O poveste din seria Heartstopper

O poveste din seria Heartstopper

editori:

Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

redactor:

Mihaela Stan

copyright copertă:

© Alice Oseman

director product,ie:

Cristian Claudiu Coban

corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: This Winter

Autor: Alice Oseman

Copyright © Alice Oseman 2020

Originally published in the English language in Great Britain by HarperCollins Children’s Books, a division of HarperCollinsPublishers Ltd., under the title: THIS WINTER

Translation © Editura Trei 2024, translated under licence from HarperCollins Publishers Ltd.

Alice Oseman asserts the moral right to be acknowledged as the author of this work.

Copyright © Editura Trei, 2024, pentru traducerea în limba română

o.p. 17, ghișeul 1, c.p. 0490, bucurești

tel.: +4 021 300 60 90

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2114-4

ISBN (EPUB):978-606-40-2221-9

8

Nu încape nicio îndoială, zise Jane, că el

nu mai vine în iarna asta.

Jane Austen, Mândrie şi prejudecată 1

Victoria Annabel Spring, 16 ani

11

Tori

Mă trezesc la două ore după ce m-a luat somnul. Intervalul de timp cât apuc să dorm în Ajunul Crăciunului pare să scadă de la un an la altul, probabil deoarece ora medie la care adorm e din ce în ce mai târzie ca urmare a dependenţei mele de internet, cam îngrijorătoare. Poate că, în cele din urmă, n-o să mai dorm deloc şi-o să mă transform în vampir. M-aş pricepe.

Dar n-o să mă obosesc să mă plâng de problemele mele cu somnul acum, fiindcă e Crăciunul şi e singura zi din an când ar trebui măcar să încerc să nu mă plâng de nimic. E greu să faci asta când fratele tău, în vârstă de şapte ani, te pocneşte cu o pernă în faţă la şase dimineaţa.

12

Zic ceva care vrea să fie un „nuuuuuu“ şi mă refugiez sub cuvertură, dar treaba asta nu-l împiedică pe Oliver să mă urmeze, trăgând cuvertura de pe mine şi strecurându-se în patul meu.

— Tori, îmi şopteşte. E Crăciunul.

— Mm.

— Te-ai trezit?

— Nu.

— Ba da!

— Nu.

— Tori.

— Oliver… Du-te să-l trezeşti pe Charlie.

— Mama a zis că n-am voie.

Începe să mă ciufulească.

— Toriiiiiii…

— Uf!

Mă întorc şi deschid ochii. Oliver s-a băgat cu totul sub cuvertură şi se uită la mine, foindu-se entuziasmat, cu părul zburlit ca o păpădie. Eu şi Charlie am dezbătut pe îndelete cum

13

14

de se poate ca Oliver să fie înrudit cu noi, deoarece el e bucuria întruchipată, iar noi suntem amândoi mereu abătuţi. Am tras concluzia că, pesemne, el a moştenit toate genele fericirii.

Oliver ţine o felicitare de Crăciun în mână.

— De ce ai o…

Deschide felicitarea şi „We Wish You A Merry Christmas“ într-o versiune greţos de voioasă începe să-mi răsune fix la ureche.

Gem şi-l împing pe Oliver din pat cu o singură mână. El cade pe podea şi începe să se hlizească.

— Foarte enervant, mormăi, apoi mă ridic în şezut şi aprind veioza de pe noptieră, făcându-l pe Oliver să scoată un chiot de bucurie.

Începe să se învârtă prin camera mea, tot deschizând şi închizând felicitarea, astfel încât se aud întruna primele două note.

La noi în casă Crăciunul se sărbătoreşte OK. E ceva relaxat. În cerc restrâns. Tata îl descrie drept un „Crăciun stil Spring“1,

15

ceea ce i se pare foarte haios. Deschidem cadourile când ne trezim, apoi vin rudele să ia masa de Crăciun cu noi şi rămân până târziu şi asta-i tot. Eu mă joc jocuri video cu fraţii mei şi verişoarele mele, tata se îmbată de fiecare dată, bunicul spaniol (tatăl tatei) se ia la ceartă cu bunicul englez (tatăl mamei) — e o feerie.

Dar anul ăsta nu e tocmai o zi tipică de Crăciun.

