Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Carmen Botoşaru

Design copertă:

Rémi Pépin 2022 cu Edge69/Getty Images, Matt Anderson

Photography/Getty Images, Leontura/Getty Images

Ilustrații: Pauline Levêque

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Noa

Autor: Marc Levy

International Rights Management: Susanna Lea Associates

www.marclevy.info

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2269-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2379-7

Închisoarea Okrestina, Minsk, Belarus, vineri dimineață

De trei ore, Daria așteaptă într-o sală de lângă vorbitor. O încăpere de doisprezece metri pătrați în care lumina zilei abia pătrunde printre zăbrelele unei ferestruici. Pe bancheta cu cadru metalic încap doar trei persoane. Cuvântul „banchetă“ este chiar măgulitor pentru o scândură și un spătar. Daria e singură, drepturile de vizită sunt rare, autoritățile nu acordă așa ceva aproape niciodată. Însă astăzi e altfel, Daria a venit să-l vadă pe Nicolai ca să le garanteze alor lui că e viu și sănătos. Această întâlnire are loc în fiecare trimestru și nu durează decât cinci minute. Este consecința unui eveniment greu de crezut, care s-a produs în urmă cu doi ani.

Nicolai este motivul acestei povești.

În primăvara anului 2020, în această țară condusă cu mână de fier de un om aflat la putere de douăzeci și șapte de ani, o tânără mamă și soție, fără experiență și fără ambiție politică, câștiga alegerile. Când primele secții de votare anunțaseră că numele ei apare pe majoritatea buletinelor depuse în urne, o trupă de polițiști fusese trimisă imediat la ea acasă.

Bărbații în uniformă forțaseră ușa apartamentului și îndreptaseră armele spre cei dinăuntru. Ca să-și apere cei doi copii, Sviatlania se pusese pavăză în fața lor. Emisarul guvernului care-i însoțea pe polițiști era ușor de recunoscut după costumul negru și pălăria de fetru. Lentilele bombate ale ochelarilor rotunzi, cu rame aurii, îi făceau pupilele ochilor de un albastru-spălăcit să pară mai mari. Străbătuse cu pași apăsați sufrageria apartamentului cu două camere în care locuiau Sviatlania și familia sa și se oprise să se uite atent la fotografiile înrămate de pe rafturile unei biblioteci de la Ikea. Fotografii prețioase pentru Sviatlania și Nicolai, dar de o teribilă banalitate pentru el. Într-o imagine apărea fiul lor de cinci ani, în alta, fiica lor, iar în a treia, toată familia, în timpul unei vacanțe de vară — nu se distingea unde anume petrecută. Blazat, lăsase fotografiile și răsfoise câteva dintre cărțile de pe rafturi, dar le pusese repede la loc, negăsind nimic subversiv în acea literatură romantică. Apoi, afișând un zâmbet înfricoșător, o rugase pe Sviatlania să se așeze pe canapea, în fața fotoliului din catifea reiată în care se instalase el însuși, fără să fi fost invitat. Ea schimbase o privire cu soțul. Nicolai luase copiii sub protecția sa, strângându-i în brațe; polițiștii nu-l opriseră, iar Sviatlania se așezase.

— Așa vă purtați cu noua dumneavoastră președintă? îndrăznise ea să-l sfideze.

Zâmbetul bărbatului se transformase în grimasă.

— Cum ar fi putut poporul să-și lase destinul în mâinile unei gospodine fără experiență, cu toate mizele din lumea actuală, cu criza economică de care Occidentul e răspunzător, cu ingerințele vecinilor care urmăresc distrugerea noastră ca să ne acapareze bogățiile?

— Care bogății? Poporul pe care vă place atâta să-l invocați muncește pe rupte și câștigă doar cât să-i ajungă pentru mâncare și îmbrăcăminte, replicase Sviatlania.

— Nu mă mai întrerupeți! Avem puțin timp la dispoziție înainte ca situația să degenereze, iar oamenii mei nu prea știu ce-i răbdarea. Unde rămăsesem? Ah, da, la faptul că, în mod evident, ați pierdut alegerile.

— Prezența dumneavoastră aici dovedește contrariul, obiectase Nicolai.

Emisarul îl ignorase.

— Dacă vă iubiți cu adevărat țara, nu doriți în niciun caz să vă faceți vinovată de grave tulburări ale ordinii publice, continuase el pe un ton cinic. Deși vinovată sunteți deja, ceea ce e regretabil. Din fericire pentru dumneavoastră, președintele nostru e mărinimos. Fără a pretinde că vorbesc în numele său, cred chiar că vă poartă un anumit respect. Ați dus o campanie frumoasă pentru o persoană de condiția dumneavoastră, și femeie pe deasupra. V-ați distrat, nu-i rău, adăugase el, plescăind ușor. E important să te distrezi din când în când, altfel viața ar fi tare tristă. Dar s-a terminat. Dintr-un exces de generozitate care-l onorează, președintele nostru m-a însărcinat să vă transmit o propunere pe care nu o veți putea refuza, atât de mult vă avantajează. Doar dacă nu cumva sunteți lipsită de inteligență, ceea ce mă îndoiesc. Trebuie să vă recunoașteți public înfrângerea și să vă faceți bagajele. Puteți să luați toate lucrurile de care îngerașii dumneavoastră vor avea nevoie, câteva cărți, dacă aveți chef. În noaptea asta, o să vă escortăm până la frontiera lituaniană. N-o să vă mai întoarceți. În definitiv, dumneavoastră care cereați libertate — ca și cum n-am fi liberi la noi în țară, chipurile — o să fiți cea mai fericită femeie din lume fiindcă vă ofer libertatea de a părăsi această națiune pe care nu încetați s-o criticați.

