Editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

Fondator:

Ion Mărculescu, 1994

Redactare:

Dana Ionescu

Design și ilustrație copertă: Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Cristina Teodorescu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Last True Poets of The Sea

Autor: Julia Drake

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-978-752-6

ISBN (EPUB): 978-606-978-776-2

Prolog
Naufragiile, o genă recesivă

Știați că stră-stră-străbunica mea a fost singura supraviețuitoare a unui naufragiu?

Părinților mei le plăcea să povestească despre asta pentru a sublinia cât de puternică este familia noastră. Descindem din supraviețuitori, spuneau ei. Reușita e în sângele nostru. Noi ne agățăm de scânduri în largul coastelor statului Maine, noi nu degerăm, iar atunci când suntem aduși de valuri la mal, ne căsătorim, procreăm și prindem homari, ca să ne hrănim copiii. Să plângem? Nu există așa ceva în naufragii. N-avem nevoie de asta — ca familie, nu doar că suntem norocoși, suntem și norocoși, și perseverenți.

Toată copilăria am iubit acel naufragiu, și eu, și fratele meu mai mic, Sam. În fiecare vară pe care ne-o petreceam în casa părintească a mamei noastre, din Maine, coboram amândoi pe țărmul stâncos din spatele casei și ne imaginam că suntem exploratori subacvatici în căutarea epavei lui Lyric. Purtam ochelari de înot și sticle goale în spate, pe post de butelii de oxigen, bălăcindu-ne printre stânci la reflux, până când înghețam cu totul și ne făceam soioși de la gunoaiele mării. Visam să descoperim chiar noi epava, ne imaginam monede de aur pe jumătate îngropate în nisip, giuvaiere înflorind în mijlocul smârcurilor lăsate de reflux, crabi-hermit făurindu-și cochilii din diamante. Dar nu doar bogățiile ne interesau: mai mult ca orice, ne doream să găsim carcasa corabiei, năpădită de mușchi și forfotind de pești. Voiam să vedem din ce fel de dezastru scăpase stră-stră-străbunica noastră.

Lyric era mai mult decât o simplă navă scufundată — era povestea familiei noastre, pierdută de mult în adâncurile oceanului.

* * *

La spital, după ce am făcut proasta glumă că sonda gastrică a fratelui meu ar fi fost, de fapt, tubul lui de respirat subacvatic, maică-mea a strigat atât de tare la mine: „Ajunge, Violet!“, că asistenta și-a scăpat stetoscopul din mână. Ceva mai târziu, m-a prins taică-meu lângă distribuitoarele automate, stând de vorbă un pic prea apropiat cu un băiat un pic prea mare (Tata [uluit și îngrozit]: „Frate-tău e în spital și tu flirtezi cu un bărbat în toată firea, cu barbă?“). Până după-amiază, când s-a trezit Sam, cu dinții negri, siniștri, de la cărbunele activ, părinții noștri făcuseră deja planuri noi pentru vara care urma: consiliere pentru ei, un centru de tratament pentru fratele meu, Maine pentru mine. Într-o singură oră, devenisem o soră rea și o fiică rea; în mai puțin de două ore, îmi fusese hotărât și exilul.

Spre comparație, Titanic s-a scufundat în două ore și patruzeci de minute. E destul de impresionant să atingi fundul mării chiar mai repede decât s-a întâmplat în cel mai măreț naufragiu al secolului XX! Mai ales dacă ținem cont de faptul că aveam doar șaisprezece ani. Nici măcar nu-mi luasem permis de conducere, dar eram deja o expertă în arta dezastrelor.

Ești atât de curajoasă!

În ziua în care am plecat spre Lyric, m-am ras pe cap. O măsură profilactică, dacă vreți.

Trecuse o săptămână de la Incidentul cu Spitalul, și mijlocul de iunie îmbobocise în New York City. Era vremea perfectă să mănânci înghețată la cornet de la Mister Softee și să ți-l imaginezi pe fratele tău la spitalul de nebuni. Mi-am făcut un bagaj minimal pentru exil, renunțând la obișnuiții colanți și la tușul de ochi, pentru două perechi de blugi decolorați de-ai lui taică-meu, șase tricouri Hanes, un balsam de buze străvechi, fără parfum, și un morman de chiloți de bumbac. Mi-am mai luat cartea lui Sam, Diving for Sunken Treasure1, să o citesc în avion, dar am ținut-o în poală tot zborul, nedeschisă. Pusesem între paginile ei bucățica de hârtie pe care scrisese maică-mea adresa centrului de tratament al lui Sam, din Vermont. Intenționam să îi trimit o scrisoare, pe care mi-o scrisesem și rescrisesem în cap toată dimineața. Deocamdată, cea mai bună variantă la care ajunsesem era: Dragă Sam, Scuze că n-am putut să mă abțin după ce-ai încercat să te omori, încerc să repar asta acum. PASUL UNU: M-AM RAS PE CAP! Pasul doi: Haine nasoale! P.S. Cum e siropul de arțar?

Nu e cazul să spun că opera mea necesita o oarecare revizuire.

Zborul până la Portland a durat patruzeci și cinci de minute, timp în care însoțitoarea de bord m-a întrebat de patru ori cum mă simt. Mi-a pus gheață în sucul de portocale și mi-a strecurat biscuiți Milano în locul celor no name pe care îi dădea celorlalți de la economic. După ce am coborât din avion, m-a tras deoparte și mi-a spus, cu lacrimi agățate de genele puternic rimelate — în mov, după cum am putut observa —, că o nepoată de-ale ei trecuse prin chimioterapie anul trecut.

