Este o mare bucurie să-i dedic această carte dr.-ului Robin Harriott (B.A. Hons., M. Phil., Ph.D.) din Leintwardine, care a avut amabilitatea de a redacta trei dintre lucrările pe care le-am scris. Robin a acordat o atenție deosebită detaliilor și îi sunt recunoscătoare pentru observațiile editoriale.

Introducere

Este un lucru obișnuit ca psihoterapeuții și consilierii să gândească despre ei înșiși și despre alți practicieni ai meseriei lor ca fiind „vindecători răniți“. Uneori, această etichetă are o conotație pozitivă — ideea că și terapeuții au suferit, pe par­cursul vieții lor, înainte de a îmbrățișa această profesie, experiențe asociate cu importante răni psihologice și emoționale și, ca urmare, această „vătămare“ îi face capabili să empatizeze într-o manieră mai profundă cu pacienții și clienții lor. Alteori, termenul de „vindecător rănit“ este folosit în sens peiorativ, referindu-se, cred, la faptul că terapeuții își aleg meseria ca o consecință directă a dorinței lor de a-și rezolva propria „stare de vătămare“ și că alegerea carierei se face pornind de la premisa că, în acest fel, ei înșiși ar putea ajunge întrucâtva la o vindecare personală prin ajutorul oferit altora. Cred că această perspectivă ar putea fi privită ca fiind lipsită de etică de unii terapeuți și, bineînțeles, de unii pacienți. Există un consens general care prevede ca noi, terapeuții, să nu ne perlaborăm propriile dificultăți personale prin munca noastră, ci să ne concentrăm cu totul pe oferirea de susținere clienților noștri. O altă perspectivă posibilă ar fi aceea în care terapeutul ar putea descoperi că munca lui are un efect vindecător asupra propriei persoane, iar acest câștig suplimentar reprezintă un rezultat secundar legitim, pe care el este îndreptățit să-l primească datorită muncii sale pline de abnegație. Putem să ne punem următoarea întrebare: este rezonabilă așteptarea ca terapeuții, spre deosebire de cei din alte profesii, să fie motivați de un sentiment de altruism pur? Prin faptul că le vine altora în ajutor, oare nu este firesc ca terapeutul să nutrească speranța de a-și îndeplini propriile nevoi ca efect secundar al ajutorării altora? Într-adevăr, mă simt obligată să adresez această întrebare: există cu adevărat altruism pur? Oare o persoană altruistă nu se simte recompensată prin acel sentiment de satisfacție personală provenit din faptul că le-a oferit altora ajutor într-un moment dificil? Cred că este legitim ca fiecare dintre noi, ca indivizi, să își poată investi eforturile într-o profesie pe care o consideră satisfăcătoare la nivel personal, iar dacă cineva reușește să extragă din ea și un anumit beneficiu de natură emoțională, acest lucru nu ar trebui să le fie interzis nici celor care profesează în domeniile de îngrijire.

Ideea că mulți dintre noi, cei care activăm în această profesie, suntem „răniți“ într-un fel sau altul mă fascinează de mult timp. Așa cum am arătat mai devreme, pentru unii acest termen are un sens negativ. Pentru alții, ideea are conotații pozitive. În interiorul propriului meu psihic, convingerea că mulți terapeuți ar putea fi „vindecători răniți“ este „în acord“ cu propria mea experiență de viață și s-a reflectat în nenumăratele discuții purtate cu colegii mei pe această temă în decursul ultimelor trei decenii. Totodată, sunt conștientă de faptul că mai există și o altă categorie de colegi care se luptă cu această noțiune și o văd ca pe ceva ce le compromite integritatea în lumea terapeutică, în calitate de terapeuți profesioniști bine pregătiți.

Prin urmare, am decis ca planul meu de a scrie o carte despre acest subiect să nu pornească cu formularea unei anumite ipoteze specifice, mai exact, dacă suntem sau nu „vindecători răniți“. Am luat hotărârea de a întreprinde o cercetare calitativă care să permită dovezilor să vorbească de la sine. Sunt conștientă de faptul că, deși am ales să realizez o investigație care să nu plece de la o anumită ipoteză, este practic imposibil să nu existe nicio distorsiune (bias) personală, care să nu aibă vreo influență. Cu alte cuvinte, recunosc că timp de mulți ani am considerat că este foarte probabil ca unii dintre noi să se simtă atrași de această profesie cel puțin parțial din cauza propriilor răni. De asemenea, de-a lungul numeroșilor ani de terapie personală intensivă, am realizat că am fost atrasă inconștient de persoane „rănite“. Această convingere îmi este astăzi întru totul conștientă. Atunci când am gândit proiectul de cercetare pe care îl voi prezenta în continuare pe scurt, am încercat să las deoparte aceste distorsionări inerente. Totodată, pe tot parcursul cercetării și scrierii acestei cărți am ținut un jurnal de reflecții. Scopul a fost de a-mi păstra în permanență în minte propriile motivații și de a putea să-mi monitorizez gândurile, emoțiile și comportamentul pe măsură ce acestea se schimbau și/sau deveneau tot mai pronunțate. Apoi am folosit acest jurnal spre sfârșitul scrierii cărții pentru a pune în context rezultatele obținute.

