Pentru Hardye și Dan Moel

Capitolul 1

— Oh, merde.

Harriet se uită în oglindă, cu periuța de dinți atârnându-i din gură. Era 1 iunie și uitase să spună rabbit, rabbit, rabbit1.

O spuse acum, cu buzele pline de spumă de la pasta de dinți, însă cu sentimentul neplăcut că era prea târziu. Că magia nu va funcționa. Și dacă exista o zi în care avea nevoie de magie, ei bine, ziua aceea era azi.

— Merde.

O să-ți aducă noroc, mititico. O să te protejeze, o asigurase mătușa Myrna când o învățase incantația.

Asta se întâmplase cu mulți ani în urmă, dar ritualul tot nu-i intrase în obișnuință. În general, Harriet își aducea aminte, însă evident că luna aceasta, când avea cea mai mare nevoie de el, uitase. Știa că probabil se întâmplase din cauză că avea atât de multe pe cap.

— Fir-ar să fie.

Chiar credea că avea vreo importanță dacă repeta ­rabbit, rabbit, rabbit? Nu. Bineînțeles că nu. Cum să creadă așa ceva? Era doar o superstiție prostească. Nu exista nimic magic în cuvintele astea. Chiar așa, de unde venea obiceiul? Și de ce rabbit?

Ridicol, pur și simplu ridicol.

Sunt inginer, își spuse Harriet în timp ce se pregătea pentru alergarea de dimineață. O ființă umană rațională. Dar la fel era și mătușa ei. Oare mătușa Myrna chiar o zicea? Sau fusese doar o glumă pe care copilul timid de pe-atunci o luase în serios?

Lăsând la o parte absurditatea incantațiilor magice, Harriet își mobiliză sinele rațional și își începu ziua.

Totul va fi bine, își spuse în timp ce alerga în dimineața caldă de iunie. Totul va fi bine.

Numai că Harriet Landers se înșela. Bine-ar fi fost dacă ar fi rostit rabbit, rabbit, rabbit.

Era începutul lui noiembrie când inspectorul-șef a văzut-o pentru prima oară pe Clotilde Arsenault. Și-a strâns haina mai bine pe lângă corp și a îngenuncheat lângă ea ca un pocăit în fața unui altar sinistru.

Vrei să-mi afli secretul?

— Oui, șopti Armand Gamache. Spune-mi secretul tău.

Auzi un pufnet disprețuitor în spate, însă îl ignoră, continuând să se uite în ochii îngrijorați ai femeii moarte de la picioarele lui.

Șeful secției Omoruri din cadrul Sûreté du Québec2 fusese apelat duminică, în timp ce lua micul-dejun împreună cu tânăra lui familie. Zburase ore în șir spre nord-est, de la casa lui din Montreal până pe malul acestui lac uitat de Dumnezeu, pentru a îngenunchea lângă cadavrul care se legăna în apa aproape înghețată. Femeia fusese împinsă pe jumătate la țărm de valurile cenușii, care deveneau tot mai impetuoase cu fiecare minut.

În mijlocul lacului se formaseră talazuri înspumate care, până și în acest golfuleț destul de protejat, izbeau corpul femeii, mișcându-i membrele ca într-un soi de simulacru de viață. Ca și cum, până la urmă, aceasta ar fi hotărât că de fapt nu era moartă și se pregătea să se ridice.

Ceea ce adăuga un element macabru unei scene deja morbide.

Era o zi dezolantă. Întâi noiembrie. Dinspre nord sufla un vânt care promitea ploaie. Poate lapoviță. Poate ploaie înghețată. Ori chiar zăpadă.

Deocamdată înspuma lacul deja agitat, stârnind valuri peste valuri. Care o împingeau pe femeia moartă tot mai în față, oferindu-i-o lui Gamache. Insistând ca el să o ia.

Dar el nu putea. Nu încă. Deși tot ce voia era să o tragă mai sus, pe malul stâncos. În siguranță. Să-i șteargă fața și să-i închidă ochii sticloși. Să o înfășoare în pătura călduroasă Hudson’s Bay pe care o zărise pe bancheta din spate a mașinii care aparținea secției locale a Sûreté și cu care ajunsese acolo.

Însă nu a făcut nimic din toate astea, bineînțeles. În schimb, a continuat să o privească într-o nemișcare totală. Pentru a înregistra fiecare detaliu. Din ceea ce se putea și din ceea ce nu se putea vedea.

Era greu să-i ghicești vârsta. Nici tânără. Nici bătrână. Apa și moartea îi destinseseră chipul, ștergându-i ridurile. Deși tot chinuită de griji arăta.

Evident, avusese motive întemeiate să fie îngrijorată.

Părul blond i se lipise de față. O șuviță îi intra în ochii deschiși. Gamache nu s-a putut abține să nu clipească în locul ei.

Nu trebuia să-i ghicească vârsta, știa exact câți ani avea: 36. Și știa cum o cheamă, chiar dacă nu verificaseră încă dacă avea vreun act asupra ei și nici nu fusese făcută o identificare oficială.

Era femeia care fusese dată dispărută cu o zi în urmă de către cei doi copii ai săi.

Copii acum orfani.

— Fotografii? întrebă el, uitându-se spre adjuncta sa.

— Am făcut. Criminaliștii au cercetat împrejurimile. Pe lac avem echipe care se deplasează de-a lungul țărmului, căutând locul prin care ar fi putut intra. Așteptăm medicul legist, înainte de a o muta, patron, răspunse inspectorul Linda Chernin.

În spatele lui se auzi un pffff și cineva murmurând:

— Patron. Ce pupincuristă!

