Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cristina Spătărelu

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Secret Book of Flora Lea

Autor: Patti Callahan Henry

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2262-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2393-3

Capitolul 1

Nu cu foarte mult timp în urmă și nu undeva
foarte departe, a existat și continuă să existe
un loc invizibil, chiar aici printre noi.
Și dacă te-ai născut știind asta, îți vei croi drumul
prin pădure spre ușile sclipitoare care duc la
tărâmul creat numai și numai pentru tine.

Hazel Mersey Linden, 1939

Octombrie 1940
Binsey, Oxfordshire

Lângă râu, pe o pătură roșie, Flora Lea Linden, în vârstă de șase ani, se trezește singură, sub cupola cerului albastru, înconjurată doar de ciripitul zgomotos al păsărilor. M-a strigat cineva pe nume? Privește de jur împrejur la întinderea verde, la apa învolburată a Tamisei, brăzdată de unde neastâmpărate, gata-gata să-și iasă din matcă, purtând spre mare orice sau pe oricine îndrăznește să-i intre în vâltoare.

Râul înaintează cu viteză spre Oxford, unde studenții aleargă înainte și înapoi de la un tutore la altul, pe sub turnurile cu creneluri care stau de strajă străzilor pietruite. Apoi apele râului se încovoaie și cotesc, sporindu-și forțele, lovindu-se de zidurile de piatră și de stăvilarele Angliei, până ce ajung la Londra, unde bombele cad fără încetare pe străzile orașului, lăsând în urmă doar ruine, în timp ce catedralele în flăcări și casele strivite împrăștie scrum și cenușă fierbinte pe suprafața apei.

M-a strigat cineva pe nume? Flora se așază și se freacă la ochi. Nu e tocmai singură. E cu Berry, ursulețul ei de pluș. Și nu îi e teamă. De ce i-ar fi? Sora ei mai mare, Hazel, i-a spus de nenumărate ori că pădurile astea le aparțin, că poienile umbrite și băltoacele sacre, luminate de soare, sub coroanele larg deschise ale copacilor, sunt un loc sigur pentru cele două surori, creat numai pentru ele.

Se ridică și pășește cu grijă spre râu. Hazel refuză să mai meargă cu Flora în Pădurea Șoaptelor, așa că ce altceva îi rămâne de făcut decât să se ducă singură? Sunt ale ei, nu le poate abandona: castelul strălucitor, crângul de arini, veverițele guralive și copacii însuflețiți.

Hazel îi spusese Florei că luminile sclipitoare de pe suprafața apei erau stele și galaxii grăbite să întâlnească marea. Hazel îi poruncise ca nu cumva, vreodată, să devină râul, așa cum uneori deveneau creaturi ale pădurii, și nici să nu bea vreodată din râu. Dacă făcea asta, i se spusese, nu avea să-și mai găsească drumul înapoi spre mama sau spre Bridie, sau spre căsuța lor călduroasă din câmpul presărat cu buruieni.

Râul acesta fermecător era — precum mărul din Biblie — interzis.

Dar Flora nu crede că acest râu frumos și înstelat poate fi periculos. Îl ține strâns pe Berry de lăbuța lui blănoasă și cam tocită și se aventurează și mai aproape de vâltoarea apei, încântată de propria îndrăzneală. Nimeni nu știe ce i se poate întâmpla în această aventură sau cine ar putea să devină.

Flora aude o voce familiară undeva în apropiere, în pădure, dar o ignoră.

Drumul încoace trece printr-o ușă sclipitoare, dar Hazel e prea ocupată ca s-o vadă. Râul e tovarășul Florei, prietenul ei, și această intimitate o împinge tot mai aproape de margine.

Hazel nu vrea niciodată să se joace de-a iepurașii, așa că astăzi decide tocmai asta. Flora va fi un iepuraș.

Se uită insistent la apele învolburate ale râului, căutând stelele, dar vede numai noroi și șanțuri, iar pe sub apă, grămezi de pietre netezite de curgerea râului. Cizmele de cauciuc îi alunecă pe locul unde iarba uscată de octombrie lasă loc noroiului și se duce la vale pe o pantă mlăștinoasă. Când cade în fund, Flora izbucnește în râs.

Ce mai aventură!

Berry îi alunecă din mână în timp ce palmele și degetele i se înfig în pământul umed, împiedicând-o să se rostogolească în apele înghețate. Se apropie și mai mult, vrea să-l prindă pe Berry. Dar e prea aproape de râu.

— E OK, îi spune în timp ce se întinde să-l apuce de lăbuță, repetând cuvintele surorii ei. E tărâmul nostru. În Pădurea Șoaptelor suntem mereu în siguranță.

Capitolul 2

Martie 1960

Până să dezlege panglica uzată de catifea roșie de pe portofoliul învelit în pergament, ultima zi a lui Hazel Linden la Hogan — Librăria Cărților Rare din Bloomsbury a fost la fel de banală ca orice altă zi de lucru petrecută organizând, sortând și protejând inventarul remarcabil al magazinului — sigur, asta dacă putem numi banală munca printre cele mai rare cărți de colecție și suveniruri literare din întreaga Anglie.

Hazel înregistra fiecare detaliu al ultimei zile de muncă la librărie cu un strop de melancolie și o doză de dramatism. Pentru ultima dată avea să pună pe raft Hobbitul, cu a sa copertă cu munți înzăpeziți.

