ar fi modificat-o sau ar fi distrus-o prin folosirea continuă.

Peștera Chauvet este un exemplu al dinamicii centrale a culturii în acțiune. Inițial, se poate ca oamenii să fi fost inspirați de urmele aleatorii lăsate de urși pentru a-și începe lucrarea din peșteră, însă, de-a lungul timpului, ei au transformat aceste însemne într-o practică artistică deliberată care s-a transmis din generație în generație cu o continuitate remarcabilă. Aceasta este diferența fundamentală dintre urs și om: urșii (și celelalte animale din peșteră) s-au dezvoltat ca urmare a procesului de evoluție naturală schițat pentru prima dată de Charles Darwin, un proces atât de lent, încât e măsurat în sute de mii, chiar milioane de ani.

Bineînțeles, și oamenii sunt supuși aceluiași proces lent, însă, spre deosebire de alte animale, noi am dezvoltat un al doilea proces de evoluție, bazat pe limbaj și alte tehnici culturale. Acest al doilea proces depinde de capacitatea de a transmite informații și abilități de la o generație la alta, fără a trebui să așteptăm producerea unor mutații genetice. E un proces de transmitere care nu schimbă constituția biologică a oamenilor sau o face în foarte mică măsură, dar care le permite acestora să acumuleze cunoștințe, să le stocheze și să le împărtășească și altora. Acest al doilea proces e infinit mai rapid decât biologia și le-a îngăduit oamenilor să devină una dintre cele mai răspândite specii de pe planetă (alături de microbi și râme, a căror biomasă o depășește pe cea a oamenilor).

Depozitarea și transmiterea culturală necesită ca oamenii să realizeze activitatea de stocare a cunoștințelor și de transmitere a acestora către următoarea generație prin alte mijloace decât ADN-ul. În acest scop, oamenii au dezvoltat tehnici de memorare, de transmitere a cunoașterii prin educație și prin utilizarea unor dispozitive de stocare externă. Peștera Chauvet era un asemenea dispozitiv, un loc în care oamenii s-au întors generație după generație, cooperând în cadrul unui proiect pe care niciunul dintre ei nu l-ar fi putut realiza de unul singur. Fiecare generație de artiști a deprins tehnici și a continuat munca generațiilor anterioare, păstrând și îmbunătățind ceea ce făcuseră predecesorii lor. Pentru noi, ideea că oamenii ar putea lucra într-un singur sistem de peșteri vreme de mii de ani și în același stil e aproape de neimaginat. Dar acești oameni primitivi erau foarte conștienți de importanța stocării și păstrării cunoștințelor, precum și de importanța transmiterii mai departe a ideilor.

Ce s-a transmis prin colaborarea între generații în locuri precum peștera Chauvet? Încă de la început, oamenii au transmis informații practice, cunoștințe despre lumea naturală și despre felul în care ar putea fi manipulată, inclusiv arta de a confecționa unelte și de a produce focul. Cu timpul, volumul informațiilor practice a crescut, ajungând să includă cultivarea plantelor și, în cele din urmă, tehnologia bazată pe știință. Lărgirea sferei know-how-ului a necesitat instituții mai sofisticate, cum ar fi temple, biblioteci, mănăstiri și universități dedicate păstrării acestor cunoștințe și transmiterii lor mai departe.

Însă nu informațiile practice au rămas întipărite pe pereții din peștera Chauvet, ci mai degrabă ceva ce am descrie astăzi drept o combinație de artă și religie. În una dintre încăperi, artiștii rupeștri au așezat un craniu de urs pe o bucată de stâncă proeminentă, ca pe un altar, rămășiță a unui ritual desfășurat aici. Un desen înfățișează partea inferioară a unui trup feminin împreunată cu o formă aparent umană având cap de taur. Această pereche, făcând în mod evident trimitere la fertilitate, nu reprezintă lumea creatorilor săi așa cum fac alte picturi rupestre înfățișând turme care fug din calea prădătorilor; ea simbolizează un mit, o imagine de care era legată o poveste cu o semnificație aparte. Un ultim grup de însemne constă în simboluri abstracte. Poate că și aceste simboluri și-au dobândit semnificația prin ritualuri sau povești care le făceau să devină parte dintr-o ordine simbolică foarte diferită de viața de zi cu zi din afara peșterii.

