„Iar furia părinților va renaște în fiii lor, la fiecare generație.“

Seneca, Thyestes

Conducătorul se oprește, ridică ochii spre cer și, preț de o clipă, cercul întunecat al pupilei sale se aliniază pe cercul alb al soarelui, steaua îi fulgeră retina și ființa târâtoare prin noroiul originar își întoarce privirea și contemplă valea prin care înaintează însoțită de ai săi: o stepă bătută de vânturi, cu vegetație joasă, presărată cu arbuști în forme tânguioase; un pământ mohorât peste care plutește în negativ imaginea astrului zilei, lună neagră așezată pe orizont.

De zile-ntregi merg către vest, cu vântul toamnei șfi­chiuindu-le fețele. Bărbi încâlcite acoperă obrajii aspri ai bărbaților. Femei cu chipuri rubiconde își cară bebelușii înveliți în blănuri roase. Mulți vor muri pe drum, învinețiți de ger sau răpuși de dizenterie când vor bea apa clocită din bălțile unde s-au adăpat turmele de sălbăticiuni. Cu degetele goale ori cu ascuțișul lamelor, bărbații le vor săpa gropi triste în pământ.

Vor așeza acolo trupul înfășat care, în noaptea mormântului, va părea încă și mai neînsemnat; vor strecura alături lucrușoare inutile, blana în care era învelit copilul, o păpușă de cânepă, un șirag din oscioare care curând nu se vor mai deosebi de ale micuțului mort. O să-i arunce-n față pumni de pământ care-i vor pecetlui ochii și gura, apoi vor acoperi mușuroiul cu bolovani ca să apere rămășițele de vulturii în căutarea tainului. Se vor pune în sfârșit din nou în mișcare și numai mama va mai arunca, poate, o ultimă privire peste umăr, către movilița scânteietoare, înghițită rapid de umbra vreunui dâmb.

Un bătrân își târăște trupul descărnat acoperit de o blană groasă, cu perii înfoiați de vijelie. Odinioară a condus și el grupul peste văi și platouri, de-a lungul cursurilor de apă cu maluri răsfrânte, înspre pământuri hrănitoare și ceruri mai îngăduitoare. Acum, abia se ține în urma celor mai tineri și mai îndrăzneți decât el, cei care deschid drumul, hotărăsc instalarea taberei la sfârșitul zilei și ridicarea ei în zori. Se-ntâmplă ca, la intrarea câte unei peșteri unde poposesc, să aprindă un foc care spintecă noaptea, luminând cu flăcările sale contururile unor desene rupestre pe care alții, înaintea lor, le-au trasat la lumina pâlpâindă a unei lămpi cu seu.

În bezna adâncă, se strâng unii într-alții, lipindu-și corpurile grosolane acoperite până peste gât cu piei mari. Răsuflarea lor scoate aburi și ei rămân încă multă vreme treji, cu ochii larg deschiși, în timp ce mamele încearcă să ostoiască plânsul sugarilor frecându-le buzele de sfârcurile sânilor. Unii bărbați vorbesc în șoaptă, ațâță jarul ale cărui văpăi roșcate se reflectă preț de-o clipă în irisul celor ce stau de veghe și apoi se-nalță rotindu-se, de parc-ar încerca să atingă imensitatea cerului, unde alte văpăi se mistuie înainte să dispară, înghițite de miezul lacom al nopții.

Promiscuitatea pieilor care-i acoperă le stârnește pofta de împerechere. Uneori, fără să-i pese de copilul pe care încă îl încălzește pe pântec, masculul apucă crupa femelei, puțin contează dacă i-a fost oferită ori refuzată, își vâră-n ea sexul pe care l-a umezit întâi cu o flegmă groasă și lovește de câteva ori până-și dă drumu-n ea. Până să i se scurgă pe coapse în timp ce ea adoarme, sămânța va fecunda poate femela care, peste trei anotimpuri, mușcând dintr-o bucată de lemn, va naște la umbra unui tufiș, la câțiva pași de locul unde grupul s-a oprit s-o aștepte.

Pe vine, ținută de mâini de alte femei care-i șterg pe rând fruntea, pulpele, sexul, va expulza rodul împreunării sale direct pe pământ sau în mâinile unei moașe. O lamă de silex va tăia cordonul ombilical. Lucrul scos la lumină și așezat pe burduful gol al pântecului mamei se va cățăra ca să bea din mamelă corasla, pornind astfel ciclul necesar supraviețuirii sale, necontenită înghițire și eliminare prin excreție a lumii.

Dacă pruncul supraviețuiește primelor veri și primelor ierni, dacă hoitul lui nu se alătură celor deja lăsate în urmă — dintr-unul, târât de un castor lângă un iaz, mai rămâne o vreme doar cutia toracică pe jumătate înfundată în mâl, iar de sub arcul coastelor, până să se facă și ele praf și pulbere, se ridică o tulpină de barba-ursului, albă ca un os —, va merge curând alături de ai lui, acceptat printre ei, va citi calea stelelor, va ciocni pietre una de alta ca să scoată din ele foc și să le ascută, va învăța secretul plantelor, va obloji răni și va pregăti trupurile morților pentru ultima călătorie.