Avea să se bucure pentru ultima dată de o zi răcoroasă de martie întețită de rafale puternice de ploaie, la adăpostul cald și discret luminat al librăriei, unde volumele legate în piele erau expuse în spatele unor geamuri înalte din sticlă ondulată, cu vedere spre Charing Cross Road.

În magazin licărea o lumină delicată, pereții verzi păreau aproape negri, iar candelabrele de alamă își aplecau brațele deasupra rafturilor. La casă, pe peretele din spate, atârnau portrete ale unor autori celebri, în rame negre, lăcuite. O mamă și o fiică, Jane-iste le spunea Hazel, ambele în pelerine de ploaie de un roșu aprins, zăboveau fascinate deasupra unei ediții din Mândrie și prejudecată pe care nu aveau să și-o permită niciodată. Mirosul de lemn cariat, colb și istorie se amesteca cu parfumul dulce al liliacului pe care Hazel îl tăiase din propria grădină și îl aranjase într-o vază pe tejgheaua de la casă.

Înregistra toată scena din spatele vechii case de marcat, îmbrăcată cu o imitație a unei creații semnate Mary Quant, cumpărată de la târgul stradal din Notting Hill. Părul castaniu îi atingea ușor umerii, în vreme ce bretonul proaspăt nu aducea mai deloc cu fotografia pe care o arătase la coafor. Avea senzația că aude un bubuit vag, ca de tobe, din spatele ochilor. N-ar fi trebuit să bea ultimul whisky aseară. (De fiecare dată ultimul whisky îi punea capac.) Dar amețeala surdă de dimineață meritase, se distrase de minune în pub cu colegii librari, Tim și Poppy. Cu un umor morbid, intitulaseră întâlnirea „priveghiul de adio“ al lui Hazel.

— Pentru noi ești ca și moartă, declarase Poppy râzând.

Declarația a fost urmată de urale și halbe ciocnite în cinstea angajării la Sotheby’s. Noua ei poziție ca membră a unei echipe internaționale de specialiști în cărți rare și manuscrise din literatura engleză era ceva ce își doriseră cu toții, dar Hazel era cea căreia i se oferise. Colegii se purtaseră minunat cu ea și știa foarte bine că, să fi fost în locul lor, s-ar fi înverzit de ciudă.

Tim s-a băgat în discuție.

— Va trebui să lucrezi cu nesuferitul de lord Arthur Dickinson. Trebuie să recunosc, un nume de familie cum nu se poate mai potrivit, a spus cu o falsă tresărire.

Hazel a dat din cap și l-a atins ușor pe umăr.

— E un preț mic pe care îl plătesc ca să pot vedea colecțiile private și să particip la licitațiile din Londra.

— Nu, serios, nu e ca la librărie. E mult mai sufocant și cam plin de snobi, i-a răspuns Tim. Cu noi, farmecul meseriei e că nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Îți garantez că n-o să te distrezi nici pe departe cum te distrai cu noi.

— Sunt sigură de asta. Dar o să vin mereu în vizită. Promit. Nu mă mut și nici nu plec din oraș.

Poppy și-a răsucit halba de bere între palme.

— Aș prefera să-mi fie repartizate atlasele și hărțile.

— Nu renunța, a spus Hazel. Poate că într-o zi tocmai asta o să se întâmple.

Poppy a ridicat din umeri și a luat o înghițitură sănătoasă din halbă.

— Fetele ca mine nu ajung la Sotheby’s, chiar dacă am știut din primul moment în care am pus piciorul în Hogan’s ce mi se potrivește.

— Nu-i adevărat, a spus Hazel, dar realitatea era că nu lăsa Hogan’s pentru Sotheby’s cu inima complet împăcată.

Acceptarea unei poziții de vis în lumea colecțiilor literare rare însemna să renunțe la siguranța și confortul librăriei. Când începuse să lucreze acolo, își imaginase că urma să fie doar o oprire scurtă, un loc de muncă după terminarea universității care s-o țină la suprafață până… până ce? Nu știa. După război, în Anglia nimeni nu mai știa ce avea să urmeze.

Acum, în ultima zi, lăsa în urmă librăria și colegii minunați pe care îi avusese acolo: bătrânul proprietar, Edwin Hogan, și fiul lui în vârstă de șaizeci de ani, Tim, care aștepta de mult prea multă vreme să preia magazinul. Și mai era și Poppy, cea mai tânără dintre ei, la doar douăzeci și cinci de ani, care lucra acolo de când avea optsprezece. În adolescență, Poppy obișnuia să treacă pragul magazinului atât de des, petrecând ore în șir aplecată deasupra unor exemplare vechi din Alice în Țara Minunilor, încât în cele din urmă Edwin o pusese să aleagă: fie începea să lucreze acolo, fie își lua tălpășița. Abia mai târziu avea să descopere Hazel că Poppy nu zăbovea aiurea prin librărie, ci pur și simplu nu avea unde să se ducă. Rămăsese orfană în urma războiului și era deja prea mare pentru Școala londoneză pentru orfani de lângă Hampshire. Dormea prin parcuri sau pe canapelele unor vechi prieteni care o lăsau să stea la ei un timp. Își căuta de lucru de ceva vreme, dar nimeni nu era dispus să-i dea o șansă.

Edwin i-a oferit o nouă viață. A învățat-o și pe ea ce-i învățase pe ei toți: când cultivi într-un client dragostea pentru cărți fine și rare, nu obții doar profitul din acea zi, ci un client devotat pentru decenii la rând.