AU MAI RĂMAS PAISPREZECE ZILE

Niklas mânca încet, privindu-și familia aflată de cealaltă parte a mesei. Era abia 17 decembrie și în opinia lui era cam devreme pentru a împodobi casa de Crăciun, dar hotărâse împreună cu fiica lui să înceapă de pe acum. Pe masă avea deja câțiva moși micuți din porțelan alb, iar în cameră se revărsau razele calde ale unei ghirlande de luminițe. Știau că un brad n-ar rezista în casă până în Ajunul Crăciunului, așa că agățaseră ghirlanda deasupra mesei, lăsând-o să lumineze în locul lustrei.

Fiica lui era îmbrăcată într-un pulover cu beculețe roșii și verzi, iar el își luase o cravată roșie pentru cina din seara asta. Costumul pe care îl purta era bineînțeles gri-închis, ca de obicei. Toată nebunia asta trebuia să aibă o limită.

Mai luă o îmbucătură. O bucățică de ananas la grătar, glazurat cu ghimbir, chili și miere. De fapt, el nu era de părere că fructele sunt potrivite pentru o cină, dar fiica lui adora ananasul. Cu siguranță îl prefera în locul fripturii de vită. Mă rog, era mai bine așa, pentru că îi rămânea lui mai mult.

Fetele păreau că sunt la fel de preocupate de mâncare ca și el și nu observaseră cum le privea. Ce noroc! Probabil că era puțin caraghios, dar nu avea ce să facă. Se simțea, ca să spunem așa, mulțumit. Era un sentiment nou, chiar dacă, la urma urmei, nu făcuse un efort prea mare.

Nu îi trebuise o carieră strălucită, deși era un om de succes.

Nu îi trebuise nici tot etajul din clădirea de pe Linnégatan din Östermalm, chiar dacă era de fapt foarte mulțumit de felul în care locuia împreună cu fiica lui.

Avusese nevoie doar să fie toți trei la aceeași masă.

Tentativa de asasinat de acum o jumătate de an, despre care se scrisese atât de mult în presă, era acum doar o amintire. Bineînțeles că încă avea asigurată paza. Probabil că va mai trece încă vreo jumătate de an până când angajatorul lui se va simți în siguranță. Dar fusese atât timp înconjurat de bodyguarzi, încât acum chiar îi socotea ca fiind parte din familie.

Familie.

Exact despre asta era vorba. Fiica lui avea 16 ani, devenea în curând o femeie, iar lui i se părea că făcuse o treabă bună și că o învățase destule despre lumea asta. Bineînțeles că ea îl ura câteodată, dar așa e în adolescență. Și în fața lui, la masă, stătea fosta soție. Dacă i-ar fi spus cineva acum o jumătate de an că vor putea să-și petreacă timpul împreună așa, n-ar fi crezut. Dar clișeul ăsta e adevărat. Timpul vindecă toate rănile. Iar acum stăteau împreună în jurul mesei, ca un fel de familie modernă, servind o cină de Crăciun prematură. Fără să se urască. Chiar își făcuseră și cadouri.

I se puse un nod în gât și întoarse capul spre fereastră, ca să nu-i vadă lacrimile. Ningea ușor și frumos în întunericul de afară, iar lumea părea o carte poștală. Și în momentul ăsta, la fel era și viața lui. Pentru prima dată, după foarte mulți ani, nu mai era încordat. Nu mai avea nicio durere de cap.

Un zgomot de pe hol le dădu de știre că suna cineva la ușă, iar fiica lui îl privi mirată.

— Cine e? E sâmbătă. Ai promis că nu lucrezi azi, când luăm împreună cina de Crăciun.

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse el cu sinceritate, ridicându-se de pe scaun. Poate e pentru voi?

Fosta soție și fiica lui clătinară din cap.

Niklas ieși în hol și se îndreptă spre ușă.

— O să mă supăr dacă ai angajat vreun Moș Crăciun! țipă fiica lui din bucătărie.

Oricum cel care suna acum la ușă fusese controlat la sânge de gărzile de corp de la intrare. Și numai faptul că niciunul dintre ei nu-l avertizase că vine cineva demonstra că nu era nimeni important. Se uită pe monitorul de la intrare și văzu de partea cealaltă a ușii un bărbat cu cască de biciclist și cu o stea mare roșie în piept. Și zăpadă pe umeri. Firma de curierat Inte bara post. Asta era explicația.

— Da? zise Niklas deschizând ușa.

— Niklas Stockenberg? gâfâi bărbatul întinzându-i un plic mic și negru. Poftim. E pentru tine.

Pe plic nu era scris nimic. Niklas se încruntă. Îl întoarse pe partea cealaltă, dar nici acolo nu era scris nimic.

— De la cine e? întrebă el ridicându-și privirea.

Dar bărbatul dispăruse. O luase la fugă în jos pe scări imediat ce-i înmânase plicul, mergând către ieșire și către bicicleta lui. Probabil că era în întârziere cu livrările.

Niklas închise ușa și deschise plicul. Înăuntru era o hârtiuță albă; când o scoase, văzu că era o carte de vizită. Una mai luxoasă, care nu avea scris niciun nume. Doar ceva care părea o cifră. Un opt mare, colorat în partea de jos. Și dedesubt un număr de telefon. În rest nu era nimic.

Se încruntă. Simbolul ăla nu-i spunea nimic și nici nu recunoștea numărul de telefon. Dar ceva în subconștientul lui îi spunea că știe de fapt ce reprezintă. Că aștepta mesajul ăsta de foarte mulți ani, dar sperase că nu-l va primi niciodată. Îl reprimase, îl ștersese din viața lui. Și nici acum nu era pregătit pentru el.

Sau poate era doar o reclamă, se gândi el.