Poate că moartea îl va păsui o vreme și va apuca și ora în care carnea sa, deja ostenită, îl va împinge să se reproducă. Atunci nu se va liniști până nu va reuși să găsească pe una de-a lor cu care să se împerecheze, va îmbrățișa la întâmplare, pe bâjbâite o altă ființă mizerabilă ca și el, în frigul unei nopți incendiate, sub cerul pe care se rotește Calea Lactee. După ce pașii-i vor fi parcurs o bucată de pământ, după ce va fi cunoscut câteva dimineți albe și câteva amurguri, scânteierea de-o clipă a copilăriei și ineluctabila decrepitudine a trupului, va crăpa și el într-un fel sau altul, înainte să fi împlinit treizeci de ani.

Deocamdată însă, copilul aparține neantului; nu e decât o infimă, neglijabilă probabilitate în timp ce hoarda oamenilor înaintează prin vijelie cu capul plecat, turmă verticală, încăpățânată și zdrențăroasă. Poartă pe umeri sau trag pe sănii rudimentare piei argăsite și oale de lut lucrate de mâinile lor, conținând rezervele de grăsime. Țin în ele și rădăcini, nuci și fructe de pădure culese pe drum, cu care se întremează sugându-le sucul amărui ori dulceag și mestecând pulpa uscată, ale cărei fibre devin comestibile când sunt umezite cu salivă.

După mai multe săptămâni de mers, ajung pe malul unui râu plin cu pește, cu albia sinuoasă, care traversează până hăt departe câmpia peste care se abat umbrele norilor gonind dinspre est către vest. Umbrele se grăbesc și-o iau înaintea norilor, întunecând hălci întregi din peisaj, adâncesc văgăunile, nivelează mlaștinile, îndesesc pădurile, în care maroniul verzui se transformă dintr-odată în negru tăciune, și preschimbă apa bălților în vaste oglinzi de sticlă străpunse în tot locul de trestii uscate care foșnesc în vânt ca niște aripi de insecte. Norii cu coame imaculate se-ndepărtează și ziua se-nstăpânește iar, pârjolind pământul. Din smârcuri se ridică un stol de bâtlani; săgeata gâtului lor străpunge văzduhul, iar aripile întinse scânteiază pe albastrul electric.

Oamenii se opresc și ridică tabăra. Unii dintre cei pricepuți la pescuit intră-n torentul care înspumează bolovanii sau trunchiurile de copaci aduse de curent. Pescarii înaintează de-a lungul malurilor, scrutează fundul apei. Suprafața le oglindește chipurile ca de maimuță și, dincolo de ele, cerul înnorat care plutește deasupra mozaicului de pietre rotunjite și netezite de râu. Vuietul torentului și efortul pe care-l fac pentru a sonda cu privirea reflexele apelor repezi nu întârzie să arunce pescarii într-un soi de transă. Aplecați, cu brațele atârnând, cu spumă pe coapse sau pe șolduri, cu mâinile abia atingând suprafața apei cu vârfurile degetelor, înaintează ca pe niște picioroange maronii, fasonate de râu.

Unul dintre ei se apleacă mai în față și-și afundă brațele-n șuvoi. Zărise într-un ochi de apă mai calm, lângă un trunchi de copac pe jumătate sprijinit de mal, unduirea fantomatică a unui somon care urcă în susul râului, reflexele sale metalice topindu-se în vuietul mereu schimbător al valurilor. Se apropie de el cu extremă încetineală, având grijă ca nu cumva să i-o ia umbra înainte. Rămâne cu brațele nemișcate puțin sub suprafața apei — luciul ei le face să arate foarte distorsionat, astfel că membrele par acum despărțite de pescar, parte a realității cuprinse în râu — și privește țintă ochiul somonului, pupila smălțată cu aur, opalescența solzilor preorbitali.

Cu infinită precauție, pescarul își împreunează mâinile sub burta somonului și, pentru o clipă, pare că îl ține ca pe-o ofrandă pe care-o dăruiește râului sau, cel puțin, că-i sprijină înotul static, prețios și delicat. Când palmele lui ating înotătoarele abdominale ale somonului, peștele tresare brusc, dar nu încearcă să fugă. Pescarul așteaptă răbdător, imobil, palmele sale nu mai rețin decât străfulgerări de lumină-n mișcare. Își mută iarăși mâinile dedesubtul somonului care, de data asta, se lasă mângâiat și chiar ridicat și abia când linia sa dorsală taie suprafața apei încearcă să scape printr-o răsucire formidabilă.

Dar mâinile pescarului s-au strâns; cu un gest ferm, scoate peștele din râu și-l azvârle înspre malul de pe care îl urmăresc câțiva copii cu nuiele de alun ascuțite la un capăt. Unul dintre ei, o fetiță chioară și cu părul încâlcit, se năpustește asupra somonului care se zbate pe pietre, se lasă pe vine și-l țintuiește la pământ cu o mână. Îi înfige vârful lăncii în orificiul branhial și i-l scoate prin gură. Maxilarul inferior se deschide și se închide zadarnic, iar fetița ridică deasupra capului peștele tras în țeapă, care sclipește în soare.

Ghemuite pe pietrele de la malul râului, două femei pregătesc somonii prinși de pescari. Pielea maronie a mâinilor le strălucește de solzi atunci când înfig în orificiul anal vârful silexului, taie pe lungime abdomenul, își strecoară în spărtură arătătorul și degetul mare ca să curețe cavitatea abdominală. Scot din ea o grămăjoară de măruntaie maronii și roșii, pe care-o aruncă pe jos cu o mișcare rapidă din încheietură. Fetița chioară stă lângă ele și le urmărește atent.