Craniul, figurile mitice și simbolurile abstracte sugerează că această peșteră făcea parte dintr-o experiență specială care implica ritualuri, efecte luminoase și povești, precum și muzică8. S-au descoperit flaute și instrumente de percuție în peșteri preistorice, iar unele dintre semnele de pe pereți ar fi putut indica locuri cu efecte acustice deosebite, instrucțiuni referitoare la amplasarea cântăreților și muzicienilor9. Oamenii mergeau în peșteri precum Chauvet pentru a-și crea propria versiune a realității și a conferi un sens vieții din lumea de afară, cu lupta ei permanentă împotriva prădătorilor înfățișați și ei pe pereți. Ceea ce îi atrăgea pe acești oameni la peșteră nu era speranța de a-și îmbunătăți know-how-ul. Era ceva ce răspundea întrebărilor fundamentale legate de existența lor: de ce se aflau pe acest pământ; de ce se aflau într-o relație specială cu alte animale; întrebări despre naștere și moarte, origini și sfârșituri; și de ce aveau capacitatea și resimțeau nevoia de a-și înțelege relația cu universul. Peștera era un loc în care omul dădea sens vieții sale. Nu era vorba de know-how, ci de ceea ce s-ar putea numi know-why.

De-a lungul timpului, ceea ce a început în peșteri cu desene, simboluri și ritualuri a evoluat în alte practici. Lărgirea sferei de know-how le-a permis oamenilor să construiască sălașe artificiale, unele dintre ele fiind folosite pentru a se adăposti, în timp ce altele au devenit locuri pe care oamenii le vizitau doar în împrejurări speciale: pentru desfășurarea unor ritualuri (temple și biserici), reprezentații (teatre, săli de concerte) și pentru ascultarea unor povestitori. Pe măsură ce am dezvoltat mai mult know-how-ul, am dezvoltat și noi modalități de a ne înțelege locul în univers, de a da sens existenței noastre.

Din perspectiva contemporană, povestea know-how-ului se referă la instrumente, știință și tehnologie, la capacitatea de a înțelege și manipula lumea naturală. Povestea know-why-ului se referă la istoria culturii ca activitate de creare a sensului. Este domeniul științelor umaniste.

La mii de ani după alunecarea de teren de la Chauvet, un al doilea grup de oameni a găsit pentru o vreme intrarea în peșteră, probabil în urma unei alte alunecări de pământ. Acest al doilea grup era foarte diferit de artiștii inițiali ai peșterii, dată fiind diferența de mii de ani dintre ei. Provenind dintr-o cultură diferită, cu mituri, povești, ritualuri, simboluri și moduri de a înțelege lumea diferite, acești succesori au fost probabil la fel de descumpăniți ca și noi văzând picturile elaborate realizate de predecesorii lor îndepărtați. Dar ceva i-a atras spre peșteră; probabil că au încercat să interpreteze ceea ce vedeau, abordând aceste relicve incomprehensibile din trecutul îndepărtat prin prisma propriului orizont cultural. E posibil chiar să fi continuat lucrările rupestre, adăugând propriile decorațiuni celor deja existente.

Apoi o a doua alunecare de teren a astupat complet intrarea în peșteră pentru următorii 28 000 de ani, ascunzându-i comorile, dar și conservându-le, până când au fost descoperite în anul 1994 de o echipă de exploratori amatori condusă de Jean-Marie Chauvet, care a dat și numele peșterii.

Alunecarea de teren ne amintește cât de fragil este procesul de transmitere a culturii, care depinde de obicei de o linie de comunicare neîntreruptă de la o generație la alta. Spre deosebire de evoluția biologică, ce se produce lent, însă ale cărei schimbări adaptative sunt mai statornice prin conservarea lor în ADN, transmiterea culturală depinde de memoria dezvoltată de om și de tehnicile de învățare. Aceste tehnici și instituțiile în cadrul cărora sunt practicate pot degenera mult prea ușor când oamenii își pierd interesul față de ele sau pot fi distruse de forțe exterioare. Dacă linia de transmitere e întreruptă, fie din cauza unei alunecări de teren, a schimbărilor climatice sau a războiului, cunoașterea se pierde. Ea dispare dacă nu există o urmă a ei, cum ar fi picturile rupestre, o rămășiță materială care să le ofere urmașilor fie și cea mai mică idee despre ceea ce a fost cândva destinat transmiterii către generațiile următoare. Decorațiunile din peșteră sunt doar fragmente dintr-o cultură mai amplă, fragmente neînsoțite de explicații. Lipsește transmiterea de la om la om a poveștilor, spectacolelor, ritualurilor și miturilor care ar conferi acestor vestigii întreaga lor semnificație. Dar mai bine niște urme decât nimic. Ele au permis celui de-al doilea grup de oameni — și unui al treilea, adică nouă — să întrezărească ceva dintr-o epocă anterioară.

