Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: HIDEG KREMATÓRIUM

Autor: József Debreczeni

Translated from the Hungarian language: HIDEG KREMATÓRIUM:

Originally published in 1950 by Testvériség-Egység Könyvk, Novi-Sad

republished in 1975 and 2015 by Forum Könyvkiadó, Novi-Sad

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2387-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2450-3

Cât mai valoreaz-un lucru

Când buruienile-mpânzesc pământul

Și nimeni nu le poate-aprinde?

Ce rost mai are iarna, vara,

Când cel de mi-a ucis mămuca,

Fascistul, este încă-n viață?

Mai trăiește, poate, poate nu,

Sau poate mai respiră și mănâncă,

Ori poate preotul i-a absolvit păcatul.

Nu-i demon care să-l oprime,

Iar inima-i e toat-un cânt

Când e scăldat de blândul soare.

Ce rost mai au eroul și profetul,

Poetul și savantul?

Putem dori doar ceea ce e bun?

Mamele în zadar născut-au,

Căci în camere de gazare ajuns-au,

Cu copii, sugari…

Scheletul izbucnește-n râs, din nou,

Gazul începe iar să curgă;

Și-un nou infern e măcinat de timp.

Ucigașul și atomul,

O combinație îngrozitoare,

Iau totul de la capăt…

Ce-ar mai putea s-aștepte omul?

Ce rost să-ți dai cu pumnu-n piept

Când dușurile scuipă moarte?

Vina lui toată e-n trecut,

Iar astăzi poart-o nouă uniformă,

Ucigașul mamei mele dragi.

Cuvânt-înainte

Potrivit legilor fizicii, cu cât un obiect este mai departe, cu atât pare mai mic. Însă Holocaustul nu se supune acestei reguli. Încercarea naziștilor de a elimina poporul evreu se află la opt decenii distanță — cu toate acestea însă, Holocaustul pare să fie mai imens, amploarea ororii, mai izbitoare și mai șocantă pe măsură ce această distanță crește. În plus, în loc să se estompeze pe măsură ce se pierde din vedere, acum îi percepem și mai clar detaliile. Aceasta se datorează în mare măsură apariției — sau exhumării — unor relatări remarcabile, cum este și aceasta, a lui József Debreczeni.

Într-un fel, are un sens pervers faptul că Holocaustul sfidează ceea ce noi considerăm a fi legile naturii. Căci acestea au fost concepute pentru planeta Pământ, în timp ce Holocaustul părea să se desfășoare pe un cu totul alt tărâm. Un cunoscut supraviețuitor a vorbit despre Planeta Auschwitz, un loc unde legile obișnuite ale gravitației morale nu se aplicau, unde răul era bine, negrul era alb și noaptea era zi. Debreczeni face un semn în aceeași direcție spre finalul acestei cărți. După eliberare, el întâlnește oameni din „lumea exterioară… Ei sunt marțienii din universul de dincolo de sârma ghimpată“.

Mărturia lui Debreczeni ne-a parvenit ca un mesaj de pe o planetă îndepărtată, cuvintele sale ajungând la noi după zeci de ani de la scrierea lor. Publicate prima dată în 1950, în relativa libertate a Iugoslaviei lui Tito, unde Debreczeni, născut la Budapesta, a trăit după război, acestea s-au pierdut pentru o vreme în imobilitatea Războiului Rece: laudele autorului la adresa eliberatorilor săi din Armata Roșie erau considerate prea greoaie pentru stomacul anticomunist al Occidentului; în timp ce insistența lui asupra faptului că evreii, mai degrabă decât cei din categoria nebuloasă a „victimelor fascismului“, fuseseră aleși în vederea exterminării s-a dovedit a nu fi pe placul staliniștilor din Est. Într-o Iugoslavie nealiniată între cele două blocuri de putere, Debreczeni a găsit un public inițial receptiv la povestea sa — care a fost scrisă în maghiară, una dintre limbile oficiale ale minorităților din țară, și publicată de o editură de stat. Dar acest lucru nu a durat multă vreme. În anii 1960 și 1970, Iugoslavia a devenit o casă mai rece pentru evrei.

Însă acum avem cartea — și a meritat așteptarea. Biblioteca mărturiilor legate de Holocaust este vastă și în continuă expansiune; cu toate acestea, Debreczeni ne oferă ceva de o valoare mai puțin obișnuită. Nu este vorba doar de faptul că amintirile sale sunt ale unui adult pe deplin conștient — în condițiile în care foarte multe relatări se limitează, în mod necesar, la amintirile unui copil —, ci și de faptul că scrie ca un observator profesionist, foarte priceput. Este un bun observator, cu un ochi de jurnalist atent la detalii umane, grăitoare. Înghesuit împreună cu alți evrei din regiunea Bačka din Serbia în trenul de marfă care îi va duce la Auschwitz, îl vede pe domnul Mandel, un bătrân, prieten al tatălui său, tâmplar, acum lipsit de țigări, el fiind un fumător înrăit:

Timp de 60 de ani a fumat 50 de țigări pe zi. Nu exista muritor pe fața pământului care să-l fi văzut vreodată pe unchiul Mandel fără o țigară aprinsă în gură. […] Mâna lui bătrână, învinețită de 60 de ani de muncă pe furnir de mahon, se mișca mecanic din când în când. Exact ca și cum ar fi avut o țigară. Ținând nimicul între degetul arătător și cel mijlociu, unchiul Mandel a ridicat țigara închipuită la buzele sale ofilite. Ca un copil care se preface că fumează, chiar și-a țuguiat buzele pentru a pufăi.