— Ne forțați să fugim, asta-i oferta voastră generoasă?

— Doar dumneavoastră și copiii. Soțul rămâne aici, președintele trebuie să se asigure că veți fi loială odată ajunsă în străinătate.

Târgul era clar. Sviatlania și copiii să plece în exil, iar Nicolai să meargă la închisoare drept garanție.

— Câtă vreme stați potolită, soțul dumneavoastră va fi bine tratat. Și oricum, să nu dramatizăm, e o situație temporară, un an–doi, cel mult. Când ziua asta n-o să mai fie decât o amintire îndepărtată — și nu depinde decât de dumneavoastră să vă purtați cu înțelepciune —, Nicolai va putea să vă urmeze.

— Și dacă refuz?

— Oamenii mei o să vă salte împreună cu soțul. Copiii vor fi duși la orfelinat, că doar nu suntem sălbatici. Totuși, la închisoarea Okrestina, în lipsa unor ordine speciale, nu răspund de soarta dumneavoastră. Nu vă rămâne decât să alegeți.

Emisarul nu mai zâmbea. Când nu se uita drept în ochii Sviatlaniei, își privea fix vârfurile pantofilor lustruiți impecabil.

Nicolai își implorase soția să accepte. Doi ani de închisoare pentru ca familia să scape cu viață nu puteau fi atât de groaznici.

Apoi își strânsese copiii la piept, jurând că avea să-i revadă curând. Îi pusese să promită că o să fie curajoși și o să aibă grijă de mama lor. Plângând, ei îi promiseseră. Fiicei sale, care era mai mare — avea să împlinească în curând zece ani —, îi șoptise la ureche o promisiune: „Într-o zi, noi vom fi liberi și ei vor ajunge la închisoare. Îți jur că așa o să fie!“

O duseseră pe Sviatlania până la granița lituaniană. În noaptea aceea, bărbații și femeile care făcuseră campanie pentru ea fuseseră expulzați din țara lor. Printre ei, Roman și Sofia, doi tineri, figuri importante ale mișcării de rezistență. Toți se aflau acum la Vilnius, toți, în afară de Nicolai.

În sfârșit, ușa vorbitorului se deschide. Un gardian îi face semn Dariei că poate să intre. Nicolai stă pe un scaun, cătușele îi sunt prinse de un inel fixat în masa din metal ce-l desparte de vizitatori. Gardianul rămâne aproape de ei, având grijă ca nimic să nu treacă dintr-o mână în alta, trăgând cu urechea la ce vorbesc.

— Nu arăți prea rău, spune Daria.

— Mai bine decât de obicei, știi de ce.

Daria știe. În cele două săptămâni dinaintea fiecărei vizite, porțiile de mâncare ale lui Nicolai sunt mai mari, iar hărțuielile încetează, pentru ca ea să poată confirma că e sănătos.

— Îi e dor de tine, le vorbește copiilor despre tatăl lor seară de seară, le promite că o să fiți împreună curând. Copiii sunt sănătoși, și ei îți duc dorul, dar sunt fericiți la Vilnius și nu peste mult timp o să fie și mai fericiți, continuă Daria.

— Asta e cel mai important.

În timp ce gardianul, cu ochii în telefonul mobil, sparge cu spor niște baloane colorate dintr-un joc, Daria se apleacă discret spre Nicolai.

— Ai înțeles tot ce m-a însărcinat Sviatlania să-ți spun?

— O să-mi prelungească pedeapsa, o anunță Nicolai cu voce tremurândă.

— Din ce motiv? întreabă cu îngrijorare Daria.

— Cunoști sistemul. Pentru cei și cele care au îndrăznit să sfideze puterea, pedepsele se țin lanț, capetele de acuzare se adună întruna. Răzvrătire, activitate teroristă sau spionaj în folosul unei țări străine, nu le lipsește imaginația.

Gardianul se îndreaptă de spate, ridicând capul și indicându-i Dariei că vizita s-a terminat. Ea se supune fără să crâcnească. Dar, când se pregătește să plece, Nicolai încalcă interdicția, e în picioare și o sărută pe obraz.

— Să-l previi pe Roman că e în pericol, îi murmură la ureche.

— Să nu cedezi, îi șoptește ea.

Gardianul îi desparte cu un gest brusc; îl împinge cu vârful bastonului pe Nicolai, care coboară ochii și strânge din umeri, parcă resemnat cu soarta sa. În săptămânile următoare, o să primească mai puțină mâncare și va ploua cu lovituri în funcție de proasta dispoziție a gaborilor.

Daria străbate culoarul sinistru. La trecerea ei, ușile cu gratii se deschid și se închid imediat. Se prezintă în fața gheretei de la intrarea în închisoare ca să-și recupereze lucrurile. Geanta, actele de identitate, cheile și mobilul, care nu conține nici mesaje, nici agendă telefonică.