În unele cazuri, artiștii din peșteri și-au muiat mâinile în lut sau vopsea, după care și-au lăsat urmele pe pereți — poate în amintirea urmelor lăsate de urșii de demult. În alte cazuri au „pictat cu spray“ în jurul unei palme așezate pe stâncă, evidențiindu-i clar conturul. Unele dintre aceste amprente de mâini sunt suficient de distincte încât să poată fi atribuite unei singure persoane. Ele transmit un mesaj individual: Am fost aici. Am contribuit la crearea acestei lumi simbolice. Las această urmă pentru viitor.

Experiența celui de-al doilea grup de oameni care a descoperit intrarea în peștera Chauvet subliniază un alt aspect important al procesului de transmitere culturală: recuperarea. De la Chauvet încoace, nenumărate peșteri, temple și biblioteci au fost distruse, fie în urma unor dezastre naturale, fie a unora provocate de om. Cu fiecare act de distrugere, o linie de transmitere culturală a fost sistată, uneori pentru a fi restabilită doar după o lungă perioadă de întrerupere sau chiar deloc, ceea ce înseamnă că, de nenumărate ori, oamenii au trecut printr-o experiență similară cu a celui de-al doilea grup de vizitatori ai peșterii, aceea de a se confrunta cu rămășițele unei culturi uitate. Această experiență s-a dovedit a fi foarte răspândită și surprinzător de prolifică. O mare parte din istoria Egiptului antic s-a desfășurat la umbra marilor piramide ridicate în trecutul îndepărtat. Literații chinezi venerau epoca de aur a dinastiei Zhou. Aztecii tratau cu deferență templele în ruină pe care le-au găsit în bazinul Mexicului. Italienii din epoca modernă au fost fascinați de Pompeii, orașul distrus de un vulcan care, în același timp, l-a conservat sub propria cenușă. Cercetarea trecutului, în încercarea de a-l înțelege și chiar de a-l readuce la viață, a condus de multe ori la inovații și revoluții uluitoare — chiar și cuvântul „revoluție“ însemna inițial „întoarcere“.

Așa se face că științele umaniste ca disciplină au apărut din dorința de a reînvia un trecut recent recuperat — și asta de mai multe ori. În China, cărturarul Han Yu (768–824) a respins budismul, susținând o întoarcere la clasicii confucianismului, al căror exemplu nobil, considera el, fusese pierdut10. Pentru Han Yu și alții ca el, sarcina de a reînvia aceste texte vechi presupunea instituirea unei discipline cu totul noi de comentare, interpretare și predare. În Orientul Apropiat, filosoful Ibn Sīnā (980–1037) a făcut parte dintr-o mișcare de traducere și interpretare de texte din epoci preislamice, printre care și texte de filosofie greacă, creând, în contextul islamului, o nouă sinteză a diferitelor forme de cunoaștere11.

Ceva asemănător s-a întâmplat în Europa, când un grup restrâns de poeți și cărturari italieni au început să caute manuscrise clasice, dintre care unele ajunseseră în Italia prin intermediul comentatorilor arabi. Încetul cu încetul, acești italieni mânați de curiozitate au descoperit o lume pierdută (pierdută pentru ei), căutând și editând manuscrise vechi și folosind ceea ce învățau pentru a-și transforma propria cultură. Savanții de mai târziu au marcat acest hiat botezând perioada intermediară — au numit-o Evul Mediu, epoca în care cunoașterea clasică s-a pierdut, urmată de o nouă trezire la viață a acesteia sau Renașterea. Ceea ce ne ascund acești termeni este faptul că Renașterea italiană nu a fost o perioadă extraordinară de renaștere, ci pur și simplu încă o întâlnire cu fragmente vag înțelese ale trecutului, și că recuperările au avut loc chiar și în timpul așa-zisului Ev Mediu sau Ev Mediu Întunecat. De-a lungul timpului, istoria culturală este formată din întreruperi și recuperări.