Oricât de priceput ar fi să vadă copacii, Debreczeni nu pierde niciodată din vedere pădurea mai mare. El își dă seama că este acum martor al celor mai întunecate capacități ale naturii umane, că vede profunzimile disperării în care se vor scufunda oamenii când vor fi lipsiți de cele necesare pentru supraviețuirea fizică, niciuna mai elementară decât hrana. El este martor, supraviețuitor, victimă, dar și analist, oferind meditații asupra unora dintre întrebările persistente ridicate de Holocaust, printre care și imposibilitatea de a înțelege cum de cea mai cultivată națiune a Europei a putut provoca prăbușirea continentului în cea mai violentă sălbăticie:

Acesta e un popor ciudat. Plin de contradicții interne, plin de extreme uluitoare. Un popor ciudat care a dat lumii nu numai pe [laureatul Premiului Nobel] Robert Koch, ci și pe Ilse Koch, „vrăjitoarea de la Buchenwald“, cea mai perversă criminală în masă din toate timpurile, nu numai pe [astronomul] Kepler, ci și pe Himmler. Atât obsedați de cunoaștere, cât și gropari ai civilizației.

Rezultatul este o carte care, în doar două sute de pagini, aruncă lumină în unghere din Shoah pe care poate nu le-am văzut. Desigur, unele observații vor fi destul de familiare, deși sunt prezentate aici cu brutalitate — începând cu cruzimea care devenise rutină pe acea planetă sumbră. Vedem un torționar, presupus medic, „sărind pe pieptul unui bolnav ca o minge de cauciuc, călcându-l în picioare cu ochii injectați, până la epuizare. Vina victimei: încercase să ajungă la o înțelegere pentru a obține o a doua porție de supă“. Debreczeni ne amintește, de asemenea, că victimele nu-și cunoșteau soarta iminentă — un fapt esențial pentru a înțelege cum de a fost posibilă punerea în practică a Soluției Finale —, dar și că mulți alții au știut cu siguranță. Descriindu-și călătoria spre lagărul morții, autorul scrie: „Niciunul dintre noi… nu știa ceva despre Auschwitz. Dar polițiștii maghiari înarmați cu baionete, pe care germanii îi amplasaseră la fiecare 50 de metri de o parte și de alta a drumului, știau“. Aceeași propoziție amintește că, deși eradicarea evreilor poate că a fost un proiect inițiat de Berlin, el s-a bazat pe complici recrutați din întreaga Europă ocupată, dintre care mulți ardeau de nerăbdare să se alăture misiunii de exterminare. Colaborarea activă a fost ajutată de orbirea voluntară a celor care, deși au trăit la locul crimei sau în apropierea acestuia, aveau să pretindă mai târziu că nu au văzut nimic. La un moment dat, Debreczeni descrie un tren de pasageri care trece pe lângă vagoanele pline cu deportați — „Nimeni nu ne-a aruncat o privire“ — și se întreabă: „Oare trenurile morții deveniseră deja o imagine obișnuită?“

Multe dintre cele prezentate în Crematoriul înghețat vor constitui un șoc chiar și pentru cei care se consideră familiarizați cu faptele Holocaustului. De altfel, ce știe cetățeanul obișnuit din secolul XXI despre Auschwitz? Probabil că evreii au ajuns în lagăr în vagoane pentru vite și au fost duși în ceea ce ei credeau a fi încăperea pentru dușuri, unde au fost uciși prin gazare, iar trupurile le-au fost arse în cuptoare. Această relatare, ca și altele publicate în ultimii ani, arată cât de incompletă este această imagine.

În primul rând, Debreczeni s-a aflat doar pentru scurt timp în lagărul pe care noi îl considerăm a fi Auschwitz. În schimb, a fost deținut în trei lagăre-satelit separate făcând parte dintr-o rețea vastă ce acoperea întreaga regiune: cele trei lagăre-anexă erau sateliți ai lagărului Gross-Rosen, care și el a fost inițial un lagăr-satelit al Sachsenhausen. Debreczeni a numit acest arhipelag mai larg al ororii Auschwitzland. Aici, evreii care au supraviețuit selecției inițiale — trimiși nu în stânga, pentru a fi gazați, ci în dreapta, pentru a fi puși să muncească până la epuizare — au fost folosiți ca sclavi, hrăniți cu te miri ce, ținuți în condiții insuportabile, mai rău decât vitele, și supuși în permanență unei violențe arbitrare. Erau puși să facă cele mai istovitoare munci: putea fi vorba de minerit sau de săpat și construit galerii subterane — în vederea creării, se pare, a unui refugiu pentru forțele germane care sufereau înfrângeri și trebuiau să se retragă.

Torționarii lor de zi cu zi nu erau, așa cum și-ar putea imagina mulți cititori, doar germani naziști sau chiar colaboratori locali ai naziștilor purtând uniformele gri-verzui ale trupelor SS. În această carte, în cea mai mare parte germanii nu-și fac simțită prezența: ei sunt autoritatea supremă, stăpânii lagărului, dar voința lor este pusă în practică de alții. Este vorba de kapo, prizonierii aleși — de multe ori absolut la întâmplare — pentru a servi ca executanți ai naziștilor, înarmați cu bastoane și împuterniciți să distribuie (nu cu mai puțină cruzime) resursele insuficiente ale lagărului — dintre care cea mai prețioasă este mâncarea.