În încercarea de a decide ce metodă de cercetare să folosesc am luat în considerare varianta de a întreprinde proiectul utilizând date primare, cu alte cuvinte, de a chestiona un grup de terapeuți cu privire la opiniile lor față de conceptul de „vindecător rănit“ și de a încerca să stabilesc dacă ei s-au caracterizat vreodată pe sine ca fiind „răniți“. Pentru a realiza acest lucru ar fi trebuit să realizez interviuri semistructurate, adresând câteva întrebări deschise, bine concepute, cu privire la viața personală a respondenților. Bineînțeles, acest demers presupunea angajarea cu respondenții mei într-o discuție intimă în care să-i încurajez să vorbească despre anumite detalii din istoria lor personală, precum și despre gândurile și sentimentele lor cu privire la întrebarea dacă erau sau nu înclinați să se perceapă ca fiind „răniți“. Știu că psihoterapeuții și psihanaliștii nu au deloc tendința de a vorbi despre ei înșiși. Acest lucru poate fi parțial rezultatul însușirii regulii abstinenței, potrivit căreia terapeutul trebuie să se rețină de la o atitudine de autodezvăluire față de pacient în cabinet. Pe scurt, el trebuie să evite să împărtășească pacienților săi detalii, probleme sau dileme personale. Pe de altă parte, putem să ne punem și întrebarea dacă unii dintre noi nu am ales această meserie tocmai pentru că ne ajută să evităm, într-o formă sau alta, trăirea unor sentimente de vulnerabilitate în viața noastră cotidiană. Această controversă este oarecum de forma „ce-a fost mai întâi, oul sau găina?“ Oare oamenii aleg această profesie pentru că le permite să dobândească un oarecare sentiment de conectare cu semenii lor, ajutându-i, în același timp, să se protejeze în general de verbalizarea propriei vulnerabilități? În cazul în care această situație ipotetică reprezintă o reflectare acurată a realității, mă întreb dacă respondenții ar fi dispuși să se dezvăluie în fața mea ca intervievator/cercetător. E posibil ca, dintr-un sentiment de loialitate, unii dintre colegii mei să consimtă participarea la proiectul meu de cercetare, dar apoi să se simtă iritați de cererea de a împărtăși anumite detalii personale pe care un astfel de proces le-ar presupune. Poate că, într-adevăr, ar des­tăinui unele informații de acest fel, dar apoi ar putea rămâne cu un oarecare sentiment de intruziune în viața lor personală și m-am gândit că nu aș vrea să îi pun într-o situație neplăcută. Pe vremea când eram studentă, fiecare dintre noi a fost de acord ca, de dragul mutualității și al intereselor comune, să ia parte fără ezitare la proiectele de cercetare ale colegilor. Astăzi, la mulți ani după absolvire, nu sunt tocmai sigură că aceste persoane ar fi atât de deschise cu privire la perspectiva de a-mi oferi anumite detalii private. După cum știm cu toții foarte bine din activitatea noastră de terapeuți, un pacient nou are nevoie de ceva timp pentru a putea avea un sentiment suficient de siguranță care să-i permită să dezvăluie față de noi ceea ce el consideră adesea că este „secretul de nespus“. S-ar putea oare ca participanții mei ipotetici să-și dea seama că nu-și doresc să împărtășească cu mine anumite detalii intime din viața lor și, prin urmare, să ajung să colectez exclusiv răspunsuri ce mi-au fost date doar pentru a evita afișarea unei astfel de vulnerabilități? Realizând în mod neoficial câteva „interviuri-pilot“, am descoperit că unii dintre res­pondenții mei nici măcar nu erau conștienți de conexiunile existente între propria lor poveste de viață și alegerea profesiei și, din acest motiv, nici nu erau capabili să ofere răspunsuri utile la întrebările mele. Alții au evitat pur și simplu să ofere detalii personale și nu au răspuns cu adevărat seriei mele de întrebări. În consecință, am decis că s-ar putea ca răspunsurile pe care le-aș putea primi în acest format să nu-mi fie foarte utile pentru a putea face lumină în problema „vindecătorului rănit“.

Reflectând la această dilemă timp de mai multe luni, am decis că utilizarea de date primare nu este foarte practică, mai ales că îmi lipsea totodată un fond disponibil de respondenți pe care l-aș fi avut dacă m-aș fi aflat într-o universitate sau într-un cadru instituțional. Mai bine de 30 de ani am fost mai degrabă un practician solitar și, după cum probabil știți, această meserie este o cale pe care mergi de unul singur. Am cugetat timp de câteva luni la această situație dificilă cu privire la forma pe care cercetarea mea ar trebui să o ia.