Barbarei Benett

Nu știu cu ce arme se va lupta în cel de-Al Treilea Război Mondial, dar în cel de-Al Patrulea Război Mondial se va lupta cu pietre și bâte.

Albert Einstein

Partea întâi

1

Cuvinte, enunțuri, cifre, distanța până la destinație.

Bărbatul a apăsat pe buton, iar scaunul s-a lăsat pe spate. A rămas cu privirea proptită pe cel mai apropiat dintre micile ecrane amplasate deasupra lui, imediat sub compartimentul pentru bagaje, unde cuvintele și cifrele se schimbau odată cu evoluția zborului. Altitudinea, temperatura exterioară, viteza, ora aterizării. Ar fi vrut să doarmă, dar nu-și putea dezlipi ochii de ecran.

Heure à Paris. Heure à London.

— Ia uite, a spus el, dar femeia a îngânat absent din cap, continuând să scrie într-un carnețel albastru.

A început apoi să recite cu voce tare cuvintele și cifrele, pentru că i se părea complet lipsit de noimă și de efect să înregistreze, pur și simplu, schimbarea datelor, pierzându-le apoi pe fiecare în zbârnâiala avionului, combinată cu zbârnâiala propriilor gânduri.

— Bun. Zece mii cincizeci și nouă metri altitudine. Cu minunată exactitate. Température extérieure minus cincizeci și opt grade C.

A tăcut, așteptând-o să spună „Celsius“, dar ea se uita la carnetul așezat pe măsuța rabatabilă din fața ei, căzută pe gânduri, iar apoi a început din nou să scrie.

— Bun. Ora la New York douăsprezece cincizeci și cinci. Nu precizează dacă a.m. sau p.m. Nu că n-am ști, oricum.

Somnul era cheia. Trebuia să doarmă. Dar cuvintele și cifrele nu-i dădeau pace.

— Ora aterizării șaisprezece treizeci și doi. Viteza șapte sute cincizeci și opt kilometri pe oră. Timpul până la destinație trei treizeci și patru.

— Mă tot gândesc la felul principal, a spus ea. Și mă mai gândesc la șampania cu sirop de coacăze.

— Dar nu ți-ai comandat.

— Părea cam sofisticată. Dar de-abia aștept să primim fursecuri, mai încolo.

Vorbea și scria în același timp, iar el o privea. Oare scria ce spunea cu voce tare, ce spuneau amândoi?

Ea a continuă:

— Celsius. Cu C mare. E numele cuiva. Nu mai țin minte prenumele.

— Bun. Dar de vitesse ce zici? Ce înseamnă vitesse?

— Mă gândesc la Celsius și la studiile lui despre măsurătoarea centigradă.

— Mai e și Fahrenheit.

— Da, și el.

— Ce înseamnă vitesse?

— Ce?

— Vitesse.

— Vitesse, viteză, i-a răspuns ea.

— Vitesse. Șapte sute patruzeci și opt de k pe oră.

Îl chema Jim Kripps. Dar, pe durata acestui zbor, numele lui era numărul scaunului unde stătea așezat. Așa era procedura, procedura lui, în conformitate cu numărul ștampilat pe tichetul de îmbarcare.

— Era suedez, a spus ea.

— Cine?

— Domnul Celsius.

— Te-ai uitat un picuț pe telefon?

— Ei, știi și tu cum se întâmplă de obicei.

— Știu, se ridică la suprafață din adâncurile memoriei. Când îți vei aminti numele lui mic, să vezi atunci presiune pe mine.

— Ce presiune?

— Să dezgrop și eu numele mic al domnului Fahren­heit.

— Hai, vezi-ți de ecranul tău, a zis ea.

— Zborul ăsta. Toate zborurile lungi, de fapt. Atâtea ore. Plictiseală e puțin spus.

— Activează-ți tableta. Uită-te la un film.

— Am chef de vorbit. Nu de căști. Amândoi avem chef de vorbit.

— Fără căști, atunci, a spus ea. Vorbim și scriem.

Ea era Tessa Berens, soția lui Jim, cu pielea închisă la culoare, de stirpe caraibo-europeano-asiatică, poetă publicată des în revistele literare. Activa și în mediul online, ca editor al unui grup consultativ care răspundea la întrebările abonaților, pe diverse teme, de la surzenie la echilibru corporal sau demență.

Aici, în zbor, mare parte din ce-și spuneau cei doi părea rezultatul unui proces automat, un șir de remarci generate de însăși natura călătoriei cu avionul. Nimic din pălăvrăgeala de prin case sau restaurante, unde amploarea mișcării e domolită de gravitație: o conversație imponderabilă. Toate orele petrecute deasupra oceanelor sau a vastelor întinderi de uscat, propoziții retezate, încapsulate, pasageri, piloți, însoțitori de zbor, orice cuvânt fiind uitat în clipa când avionul atingea pista de aterizare și începea să ruleze spre o poartă liberă de debarcare.

Doar el avea să-și amintească o parte, își spunea, în toiul nopții, stând întins în pat — imagini cu oameni înveliți cu păturile companiei aeriene, părând morți, stewardesa înaltă întrebându-l dacă dorește încă un pahar de vin, finalul zborului, stingerea indicatorului luminos pentru centura de siguranță, sentimentul de ușurare, pasagerii stând la coadă pe culoare, așteptând să coboare, însoțitorii de zbor la ieșire, mulțumind și plecându-și capetele, zâmbetele de reclamă.

— Caută un film. Uită-te la un film.

— Mi-e prea somn. Distanța până la destinație două mii cinci sute șaptezeci și șase kilometri. Ora la Londra optsprezece zero patru. Viteza șapte sute patruzeci și opt kilometri pe oră. Citesc tot ce apare. Durée du vol trei patruzeci și cinci.