Putea să afle într-un singur fel. Scoase telefonul din buzunarul sacoului și formă numărul. Mâinile îi tremurau.

După trei semnale, auzi o voce robotică feminină.

— Bună, Niklas Stockenberg. Sperăm că ai fost mulțumit de serviciile noastre în această perioadă, care acum a ajuns la final. Mai ai… 14 zile… o oră… și… 12 minute… de trăit.

Strânse telefonul cu putere, de parcă încerca să distrugă mesajul. I se puse un nod în gât. Nu mai putea să respire. Camera începu să se învârtă, iar el se rezemă cu o mână de perete ca să nu cadă.

Din bucătărie se auziră chiote de râs. Fiica lui și mama ei se amuzau de ceva.

Niklas căzu în genunchi pe covorul din hol. Noroc că a cumpărat un covor atât de scump și gros, altfel l-ar fi durut genunchii, își zise el. Închise ochii și încercă să-și adune gândurile. Știa că avea să vină ziua asta. Știa de mult. Dar refuzase să se gândească la ea. Sperase că va fi cruțat.

Trecuse foarte mult timp.

— Tată, unde ești? strigă fiica lui. Dacă te îmbraci în Moș Crăciun, sun presa.

Se sprijini de pereți și se ridică încet. Încercă să respire adânc de câteva ori pentru a-și reveni, apoi se duse în bucătărie.

Când îl văzură, celor două femei le dispăru zâmbetul de pe buze.

— Cine era? întrebă fiica lui, îngrozită. Ești foarte palid.

Fosta lui soție se ridică imediat de la masă.

— Stai jos până nu cazi din picioare, zise ea ajutându-l să se așeze pe un scaun.

Îi puse mâna pe frunte.

— Nu era nimeni, răspunse el. Au greșit adresa.

— Ești transpirat tot. Ți-e rău? Iei ceva medicamente? Să sunăm la Salvare? Zi-mi ceva, Niklas!

Își întoarse privirea și încercă să-i zâmbească fiicei lui.

— Nu e nimic, Nathalie. Doar am amețit puțin.

Nathalie se uită întrebătoare la mama ei. Niklas luă mâna fostei soții de pe umărul lui și o ținu o clipă.

— Mulțumesc, Mina, dar nu e nevoie de Salvare. Îmi trece. O să se termine în curând.

Afară nu mai ningea blând și frumos. Acum zăpada era rece și aspră și parcă îl izola într-o închisoare a iernii. Nu putea să se miște, nu putea să scape. Nu avea unde să fugă.

Peste două săptămâni avea să fie mort. Și nici măcar nu făcuse tot ce-și propusese. Se uită la Mina și deschise gura să-i spună ceva, dar apoi se răzgândi. A făcut tot ce a putut pentru ele? A fost un tată bun pentru Nathalie? O să le fie dor de el? Ce o să zică colegii de la serviciu?

Puloverul lui Nathalie pâlpâia în roșu și verde.

Chiar nu voia să moară.

Cartea de vizită îi alunecă din mână și ajunse pe jos. O lăsă acolo.

Niklas oftă din rărunchi și se șterse pe față.

Ultimii 20 de ani fuseseră ani buni. Chiar foarte buni. Dar așa cum tocmai îi spusese Minei: se va termina în curând.

Peste 14 zile, o oră și 12 minute. Sau, de fapt, acum mai erau doar 10 minute, nu 12.

Vincent era întins pe jos în loja lui de la teatrul Scala din Karlstad. Stinsese lumina și lăsase aprinse doar becurile care înconjurau oglinda în care se machia. Becurile din jurul oglinzii erau singurele care arătau exact așa cum își imagina lumea că e în culisele unui teatru. Sigur că era doar o idee indusă de Hollywood, dar lui i se părea că sunt frumoase și romantice.

Spectacolul se terminase de vreo oră, iar echipa lui se agita frenetic să scoată decorul de pe scena aflată sub nivelul lojelor și al salonului artiștilor. Tot decorul, toată recuzita și o grămadă de lumini trebuiau date jos și încărcate în două tiruri. Întotdeauna angajau oameni din zonă să-i ajute la încărcat, iar șeful turneului, Ola Fuchs, avea o experiență vastă în lumea showbizului. Și cu toate astea, tot le lua cam trei ore să strângă. Lumea nu știa că pentru spectacolul extravagant de două ore al lui Vincent, trebuiau cel puțin șapte ore de muncă mai puțin extravagantă. În fiecare seară.

Își schimbă încet poziția pe podea. Linoleumul de sub el era îngrozitor de tare. Se uită la canapea și realiză că ar fi trebuit să se întindă acolo și nu pe jos. Dar alesese deja. Putea să stea nemișcat și pe podea.

Teatrul Scala era plin de cifre impare. Era foarte neplăcut. De la scenă până sus erau 5 metri. Ar fi fost mult mai bine dacă erau 6 metri. De tavan atârnau 17 țevi de care se puteau prinde decorul și luminile. Nici asta nu era o cifră bună. Dar 5 plus 17 făceau 22, ceea ce era mai bine. Și doi plus doi făceau patru, exact numărul spectacolelor pe care le avea aici, la Scala.

Costumul de scenă atârna pe umeraș. Astăzi fusese format din trei piese; era totuși ultimul spectacol înainte de Crăciun. Trei piese. La naiba! Nu se gândise la asta. Însemna și că la sfârșitul spectacolului, din cauza costumului, era transpirat leoarcă. Așa că de îndată ce ajunsese în cabina lui, se dezbrăcase și rămăsese doar în tricou și chiloți. Dacă ar fi deschis cineva ușa din greșeală, ar fi părut și el mai normal decât dacă l-ar fi văzut întins pe jos în costumul de scenă. Își zâmbi.