Buzele Lindei Chernin se subțiară, privirea i se aspri și dădu să se ridice ca să-l înfrunte pe agent, însă Gamache o opri dintr-o privire.

Atât.

Harriet alerga prin dimineața luminoasă și răcoroasă de iunie, pe mijlocul drumului de pământ ce ieșea din Three Pines.

Se uita când într-o parte, când în cealaltă, mereu atentă la împrejurimi. Conștientă de pădurea deasă și de ce se putea ascunde în ea. Urși. Elani. Vulpi turbate. Căpușe care sugeau sângele și provocau boala Lyme.

Bigfoot. Copilul ucis care acum ucidea alți copii.

Zâmbi, amintindu-și de poveștile stupide cu fantome spuse în jurul focului de tabără din sat. Grăbi și mai mult pasul. Harriet își petrecuse cea mai mare parte din viață alergând. Iar acum, când trecuse de 20 de ani, alerga din ce în ce mai repede. Din ce în ce mai departe. Departe.

— Leziuni? întrebă Gamache.

Din locul în care stătea nu vedea niciuna, însă medicul legist le va putea spune mai multe. Cel puțin așa spera.

— Aici, spuse inspectorul Chernin, arătând spre partea laterală a capului victimei.

Gamache se aplecă peste cadavru, încercând să vadă mai bine. Tocmai atunci, o umbră blocă lumina soarelui, și așa puțină, care reușea să răzbată prin norii de plumb.

— Vrei să te dai la o parte? întrebă el, aruncând o privire peste umăr.

Când umbra se retrase, se aplecă mai aproape.

O lovitură cruntă îi crăpase femeii capul în acel loc.

— Ar fi putut surveni și post-mortem. Din ce le-au declarat copiii ei polițiștilor locali, se pare că băuse și era deprimată, spuse Chernin.

— Crezi că ar putea fi sinucidere? întrebă el, așezându-se pe călcâie, conștient că picioarele îi amorțeau din cauza frigului și a faptului că stătuse îngenuncheat.

O rafală de vânt îi aruncă în față o jerbă de stropi din lac. Gamache se întoarse cu spatele, dar nu pentru a se proteja pe sine, ci pe femeia moartă. Nu era cazul. O făcuse din instinct.

În spatele lui se auzi o nouă pufnitură, de data asta amuzată.

— Sinucidere? Glumiți? Era o bețivă și o curviștină, din câte-am auzit, dar nu s-a sinucis. Asta-i clar. Deși, dac-ar fi făcut-o, cine ar fi putut s-o învinovățească? Și eu mi-aș fi pus capăt zilelor dacă eram în locul ei. De ce să mai fac degeaba umbră pământului?

Gamache schimbă câteva vorbe în șoaptă cu inspectorul Chernin, după care se ridică. Se întoarse apoi, în mod deliberat încet, spre nefericitul tânăr.

Dacă agentul ar fi fost mai perspicace, dacă n-ar fi umblat cu capul în nori, dacă n-ar fi fost atât de hotărât să se autodistrugă, poate că ar fi observat privirea inspectorului-șef Gamache.

— Vino cu mine, te rog.

Gamache întinse mâna, iar agentul se pregăti pentru inevitabilul brânci. Însă acesta nu veni. Inspectorul-șef Gamache îi arătă pur și simplu spre un loc stâncos, departe de forfota agenților.

Ajunși acolo, Gamache se opri, se întoarse spre tânăr și, după ce îl privi o clipă, i se adresă cu o voce gravă și calmă. Șoptită. Dar care avea mai multă forță în ea decât toate țipetele pe care le auzise agentul în întreaga lui viață. Și auzise destule.

— Agent Beauvoir, niciodată să nu mai…

— Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă eu și tatăl tău nu ne-am fi întâlnit, spuse Jean-Guy Beauvoir.

Se uită spre cadă, la soția lui, Annie, care îi făcea baie Idolei, fetița lor. Apoi se întoarse, încercând să tragă un pulover pe Honoré, care se zvârcolea nerăbdător să iasă la joacă împreună cu prietenii lui, în parcul comunal.

Faptul că cel mai bun prieten al copilului părea să fie bătrâna Ruth Zardo, poeta smintită, îi amuza și totodată îi cam neliniștea pe părinții săi.

— Vrei să spui dacă nu te-ar fi găsit tata lâncezind în dulapul acelui detașament Sûreté de la mama naibii.

— Vreau să spun când și-a dat seama de genialitatea mea și m-a implorat să-l ajut să rezolve cel mai dificil caz de crimă.

— …din câte-au existat, a completat Annie, care mai auzise povestea.

— În întreaga lume, a întărit Jean-Guy.

Îi dădu apoi drumul lui Honoré, care o zbughi din cameră, coborî în goană scările și ieși afară trântind ușa cu plasă împotriva țânțarilor în urma lui.

— Femeia din lac, a spus Annie.

— Oui. Și, apropo, de fapt nu eram în dulap.

— Asta numai pentru că erai prea mare ca să încapi acolo.

— Pentru că eram prea dur. Și încă sunt.

Se aplecă mai aproape de fiica lui și-i spuse zâmbind:

— Tati este mare și puternic și n-o să lase să ți se întâmple niciodată ceva rău, da, ma belle Idola, Idola, Idola.

În timp ce se uita în ochii ei mari și inocenți, Idola începu să râdă. Din toată inima.

Semăna atât de mult cu mama ei așa. Un suflet blând și curat.

— A pomenit și tata în treacăt despre contribuția ta din ziua aceea. Doar că părea mai degrabă ca era vorba de un neghiob, îi spuse Annie, ștergând copila cu prosopul.

— Adică strălucit, în codul Sûreté, replică Jean-Guy râzând.

— Ahhh.