Pentru bunica mea, Mary Josephine McDonald

În copilărie, pentru mine locul cel mai pașnic, cel mai sigur din lume era alături de tine. Nu știu cum, dar și după atâția ani e la fel.

Îți mulțumesc.

Flint

41 de zile, 9 ore, 42 de minute

ĂSTA E LOCUL unde o să mor.

Așezat pe bancheta din spate a Jeepului nostru, înghesuit între valize arhipline, studiez posac „cabana“ ultramodernă din fața noastră.

E toată numai unghiuri ascuțite și lemn lucios. Și sticlă — Dumnezeule, ce de sticlă! Soarele de octombrie azvârlit undeva mai jos pe cer se reflectă în niște ferestre uriașe, din tavan până-n podea, strălucind atât de tare, că mă ustură ochii.

E singura casă din tot peisajul, cuibărită frumos în mijlocul pădurii din Pennsylvania. De jur împrejurul ei, frunze de un portocaliu-aprins ard pe crengi ca niște flăcări. Toată priveliștea ar putea apărea fără probleme pe coperta unei reviste glossy de arhitectură.

Nu e tocmai ce mi-am imaginat când m-am gândit unde mi-aș dori să-mi petrec ultimele patruzeci și una de zile.

Patruzeci și una de zile. Nu-mi vine să cred că doar atât mi-a mai rămas.

Clipesc repede. Înghit nodul din gât, înțepenit acolo exact jumătate din viața mea. Mă rog, aproape exact jumătate.

Afară, păsările ciripesc în lumina soarelui de toamnă. În mașină, toți trei — mama, tata și eu — stăm tăcuți și nemișcați. Nimeni nici măcar nu întinde mâna către clanța portierei. Ăsta e un prag și niciunul dintre noi nu vrea să-l treacă.

— Ei, am ajuns, spune în cele din urmă mama, cu veselie forțată.

Cuvintele ei ricoșează de tensiunea din mașină ca un ac aruncat într-o platoșă. Oboseala îi îmblânzește muchiile tăioase și știu că nu e doar de la drumul lung încoace.

Treaba cu mine pe moarte nu e singurul motiv pentru care momentul e așa de stânjenitor. Nu mi-am mai văzut părinții în aceeași încăpere de la divorț, iar acum mama stă pe scaunul din dreapta al Jeepului ca în vremurile bune și împarte cu tata o pungă de bomboane M&M’s. Purtându-se de parcă suntem din nou o familie normală.

Când mama a venit cu ideea asta, a spus că avea să fie ca o vacanță. O vacanță tristă rău, după părerea mea, dar m-am purtat ca un fiu bun și am ținut pentru mine observația aceea. Știu că de fapt facem călătoria asta ca să nu trebuiască să-mi petrec singur ultimele câteva săptămâni cât ei sunt la muncă.

M-a întrebat unde voiam să merg și a înșirat o listă de orășele de pe malul oceanului și metropole aglomerate, dar nu era prima dată când aveam discuția asta. Când am aflat data morții mele, ne-a târât într-o mie de locuri, hotărâtă să-mi ofere cât de multă viață putea în timpul pe care îl mai aveam la dispoziție. Dar weekendurile în New York City și călătoriile plicticoase cu mașina la parcuri naționale nu ne-au făcut să ne simțim mai bine — iar pe ei aproape că i-a falimentat. Sunt deja o povară emoțională. Nu am să permit să ajung și o povară financiară.

Așa că, în loc s-o las pe mama să planifice un ultim rămas-bun cu tam-tam, i-am spus că voiam să merg în singurul loc care știam că nu avea să-mi înglodeze părinții în datorii. Orășelul în care am crescut: Carbon Junction.

Tata bombăne ceva, apoi smulge cheile din contact.

— Doar n-o să stăm aici toată ziua, spune.

Mă pot baza întotdeauna pe Morocănoșenia Sa să ne scoată din momente ca ăsta.

Coborâm din mașină în răcoarea toamnei și ne întin­dem picioarele amorțite. Sunt îmbrăcat în ținuta mea standard, tricou negru și blugi negri, așa că simt cum mi se face pielea de găină pe brațe, de la umeri până la încheieturi.

Mama vine și mă strânge lângă ea cu brațul, uitân­du-se în sus cu un zâmbet încurajator. Nu că ar fi vreo pitică, doar că sunt eu anormal de înalt.

Bineînțeles, observă pielea mea de găină.

— Vai, Flint, probabil că ți-e…

— Nu mi-e frig, o întrerup.

Am mai avut discuția asta. E reacția mea standard de fiecare dată când refuz să pun pe mine o geacă.

Faza e că mint. Îmi e frig, numai că îmi place că asta îmi provoacă suferință. Dacă mi-e mereu frig și foame și sunt mereu nefericit, când o să vină sfârșitul nu o să mai sufăr. O să fie o ușurare.

Mergem pe alee până la veranda din față și încălțările noastre bocăne a gol pe podea. Cabana asta nu exista când locuiam în Carbon Junction. În urmă cu o viață, toți trei, în căsuța noastră primitoare din cealaltă parte a orașului.

Tata se uită în telefon la instrucțiunile de pe A­irbnb și tastează codul pe tastatura de pe ușă. Zăvorul se retrage cu un huruit mecanic, iar el năvălește înăuntru ca la el acasă. Eu și mama ezităm o clipă, apoi îl urmăm.