— Ești atât de curajoasă! mi-a spus ea.

Am fost atât de uimită, încât nu am putut decât să dau din cap că da. Mi-a depus apăsat, în palmă, două perechi de aripi din plastic pentru epoleți — suveniruri pentru copiii care luau avionul — și mi-a spus că voi rămâne în gândurile ei. Planurile mele de reinventare personală nu păreau să meargă prea bine, deocamdată.

— Părul tău! a zbierat unchiul meu Toby atunci când ne-am întâlnit la sosiri.

M-a tras spre el, într-o îmbrățișare strânsă, și a trebuit să-mi îndoi puțin genunchii, ca să ajung la înălțimea potrivită să îmi pot îngropa fața în umărul lui. Cămașa din flanel a lui Toby mirosea plăcut, a bumbac și făină, și drojdie — de la patiserie, probabil —, iar pe dedesubt, o vagă adiere din mirosul mamei de dimineață, dinainte de a pleca la spital (după muncă miroase a gel dezinfectant și a latex). Mi-am apăsat și mai tare fața în umărul lui Toby și mi-am încleștat pumnul până când aripile din plastic mi-au înțepat palma.

— E OK, puștoaico, mi-a șoptit Toby. Sunt aici.

Într-un sfârșit, m-a împins ușor înapoi, de umeri, și m-a măsurat foarte dramatic din cap până în picioare. Toby era cu aproape un deceniu mai tânăr decât mama, dar fața lui bronzată era încrețită ca a unui gnom antic, drăguț, dar afectat de patina timpului. Avea păr suficient pentru amândoi la un loc, nisipiu și lins, strâns într-un coc neglijent pe ceafă. M-a cercetat cu atenție până când am lăsat ochii în jos, jenată de atenția asta.

— Mișto adidași, am spus.

Converșii lui cu glezna înaltă, în carouri, erau distruși pe la cusături și pătați cu cafea — pereche perfectă cu ai mei, la fel de jegoși, doar că de culoare albă.

— Nu-s grozavi pentru tălpi. Salvează-ți fascia plantară cât mai ai timp, puștoaico.

Mi-am dat ochii peste cap. Fascia mea plantară era ultima dintre grijile mele actuale.

— Îmi place noua ta tunsoare, a continuat Toby. Adică îmi place tot noul tău look, dar tunsoarea în mod special. Ultima dată când te-am văzut arătai ca… Cum să-i spun? O celebutantă?

Am rânjit.

— Acum arăți ca un pui de focă.

— Par o zgripțuroaică cu alopecie.

— Ah, iată glumele marca Violet! Ți-ai mai exersat încruntăturile?

— Treizeci de minute, în oglindă, zilnic.

— Hm… Bine. Repetiția e mama învățăturii, cică. De-aia mi se dezumflă mie mereu bezelele. Auzi, puștoaico, a spus din nou Toby, cu riscul de a suna ca un boșorog, dar stai dreaptă!

M-am strâmbat la el. Adevărul e că, după Incidentul cu Spitalul, îmi exersasem nu atât încruntătura, cât gârbovirea: era pasul trei din mărețul meu plan, după haine și păr. Voiam să ocup cât mai puțin spațiu, să fiu cât mai puțin: amuțită, asurzită. Micșorată. Nu eul meu obișnuit. Trebuia să mă lupt cu multă înălțime, dar dacă mă cocoșam, puteam părea de un metru optzeci, chiar și un metru șaptezeci și opt în loc de unu optzeci și trei ai mei.

În fine. În loc de unu optzeci și patru ai mei.

La 1,84 mă încadram în mai puțin de un procent din populația feminină americană. În copilărie, fusesem visul tuturor antrenorilor de baschet, înot sau volei pe care i-am întâlnit, dar doar până când își dădeau seama că aveam zero interes pentru atletism și zero talent să marchez vreun punct. Singurul lucru care mă interesa era teatrul, adică Teatrul, cu T mare, de preferință musicalul. Dansam step și cu pantofi moi, și cu pantofi cu plăcuțe, cântam și visam la Broadway2 pentru viitorul meu. Nu că asta ar mai fi contat acum. Cariera mea teatrală o luase pe o altă cale, cea a dinozaurilor, cu multă vreme în urmă.

— Haide, nu irosi bunătate de înălțime! Ai moștenit genele bune!

Mi-am îndreptat spatele. Eram mai înaltă decât unchiu-meu acum. Ca să scoată și mai tare în relief diferența dintre înălțimile noastre, s-a ridicat pe vârfurile picioarelor și mi-a frecat stratul fin de puf de pe căpățână.

L-am împins laoparte.

— Nu sunt un cățel, Toby.

— Dar dacă ai fi fost, ai fi fost un dog german.

Așa avea unchiu-meu talentul de a găsi mereu fix vorbele potrivite de spus.

* * *

Lyric se afla la patru ore de mers spre nord, iar noi ne târam cu viteza melcului pe Maine Turnpike, din motive de trafic și zone în construcție. Am crăpat un geam și am respirat adânc: trecuseră trei ani de la ultima vizită a familiei noastre în Maine, însă mirosul acela sărat și ascuțit, de mare, era exact la fel cu cel pe care mi-l aminteam de atunci. La fel și senzația pe care o aveam, pe măsură ce mergeam înspre nord, că ne îndepărtăm încetișor de civilizație.