*

Această carte spune povestea culturii axându-se pe interacțiunea dintre depozitare, pierdere și recuperare, ceea ce înseamnă că se va concentra pe locurile și instituțiile speciale de creare a semnificațiilor, de la primele urme lăsate de oameni în locuri precum peștera Chauvet și până la spațiile culturale create de om, cum ar fi piramidele egiptene și teatrele grecești, mănăstirile budiste și creștine, orașul insular Tenochtitlan (Mexic), acele studioli italiene și saloanele din Paris, precum și colecțiile, camerele de curiozități și muzeele pe care le putem vizita astăzi când jinduim după trecut. Toate au servit ca instituții în care arta și cunoștințele umaniste au fost produse, păstrate, modificate și transmise generației următoare.

Aceste instituții au fost edificate pe baza unor tehnici de stocare diferite, de la sculptură și pictură până la arta povestirii, muzică și ritual, precum și pe aceea care a fost, fără îndoială, cea mai puternică dintre toate: scrisul. Dezvoltarea unor tehnologii diferite de scriere a dus la înființarea școlilor de scribi mesopotamiană și egipteană, a bibliotecilor arabe, scriptoriilor medievale („locuri pentru scris“), colecțiilor renascentiste, enciclopediilor Iluminismului și a internetului. Dezvoltat prima oară în China, iar apoi reinventat în nordul Europei, tiparul a devenit un mijloc esențial pentru creșterea disponibilității poveștilor scrise, permițând și o diseminare pe scară largă a imaginilor. Cu toate acestea, în același timp cu scrierea și tiparul, tradițiile orale și rețelele informale de cunoaștere și-au continuat existența până în epoca noastră, oferind o a doua metodă semnificativă de transmitere a cunoștințelor către generația următoare.

Oricât de bune ar fi fost aceste tehnici de memorare și stocare, obiectele și practicile culturale nu au încetat să se piardă, să fie distruse sau abandonate, forțând generațiile următoare să dea sens unor expresii culturale pe care nu le mai înțelegeau sau care fuseseră conservate doar parțial și în mod inadecvat. Rezultatul inevitabil al unei asemenea degradări și pierderi a fost o neînțelegere generalizată, fiecare nouă generație dezvoltând credințe greșite în privința trecutului.

Dar întreruperile și erorile de transmitere, deși deplorabile, fără îndoială, nu au împiedicat cultura să evolueze. De fapt, ele puteau fi destul de productive, conducând la creații noi și originale. La fel cum adaptarea biologică avansează prin intermediul unor erori (aleatorii) în secvențele genetice, și adaptarea culturală avansează prin intermediul unor erori de transmitere. Aceste erori reprezintă felul în care cultura experimentează, permițând noilor generații să-și proiecteze preocupările asupra trecutului și să confere continuării acestuia un caracter de necesitate.

Dacă una dintre dramele transmiterii culturale a fost conservarea, pierderea și recuperarea (adesea predispusă la erori), o altă dramă a fost interacțiunea dintre culturi. Asemenea interacțiuni au fost provocate de războaie și invazii, dar au avut loc și datorită comerțului și călătoriilor, conducând la noi forme de cultură. Unele dintre cele mai mari civilizații s-au dezvoltat prin împrumuturi de la alții, ca atunci când un rege indian a preluat din Persia știința de a ridica piloni, când romanii au importat literatură, teatru și zei de la greci, când chinezii s-au dus în India să caute scrieri budiste, când diplomați japonezi au traversat marea în China în căutare de texte, stiluri arhitectonice și noi forme de cult, când etiopienii au inventat o poveste fondatoare legată de Biblia ebraică și de cea creștină și când aztecii au împrumutat de la culturile anterioare pe care le-au întâlnit în bazinul Mexicului.

Pe măsură ce avantajele interacțiunii interculturale deveneau evidente, unii conducători cu vederi progresiste au încurajat-o în mod deliberat, printre aceștia numărându-se și împărații japonezi care au trimis misiuni diplomatice în China, și Hārūn ar-Rashīd din Bagdad, care a adunat cunoștințe din întreaga zonă mediteraneeană și din Orientul Apropiat în ceea ce el numea „Casa Înțelepciunii“. Toate aceste exemple de împrumuturi culturale au fost însoțite de erori și interpretări greșite, însă ele au fost adesea neînțelegeri productive, care au condus la noi forme de cunoaștere și de creare de sens.

Mai tulburător este însă faptul că întâlnirile culturale au dus și la distrugeri, furturi și violență. Acest lucru s-a întâmplat mai ales odată cu ascensiunea imperiilor coloniale europene, care au forțat diferite părți ale lumii să intre în contact cu străini al căror scop era să le exploateze munca și resursele, inclusiv pe cele culturale. Dar, în ciuda violenței generalizate care a însoțit în mod obișnuit contactul cultural, culturile aflate sub asediu au dezvoltat uluitoare strategii de rezistență și reziliență, demonstrând ritmul rapid de adaptare culturală, spre deosebire de cursul dureros de lent al evoluției biologice.

