PENTRU DANA MURPHY

SUNT TREAZĂ ÎN LOCUL

UNDE FEMEILE MOR

Jenny Holzer (1993)

12 ORE

Ești o amprentă.

Când deschizi ochii în ultima zi a vieții tale, îți vezi propriul deget. În lumina gălbuie a închisorii, liniile de pe pulpa degetului mare seamănă cu albia secată a unui râu, cu niște spirale de nisip modelate de mișcarea apei care până mai ieri era și azi a dispărut.

Unghia este prea lungă. Îți aduce aminte de un mit din copilărie: după ce mori, unghiile continuă să crească până se încovoaie peste falange.

*

— Deținut, numele și numărul matricol.

— Ansel Packer, 999631, răspunzi tu.

Te răsucești în pat. Tavanul îți oferă imaginea obiș­nuită: un model cu pete de umezeală. Dacă înclini capul în unghiul potrivit, pata din colț capătă forma unui elefant. Astăzi e ziua cea mare, îți spui în gând către porțiunea de vopsea umflată care formează trompa elefantului. Ziua cea mare. Elefantul zâmbește ca și cum ar ști un secret periculos. Ai petrecut nenumărate ore pentru a reproduce exact această expresie, pentru a reda un surâs identic cu cel al elefantului de pe tavan. Astăzi îți vine natural. Tu și elefantul vă zâmbiți până când realitatea acestei dimineți se instalează între voi ca o complicitate exaltată, până când amândoi arătați ca niște țicniți.

Cobori picioarele pe podea, îți ridici corpul de pe saltea. Îți pui încălțările regulamentare, niște papuci negri prea mari pentru tine. Deschizi robinetul metalic și lași apa să curgă peste periuța de dinți, storci deasupra un strat de pastă de dinți cu aspect granulos, apoi îți uzi părul în fața oglinjoarei a cărei suprafață lucioasă nu este din sticlă, ci un dreptunghi din aluminiu neregulat și zgâriat, care nu se sparge în cioburi. Imaginea ta reflectată este încețoșată și deformată. Îți rozi unghiile deasupra chiuvetei, una câte una, rupând cu grijă partea albă, până când rămân scurte, cu o margine zimțată uniform.

Numărătoarea inversă este deseori cel mai greu de suportat, ți-a spus preotul închisorii când a venit să te vadă seara trecută. De obicei, îți place preotul, un bărbat cu început de chelie, cu umerii încovoiați ca sub greutatea unui sentiment apăsător, poate rușine. Venit de curând la Unitatea Polunsky, are o față blândă, maleabilă, atât de deschisă încât ai impresia că poți intra în ea. A vorbit despre iertare, despre eliberarea de o greutate, despre acceptarea lucrurilor pe care nu le putem schimba. Și la final, întrebarea.

— Martorul tău. Femeia aceea, va veni? a întrebat el prin ușița de vizitare.

Tu ți-ai imaginat scrisoarea pusă pe etajeră în celula ta înghesuită. Plicul crem, ca o invitație. În privirea preotului se citește un fel de milă fără perdea. Întotdeauna ai fost de părere că mila este cel mai insultător sentiment. Mila este o forță distructivă, ascunsă sub o mască a compasiunii. Te despoaie de tot. Te face să te simți mic.

— O să vină, ai răspuns tu.

Apoi:

— Ți-a rămas ceva între dinți.

L-ai văzut ducându-și repede mâna la gură.

În realitate, nu prea te-ai gândit la această seară. Este prea abstractă, prea ușor de eludat. Inutil să asculți zvonurile care circulă în Clădirea 12 — un tip grațiat cu doar 10 minute înainte de injecție, când era deja legat cu curelele de targă, s-a întors și a povestit că l-au torturat ore în șir, băgându-i tije de bambus sub unghii, de parcă era un erou dintr-un film de acțiune. Un alt deținut susținea că i-au dat gogoși. Tu preferi să nu te întrebi cum va fi. E normal să-ți fie frică, a spus preotul. Dar tu nu simți frică, ci un fel de mirare care îți dă senzația de greață. În ultimul timp, visezi că zbori pe un cer senin, deasupra unor cercuri imense în câmpuri de cereale. Urechile ți se înfundă din cauza altitudinii.

*

Ceasul de mână moștenit în sectorul C este setat cu cinci minute înainte. Îți place să fii pregătit. Îți arată că mai ai 11 ore și 23 de minute.

Te-au asigurat că nu o să te doară. Că nu o să simți nimic. Odată, o psihiatră îmbrăcată într-un costum impecabil, cu niște ochelari scumpi, s-a așezat în fața ta la vorbitor. Ți-a spus lucruri pe care tu le bănuiai de mult și pe care nu le poți uita, lucruri pe care ai fi preferat să nu le fi auzit niciodată rostite cu voce tare. După calculele tale, chipul ei ar fi trebuit să-ți transmită mai mult — în general, știi să evaluezi destul de corect nivelul de tristețe sau de compasiune. Dar fața ei era absolut inexpresivă, în mod intenționat, iar tu ai urât-o pentru asta.

— Ce simți? te-a întrebat.

Întrebarea era inutilă. Emoțiile valorau atât de puțin. Așa că ai ridicat din umeri și i-ai spus adevărul:

— Nu știu. Nimic.

*

La ora 6:07, obiectele sunt aranjate în jurul tău.

