Tatălui meu, care era paranoic în legătură cu
securitatea online încă dinainte
să devină o modă.

Sâmbătă, 4 februarie

Minus opt zile

Zidul din jurul perimetrului era floare la ureche. Avea cam 1,8 metri, dar fără ţepuşe sau sârmă ghimpată sus. Sârma ghimpată e veşnicul meu duşman. Nu degeaba se foloseşte în zone de război.

La înălţimea mea de doar 1,57 m, nu aveam cum să mă cocoţ singură până sus, deci m-am căţărat într-un copac de alături şi m-am lăsat în jos pe o creangă mai zdravănă, care atârna deasupra parcării, până am atins cu picioarele partea de sus a zidului. Apoi am alergat uşurel pe aceasta până am găsit un loc în care să pot sări jos fără să fiu surprinsă de camerele de supraveghere care dădeau roată clădirii, la intervale regulate.

De partea cealaltă a parcării se afla uşa de incendiu despre care povestise Gabe şi care arăta destul de promiţător. O uşă normală, cu geamuri semimate şi cu o bară de protecţie orizontală pe dinăuntru. Am remarcat cu bucurie că nu era bine prinsă, exista un spaţiu jos prin care puteai trece o mână, de-a dreptul. Mi-a luat doar vreo 30 de secunde să-mi strecor mica rangă pe dedesubt, să prind bara cu cârligul şi să trag ferm în jos. Uşa s-a deschis şi eu mi-am ţinut răsuflarea în aşteptarea alarmei — uşile de incendiu sunt destul de riscante din punctul acesta de vedere —, dar nu s-a auzit niciuna.

Înăuntru, luminile s-au aprins automat — pătrate mari, fluorescente, într-un tavan din plăci, ca o tablă de şah al cărei sfârşit se pierdea în depărtarea întunecată. Capătul culoarului era încă învăluit în beznă, deoarece senzorii încă nu detectaseră mişcarea mea, însă în zona în care mă aflam acum era lumină ca în plină zi, aşa că am fost nevoită să mă opresc o clipă, să mi se obişnuiască ochii.

Luminile sunt ca o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, pot fi un uriaş semnal de alarmă pentru cei care monitorizează camerele de supraveghere. Nimic nu se compară cu un ecran luminat ca de Crăciun pentru a atrage privirea unui agent de pază şi a-l face să-şi ridice ochii din telefon. Dar poate fi de ajutor și să fii văzut mergând hotărât printr-o clădire, noaptea, când toate luminile sunt aprinse. Ar fi mai dificil de explicat ce cauţi acolo când te strecori pe un coridor întunecat, cu o lanternă în mână. N-ar fi mare diferenţă dacă ai purta un tricou în dungi şi ai avea o geantă mare pe care să scrie JAF.

Ceasul arăta 22:20 şi eu eram îmbrăcată în hainele de „birou“ — o pereche de pantaloni negri care arătau de parcă ar fi fost jumătatea inferioară a unui costum, dar care erau mai elastici şi mai aerisiţi decât orice ținută normală de birou, o bluză bleumarin şi un blazer de serie de la Gap. În picioare aveam Converşi negri, iar pe umăr îmi atârna un rucsac gri Fjällräven.

Doar părul nu era cum ar fi trebuit să fie. Luna aceasta îl vopsisem într-un stacojiu-fluorescent care nu era nici măcar pe aproape de orice nuanţă naturală posibilă şi nu se prea potrivea cu atmosfera cam rigidă a acestei companii — un grup de asigurări numit Arden Alliance. Gabe îmi sugerase o perucă, însă perucile erau mereu riscante şi, în plus, intram în pielea personajului. Jen — hotărâsem că așa o chema pe imaginara angajată — lucra la relaţii cu clienţii, dar îşi amintea cu nostalgie de anul sabatic de după facultate şi încă se mai credea un pic cool. Chiar dacă Jen se înhămase serios la muncă, sperând să promoveze rapid, părul ei era ultima sclipire a unei personalităţi la care nu renunţase cu totul în favoarea unui program de la 9 la 17. Alături de poate un pic cam mult tuş negru în jurul ochilor şi de un tatuaj de pe omoplat, care spunea: „Înţeapă-i cu vârful ascuţit“1.