Istoria culturii schițată în aceste pagini ne poate oferi astăzi numeroase lecții. Într-un fel, suntem mai dornici decât oricând să identificăm și să recuperăm cunoștințe din trecutul îndepărtat, chiar dacă monumente importante se pierd cu o frecvență tot mai mare din cauza factorilor de mediu, a neglijenței sau a distrugerii deliberate. Noile tehnologii de stocare fac posibilă conservarea de texte, imagini și a muzicii cu costuri minime, iar medii de comunicare socială ca Facebook, Twitter și YouTube au simplificat împărtășirea acestui conținut stocat pe o scară mai mare decât oricând. Niciodată artefacte și practici culturale produse în trecut nu au fost atât de ușor accesibile unui număr atât de mare de oameni ca acum.

Totuși, în mijlocul acestei abundențe digitale de conținut cultural, diversele formate de fișiere, website-urile și întregi baze de date mai vechi devin imposibil de accesat cu o viteză înfricoșătoare, ceea ce ridică întrebarea dacă suntem cu adevărat mult mai pricepuți la conservarea trecutului decât strămoșii noștri. Chiar dacă tehnologiile de stocare și distribuire a culturii s-au schimbat, legile care guvernează funcționarea culturii — cum este ea conservată, transmisă, schimbată între diverși actori și recuperată — au rămas aceleași. Interacțiunea dintre conservare și distrugere, pierdere și recuperare, eroare și adaptare continuă nestingherită într-o lume care a pus aproape toate culturile umane într-un contact permanent. Mai mult decât oricând, astăzi ne luptăm pentru trecut și pentru ceea ce înseamnă el, pentru cine deține cultura și cine are acces la ea.

În dezbaterile noastre privind originalitatea și integritatea, aproprierea și amestecul, uităm uneori următorul fapt: cultura nu este o posesie, ci un lucru pe care-l transmitem mai departe pentru ca alții să-l poată folosi în felul lor; cultura este un vast proiect de reciclare în care mici fragmente din trecut sunt recuperate pentru a genera noi și surprinzătoare modalități de a crea sensuri. Această carte spune povestea unui sultan care a furat un stâlp antic ce trebuia să fie găsit; a unui arheolog arab care a dezgropat o regină egipteană al cărei destin era să fie ștearsă din istorie; a unui calif care aduna cunoștințe, indiferent care era proveniența lor; a unui grec care a inventat o istorie falsă a Greciei și a unui roman care a inventat o istorie falsă a Romei; a unei regine etiopiene care s-a folosit de cele Zece Porunci pentru a spune o nouă poveste a originilor. Toate aceste episoade exemplare din istoria culturală înfățișează oameni care nu s-au sfiit să-și murdărească mâinile când a venit vorba de cultură, încercând din greu să creeze un sens. Cum ar trebui să ni-i amintim și să-i judecăm?

Mai presus de toate, cu smerenie. Începând cu peștera Chauvet, s-au creat foarte multe lucruri, dar puține au supraviețuit, adesea din cauza aroganței generațiilor ulterioare, care au neglijat artefacte și practici culturale valoroase, deoarece nu se conformau idealurilor religioase, sociale, politice sau etice ale momentului. Ne vom descurca noi mai bine? Comparativ cu ei, vom lăsa să prospere o gamă mai largă de expresii culturale?

Principala lecție a istoriei culturale este necesitatea stabilirii unui dialog cu trecutul și a unui angajament unii față de ceilalți pentru ca o cultură să-și atingă întregul potențial, în ciuda erorilor, a neînțelegerii și distrugerii care adeseori însoțesc o asemenea întreprindere. Dacă am obliga culturile să se desprindă de trecut sau una de cealaltă, le-am lipsi de oxigenul care le menține în viață.

Orice creator are credință în viitor, fiind încrezător că acesta nu le va distruge operele, în ciuda diferențelor de valoare despre care știu că, în mod inevitabil, vor apărea. Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații își propune să le ofere cititorilor săi formidabila varietate a operelor culturale pe care noi, ca specie, le-am creat, în speranța că vom putea transmite moștenirea umană comună generației viitoare și chiar dincolo de ea.

---