Ți-ai pregătit culorile de aseară, așa cum ți-a arătat Froggy în Sectorul C. Cu ajutorul unui cotor de carte groasă, ai zdrobit un set de creioane colorate, apoi ai amestecat pulberea astfel obținută cu un borcan de vaselină cumpărat de la magazinul închisorii. Ai înmuiat în apă trei bețe de lemn de la înghețatele primite în schimbul a 12 pachete cu noodles japonezi, apoi ai amestecat capetele până ce lemnul s-a destrămat, desfăcându-se ca firele unei pensule.

Acum te instalezi pe podea, lângă ușa celulei. Ai grijă ca marginile cartonului care servește drept pânză să se suprapună pe banda de lumină care vine de pe hol. Nici nu iei în seamă tava cu micul-dejun de pe jos, de care nici nu te-ai atins de la ora 3 dimineața, când ți-au adus-o: sosul acum încleiat, fructele din conservă deja acoperite de furnici. Suntem în luna aprilie, dar ai crede că e iulie. Caloriferele funcționează adesea și vara, așa că bucata de unt s-a topit, transformându-se într-o mică baltă de grăsime.

Ai dreptul la un singur aparat electronic — tu ai ales un radio. Rotești butonul și se aude un cârâit de sunete statice. De obicei, deținuții din celulele învecinate îți strigă cererile lor: R&B sau rock clasic. Dar ei știu ce se va întâmpla astăzi. Nu protestează când selectezi postul tău preferat: muzică clasică. Simfonia erupe brusc, șocant, inundând fiecare colțișor al spațiului de beton. Simfonie în Fa major. Te adaptezi la existența sunetului, te relaxezi.

— Ce pictezi? te-a întrebat odată Shawna, când ți-a strecu­rat tava cu micul-dejun prin fanta din ușă.

A înclinat capul ca să-ți vadă mai bine pânza.

— Un lac. Un loc de demult care îmi plăcea, ai răspuns tu.

Pe vremea aceea, încă nu era Shawna. Pentru tine era mereu agentul Billings, cu părul strâns într-un coc jos la ceafă, cu pantalonii de uniformă strânși pe șoldurile proeminente. A devenit Shawna abia șase săptămâni mai târziu, când și-a lipit palma pe fereastra ta. Ai recunoscut privirea din ochii ei pentru că ai văzut-o la alte fete în alte vieți. O tresărire. Îți amintea de Jenny — era ceva în dorința pe care o exprima, ceva vulnerabil și incon­trolabil.

— Spune-mi cum te cheamă, agent, i-ai cerut tu și ea s-a înroșit ca focul.

— Shawna.

I-ai repetat numele pe un ton reverențios, ca pe o rugăciune. Ți-ai imaginat bătăile inimii ei emoționate care făceau să-i palpite vena albastră de pe gâtul alb și subțire, și ai simțit cum crești, ai devenit o nouă versiune de-a ta care se întindea deja peste trăsăturile feței tale. Shawna a zâmbit, arătându-și strungăreața. Sfioasă, flămândă.

După ce a plecat ea, Jackson, din celula de alături, ți-a transmis asentimentul lui prin huiduieli și fluierături, încercând să te provoace. Tu ai tras niște fire din cearșaful care se deșira, ai legat cu ele un mini Snickers și i l-ai aruncat lui Jackson pe sub ușă ca să-i închizi gura.

Ai încercat să pictezi altceva, pentru Shawna. Ai găsit o fotografie cu un trandafir, băgată într-o carte de filosofie pe care ai cerut-o de la bibliotecă. Ai amestecat culorile perfect, dar petalele nu ieșeau așa cum trebuie. Trandafirul era o pată diformă de un roșu aprins, cu toate unghiurile anapoda, și ai aruncat pânza înainte ca Shawna să apuce s-o vadă. Când a descuiat ușa celulei tale data următoare, ca să te escorteze prin culoarul lung și cenușiu până la dușuri, parcă ar fi știut: ți-a verificat cătușele și te-a apăsat cu degetul pe încheietura mâinii în interior, să te încerce. Gardianul care stătea în cealaltă parte respira zgomotos pe nas, neștiind ce fior te-a cuprins. Trecuse atâta timp de când nu mai simțiseși și altceva în afară de brațele care te trăgeau brutal dintr-o cușcă în alta, de marginile reci ale furculiței de plastic, de plăcerea anostă procurată cu propria mână în întuneric. Fiorul produs de atingerea Shawnei pe pielea ta a fost ca o descărcare electrică.

De atunci, ai perfecționat acest schimb.

Bilețele ascunse sub tava cu mâncare. Momente furate între celula ta și curtea de recreere. Săptămâna trecută, ea ți-a strecurat o comoară prin fanta din ușa celulei: o mică agrafă de păr neagră, din cele cu care își prindea cocul strâns.

Acum, înmoi un bețișor de la înghețată în vopseaua albastră și aștepți să-i auzi pașii. Pânza este poziționată cu grijă lângă ușă, cu colțurile aliniate. În dimineața asta, Shawna îți va da un răspuns. Da sau nu. După conversația voastră de ieri, ar putea fi oricare. Te pricepi să ignori îndoiala și, în loc de asta, să te concentrezi pe așteptare, pe care ți-o imaginezi ca pe o creatură vie, cuibărită în poala ta. Urmează o nouă simfonie, care începe încet, apoi muzica devine mai puternică și mai gravă — te abandonezi dezlănțuirii violoncelului, gândindu-te cum tind să se accelereze lucrurile, acumulându-se mereu către un crescendo spectaculos.

*

Studiezi formularul în timp ce pictezi. Inventarul efectelor personale ale deținutului.