— La ce oră e meciul? întreabă ea.

— La șase jumate e lovitura de începere.

— Ajungem acasă până atunci?

— Nu ți-am citit de pe ecran? Ora sosirii, așa și pe dincolo.

— Nu uita că aterizăm în Newark.

Meciul. În altă viață, ar fi interesat-o. Zborul. Voia să ajungă la destinație fără acest episod intermediar. Îi plac cuiva zborurile lungi? Ei sigur nu.

— Heure à Paris șaptesprezece zero opt, a spus el. Heure à London optsprezece zero opt. Viteza șapte sute patruzeci și cinci kilometri pe oră. Tocmai a scăzut cu peste trei kilometri pe oră.

— Bine, hai să-ți spun ce scriu. E foarte simplu. Niște lucruri pe care le-am văzut.

— În ce limbă?

— În engleză elementară. Vaca a sărit peste lună1.

— Avem pliante, broșuri, volume întregi.

— Simt nevoia să le văd scrise de mâna mea. Poate peste douăzeci de ani, dacă mai trăiesc, voi găsi ceva ce lipsește, ceva ce-mi scapă acum, dacă mai trăim cu toții, peste douăzeci de ani, peste zece ani.

— Să-ți ocupi timpul. E și asta ceva.

— Să-ți ocupi timpul. Să fii plicticos. Să-ți trăiești viața.

— OK. Température extérieure minus cincizeci și șapte F, spuse el. Îmi dau toată silința să pronunț în franceză elementară. Distanța până la destinație două mii cinci sute treizeci și nouă de kilometri. Ar fi trebuit să închiriem o mașină.

— Lasă că luăm un taxi.

— Tot puhoiul de oameni, din așa un zbor. Au mașini care-i așteaptă. Înghesuiala de la ieșiri. Știu exact încotro s-o apuce.

— Au bagaje la cală, majoritatea, sau o parte din ei. Noi n-avem. Avantaj noi.

— Ora la Londra optsprezece și unsprezece. Ora aterizării șaisprezece treizeci și doi. Așa era și data trecută. Încurajator, presupun. Ora la Paris nouăsprezece și unsprezece. Altitudine zece mii de metri. Durée du vol trei și șaisprezece.

Pronunțarea cuvintelor și a cifrelor, rostirea lor, cu toate detaliile, făceau ca acești indicatori să trăiască o vreme, consemnați oficial, sau consemnați voluntar: imaginea auditivă, s-a gândit el, a unui undeva, cândva.

— Închide ochii, a spus ea.

— Bine. Viteza șapte sute șaizeci și șase kilometri pe oră. Timpul până la destinație.

Îi dăduse dreptate, hai să nu predăm bagajele la cală, le înghesuim în compartimentul de bagaje. Cu ochii la ecran, îi fugi gândul la meci, pentru o clipă, deși nu-și amintea cu cine jucau Titanii2.

Ora sosirii șaisprezece treizeci. Température extérieure minus patruzeci și șapte C. Ora la Paris douăzeci și treisprezece. Altitudine zece mii doi metri. Îi plăceau cei doi metri. Desigur, nu puteau fi ignorați. Temperatura exterioară a aerului minus cincizeci și trei F. Distance de parcours.

Cu Lupii de mare3, evident.

Kripps era un nume de bărbat înalt, iar el era într-ade­văr înalt, dar rezervat, reușind fără probleme să treacă neobservat. Nu era o scăfârlie țanțoșă ițindu-se deasupra mulțimii, ci o siluetă cocoșată, binecuvântată cu ano­nimatul.

S-a gândit din nou la procesul de îmbarcare, la toți pasagerii așezați, în sfârșit, la masa ce avea să fie servită curând, la prosoapele umede și calde pentru șters pe mâini, la periuța și pasta de dinți, la șosete, la sticla de apă, la perna adusă odată cu pătura.

Se simțea, oare, jenat de toate aceste facilități? Hotă­râseră să dea banii pe business class pentru a evita, de data asta, provocarea de a zbura înghesuiți pe o distanță lungă.

Masca pentru ochi, crema de față, căruciorul cu vinuri și băuturi alcoolice, împins din când în când pe culoar de un însoțitor de zbor.

Se uita la ecranul suspendat, cuprins de sentimentul tâmp de huzur. Își spunea că e un simplu turist. Avioane, trenuri, restaurante. Niciodată nu-și propunea să se îmbrace bine. Rezultatul părea opera unui alt sine, un impostor. Bărbatul din oglindă îl impresiona întotdeauna cu ținuta lui îngrijită.

— În ce zi a plouat? întrebă ea.

— Scrii în jurnal despre ziua cu ploaie. O imortalizezi. Toată ideea unei vacanțe e să fie extraordinară. Tu mi-ai spus asta. Să reții punctele culminante, momentele și orele intense. Plimbările lungi, mesele delicioase, cramele, viața de noapte.

Nici nu se asculta vorbind, știa că sunt banalități.

— Jardin du Luxembourg, Ile de la Cité, Notre-Dame, infirmă, dar încă în viață. Centre Pompidou. Încă mai am cotorul de la bilet.

— Trebuie să știu în ce zi a plouat. E important ca, peste ani de zile, când mă uit la însemnări, să regăsesc precizia, detaliile.

— Nu te poți abține.

— Nici nu vreau să mă abțin, a spus ea. Tot ce vreau e să ajung acasă și să mă uit la un perete gol.

— Durata până la destinație o oră douăzeci și șase. Hai să-ți zic ce nu-mi amintesc eu.