Tuşul era real — nu mă simţeam complet îmbrăcată dacă nu aplicam un pic de NYX Epic Ink. Diploma de facultate era imaginară. La fel şi tatuajul. Nu eram suficient de pasionată de serialul Urzeala tronurilor ca să mi-l tatuez. Dar trebuia să recunosc că, dacă aş fi fost, Arya mi s-ar fi părut cel mai tare personaj.

Jen lucrase până târziu, pierduse noţiunea timpului şi acum se grăbea spre casă pentru weekend. De aici încălţămintea confortabilă. În rucsac își ținea pantofii cu toc, de birou — însă aici rolul meu cam șchiopăta. Doar Jen îşi ducea pantofii în rucsac. Al meu era plin cu scule de spart case şi echipamente informatice încărcate cu ceva softuri deosebit de dubioase descărcate de Gabe de pe dark web.

Păşeam încet pe coridor, cu tălpile de cauciuc silențioase la atingerea mochetei, încercând să arăt de-a casei. De o parte şi de alta a culoarului se aflau uşi de birouri pustii, în care doar ici şi colo clipea în întuneric câte un led de computer lăsat deschis, din greşeală, peste weekend.

Într-o nişă, clipea hipnotic un copiator şi m-am oprit să privesc de-a lungul coridorului. În urma mea era luminat, dar colţul dinainte încă era cufundat în beznă, pentru că senzorii de mişcare nu îmi detectaseră prezenţa. Cu atât mai bine — luminile ar putea alerta paznicii, dar se putea şi invers. Paznicii nu ar putea veni din spatele meu — coridorul nu ducea nicăieri în afara parcării. Dacă ar veni din faţă, luminile m-ar avertiza la timp cât să mă întorc sau să mă ascund în vreunul dintre birouri. Gabe mi-ar fi spus probabil să mă grăbesc să ajung în sala serverelor, însă nu puteam să ratez o asemenea ocazie.

În spatele copiatorului se afla, după cum sperasem, o încâlceală de cabluri şi două porturi LAN pentru conectarea dispozitivelor la reţeaua principală a companiei. Unul era în uz, cel conectat la copiator. Celălalt era gol. Cu inima bătându-mi puternic, am aruncat din nou o privire în ambele părţi ale coridorului și am scos unul dintre micile computere Raspberry Pi din rucsac.

Pi-ul era mai mic decât o carte necartonată şi l-am strecurat în spatele copiatorului, unde l-am aşezat comod pe grămada de foi căzute din tava copiatorului. L-am băgat într-o priză şi i-am strecurat cablul LAN în portul liber. După câteva clipe, casca mea Bluetooth a început să pârâie, după care mi s-a revărsat în ureche vocea gravă a soţului meu, ciudat de intimă în mijlocul tăcerii din clădirea pustie.

— Bună, iubito! Pi-ul tău tocmai a apărut online. Cum merge?

— OK.

Vorbeam încet, nu chiar în şoaptă, dar nici cu mult mai tare.

— Încerc să mă orientez pe aici.

Am camuflat Pi-ul cu o foaie rătăcită din copiator, după care mi-am pus înapoi rucsacul pe umăr şi am continuat să înaintez pe coridor, către colţ.

— Tu ce faci?

— Eh, ştii tu, a răspuns sec Gabe. Joc un pic de Dark Souls pe PS. Nu prea am ce face până când nu mă bagi la servere.