Spațiul întunecos e dureros de modern, cu podele reci și mobilă care pare și mai rece.

— Îmi pare rău că nu e mai… primitoare, spune mama în timp ce ne uităm în jur. Pot să aduc niște perne pentru canapea. Câteva covorașe. Să capete un aer mai prietenos.

Mama e designer de interioare — ea e Leslie Larsen din firma, în prag de faliment, cunoscută ca Interioare Leslie Larsen, cu sediul în Philadelphia. Și ar fi de ajuns să schițez un gest aprobator din cap și ea ar intra în acțiune, schimbând complet toată casa asta.

— E în regulă, mamă, spun, trântindu-mă pe canapea. Nu aduce nimic.

Părinții mei divorțați se uită cu înțeles unul la altul, confirmând încă o dată faptul că toată treaba asta o să fie aiurea rău de tot.

Îmi masez genunchii. Am stat înghesuit în Jeep, cu rotulele înfipte în scaunele din față. Dar, cu excepția durerii de genunchi, mă simt… bine.

Asta e partea cea mai grea, cred. Faptul că sunt sănătos. Nu am absolut nicio problemă. Nicio boală cronică să mă macine din interior, niciun organ defect. C­orpul meu ar trebui să fie capabil să continue să-și facă treaba cu succes ani de zile, decenii chiar. Dar e 23 octombrie și, la un moment dat, pe 4 decembrie, o să se oprească fix ca un ceas rămas fără baterii.

Data aceea a devenit pentru mine mai impor­tantă decât propria zi de naștere. Am scris-o pe fiecare f­ormular pe care a trebuit să-l completez vreodată. „Pre sau post-semiviață?“ întrebau. Când eram la școală mă uitam cum colegii mei încercuiau pre cu o șfichiuire nepăsătoare de pix. Eu desenam un pătrat strâns în jurul lui post, aproape trecând cu pixul prin hârtie. Toți cei din jur puteau sări întrebarea următoare, dar eu trebuia să răspund.

Data morții: 4 decembrie.

Data nașterii și data morții. Toate viețile sunt cuprinse între acestea două. Toată lumea are o zi care marchează jumătatea vieții; eu sunt doar unul dintre ghinioniștii la care a venit când erau mici.

Mă cutremur ca să alung amintirea zilei când am avut criza. A cumplitei dureri bruște pe care o țin minte și a convulsiilor de după, pe care nu mi le mai a­mintesc. Ziua aceea a fost linia de demarcație trasată de-a curmezișul vieții mele, separând-o în înainte să știu când aveam să mor și în… după.

Tata își scarpină bărbia nerasă.

— Flint, nu te duci tu să aduci lucrurile din mașină?

Mama ridică iute capul.

— Mack, nu-l pune pe el.

— De ce nu? E perfect capabil s-o facă.

— E OK, mamă, intervin, înainte ca discuția să degenereze într-una dintre „divergențele de opinie“, pe care le aveau pe vremuri.

Nu mă deranjează să aduc bagajele din mașină. Măcar tata încă mă mai pune să fac chestii normale. De aceea am ales să locuiesc cu el după divorț. Mă rog, de asta și fiindcă eforturile de a păstra o atitudine pozitivă și veselă în preajma mea o terminau pe mama. Se prefăcea că nu avea nimic, dar se topea pe picioare sub ochii mei. Nu puteam să fiu martor la așa ceva. Să fiu motivul pentru care i se întâmpla asta.

Cât eu car bagajele în casă, mama își face de lucru prin bucătărie încercând să pună în funcțiune cafetiera de fițe, iar tata bagă capul în dulapul de sub chiuvetă, probabil ca să crească presiunea apei sau ceva de genul ăsta. Fiindcă pe tata îl cheamă Mack, noi îi spunem în glumă „Mackseriașu’“, fiindcă de-a lungul anilor a avut o groază de slujbe ciudate. Înainte să mă nasc, era unul dintre tipii ăia care sting incendiile de la platformele petroliere, apoi a fost ghid la o companie ce organiza coborâri cu barca pe râuri învolburate. Acum e șeful unei echipe de sudori industriali în Philadelphia și știe să repare cam orice.

Ar trebui să fiu fericit că părinții mei sunt aici cu mine, dar mi-aș dori să mă lase aici și să se întoarcă în oraș. Înapoi la serviciile lor și la prietenii lor și la viețile lor separate, fără Flint. Nu am nevoie să fie aici. Nu, mersi, pot să mor foarte bine și singur.

Jeepul, în sfârșit gol. Se încuie cu un bip-bip și mă îndrept spre casă — dar ceva mă oprește la ușă.

Îi văd prin geam pe mama și tata. Nu se mai agită prin bucătărie — sunt încremeniți, complet nemișcați. Mama e la cafetieră, cu o mână pe față și cealaltă sprijinită de blat, de parcă nu are energia necesară să se țină dreaptă pe picioare. Tata e în cealaltă parte a bucătăriei și se uită lung la spatele ei cu o expresie deznădăjduită, pe care nu am mai văzut-o niciodată pe chipul lui.

Fac mare tărăboi când deschid ușa și o închid după mine.

Când mă întorc, mama e îndreptată de spate și își netezește puloverul, clipind des. Dar peste toate plutește aceeași tăcere ca la o înmormântare. O densitate a aeru­lui.