Am râs, deşi el glumise doar pe jumătate. Nu era adevărată partea cu Dark Souls — ştiam prea bine că nici nu se punea problema să se joace el ceva. Din contră, mai mult ca sigur stătea aplecat în faţa ecranului, urmărindu-mi preocupat înaintarea pe schiţa clădirii, obţinută de la departamentul de planificare. Însă treaba cu serverele era adevărată. Asta era partea cea mai grea a oricărei misiuni pentru Gabe, cea în care trebuia doar să stea şi să asculte, incapabil să mă ajute în caz că aş fi intrat în vreun necaz.

— Unde eşti? a întrebat el.

— Pe un coridor care duce de la est la vest, de la uşa aia de incendiu pe care ai găsit-o tu. Clădirea asta este… Ah, la naiba!

Am încremenit.

— Ce e?

Gabe părea îngrijorat, dar nu peste măsură. Nu Ah, la naiba! aş fi spus dacă aş fi dat peste vreun paznic. Ar fi fost ceva cu mult mai puternic.

— Am în faţă o uşă securizată. Apărea în schiţa aia?

— Nu, probabil că a fost adăugată ulterior, a răspuns Gabe cu un ton sumbru.

Îi puteam auzi degetele gonindu-i nebune pe tastatură.

— Stai puţin, încerc să pătrund în sistemul lor de securitate prin Pi-ul tău. Spune-mi ce vezi.

— Un senzor infraroşu pasiv.

Mă uitam la ovalul clipitor montat deasupra uşii. Eram în afara razei sale de acţiune.

— OK, atunci aşteaptă, senzorul acela poate declanşa o alarmă.

— Serios? am răspuns.

Evident că ştiam asta. Nu uşa era cea care mă îngrijora — ca să fiu sinceră, Gabe şi cu mine putem trece de cele mai multe. Însă un senzor infraroşu pasiv înseamnă de obicei un detector de mişcare, iar activarea acestuia în afara orelor de program riscă să-i alerteze pe paznici. Însă uşa de incendiu nu declanşase vreo alarmă, ceea ce fusese un semn bun. Am început să mă apropii încet.

— Jack? a spus Gabe şi degetele i s-au oprit din tastat. Jack, draga mea, vorbeşte-mi! Ce faci acum? Nu ne dorim un alt Zanatech.

Zanatech. Îh. Un singur cuvânt: câini. Nu am nimic cu ei ca animale de companie, dar urăsc câinii de pază. Chestiile alea chiar pot face prăpăd. Şi pot să fugă. Repede.

L-am ignorat pe Gabe şi am mai înaintat cu un pas, ţinându-mi răsuflarea.

Senzorul s-a aprins, înregistrându-mi prezenţa, iar eu am închis ochii şi m-am pregătit sufleteşte pentru sunetul alarmelor, paşi grăbiți… Dar singurul lucru care s-a întâmplat a fost că s-a deschis lin uşa.

— Jack?

Vocea lui Gabe mi-a izbucnit în ureche cu mai multă autoritate după ce mi-a auzit răsuflarea.

— Ce s-a întâmplat acum?

— E totul în regulă. S-a deschis uşa. Nu cred că s-a declanşat nimic altceva.

Puteam auzi acum în receptor maxilarul lui Gabe încleştându-se. Făcea eforturi să nu-mi dea replica pe care ar fi vrut să mi-o dea, dar ştiam ce cuvinte se abţinea să îmi spună. Ar fi vrut să aştept până ce el ar fi reuşit să acceseze sistemul de securitate prin intermediul Pi-ului şi să afle dacă uşa avea sau nu o alarmă. Însă treaba asta ar fi putut dura chiar şi ore, iar în domeniul nostru de activitate simplul fapt că nu faci nimic poate fi un risc în sine. Uneori, trebuie să acţionezi pur şi simplu din instinct, după cum îţi spune nasul.

În plus, nici măcar nu s-ar putea spune că a fost cu adevărat impulsiv, iar Gabe o ştia prea bine. Fusese instinct, unul bine şlefuit în anii în care făcusem fix acest gen de lucruri.

— Speri că nu s-a declanşat nimic altceva, a răspuns el într-un sfârşit, făcându-mă să zâmbesc.