Fratele meu în vârstă de cincisprezece ani, Charlie, are o tulburare de alimentaţie. Anorexie. O are de mult timp, dar s-a agravat în ultimele luni, iar stresul provocat de boală i-a provocat şi un nou episod de autovătămare în octombrie. A fost internat câteva luni, într-o secţie de psihiatrie speciali-zată în tratarea adolescenţilor cu tulburări de alimentaţie, şi categoric l-a ajutat, dar tot n-a fost uşor. Evident.

Nu cred c-a ajuns în starea asta dintr-un motiv anume. Chestiile de genul ăsta se întâmplă pur şi simplu, cum apar şi alte boli. Aşa că nu e vina lui. De fapt, cred că situaţia s-a agravat aşa de mult din vina mea. Când am observat că era

16

ceva aiurea cu el, nu le-am spus părinţilor şi nu l-am întrebat ce-i cu el. Nu am vorbit îndeajuns cu el. N-am făcut îndeajuns.

Dar nu contează ce simt eu. Nu contează nici măcar ce cred părinţii noştri. Crăciunul este o perioadă stresantă pentru persoanele care au tulburări de alimentaţie, deoarece mâncarea e o componentă importantă a sărbătorii şi ştiu că Charlie s-a tot frământat din cauza asta. A fost stresat toată săptămâna, s-a certat cu mama aproape în fiecare zi şi s-a închis în camera lui.

Aşa că azi ideea e să-i fim alături lui Charlie.

Pun mâna pe telefon, ignorând notificările, şi-i trimit un SMS lui Becky, cea mai bună prietenă a mea.

Tori Spring

(06:16) CRĂCIUN FERICIT! Zi mersi că n-ai fraţi sau surori. Am obosit deja. Oliver a aruncat cu o pernă în mine. Somn uşor. Pa! xxxxxxxxxxxxxx

17

Mama şi tata au zis să nu-i trezim mai devreme de 7:30. E de-abia 6:17 acum. Mă scol din pat şi trag draperi-ile spre a descoperi că strada e încă învăluită în întuneric, cu o tentă gălbuie de la felinare. Mă trântesc la loc în pat şi dau drumul la radio. Măcar o dată prind un colind suav, în loc de „All I Want for Christmas Is You“. Sună plăcut. Oliver se învârte cu scaunul meu de birou, corul cântă „Silent Night“, mi se închid din nou ochii şi acum Oliver s-a aşezat pe pat lîngă mine, lăsând felicitarea să cadă peste un morman de haine de pe podea, e 6:29, 6:42, 6:55… Oliver mă trage uşurel de păr, vorbeşte despre cadourile pe care şi le doreşte şi se întreabă dacă Moş Crăciun o fi mâncat biscuiţii pe care i-am lăsat pentru el, iar eu mormăi ceva, nu ştiu ce, mă ia somnul…

Şi apoi se deschide din nou uşa de la dormitor.

— … Victoria?

Mă trezesc pentru a zecea oară. E Charlie, de-abia îi deslu-şesc silueta în lumina chioară, stă în prag într-un hanorac

18

Adidas bleumarin şi pantaloni de pijama în carouri. Pare obosit, dar zâmbeşte.

— Te-ai trezit?

— Nu, zic. Trăiesc o experienţă de părăsire a corpului. E doar fantoma mea.

Charlie pufneşte şi intră în cameră. Mă întorc spre Oliver, care a adormit cu capul pe umărul meu, şi-l îmboldesc un pic cu cotul. Se trezeşte brusc şi dă cu ochii de Charlie.

— A VENIT CHARLIE! zbiară şi ţâşneşte din pat, izbin-du-se de picioarele lui Charlie, mai să-l dărâme.

Charlie râde şi îl ia în braţe ca pe un copil mic, așa cum face cel puţin o dată pe zi și întotdeauna Oliver chicotește.

— Oau, te-ai trezit de-a binelea, nu-i aşa?

— Putem să coborâm?

Charlie vine cu el spre pat.

— Nu, mama a zis la şapte şi jumătate.

— Arrghhh.

20

Oliver începe să se foiască în braţele lui Charlie şi se trânteşte lângă mine, cuibărindu-se imediat sub cuvertură, apoi Charlie se aşază lângă el, rezemat de spătar.

— Uf! Fraţii mai mici sunt enervanţi, zic, dar zâmbesc ușor când spun asta.

Mă ghemuiesc sub cuvertură.

— Nu puteaţi să rămâneţi în paturile voastre?

— Doar ne facem treaba, spune Charlie zâmbind. Asculţi Radio 4? Ce-i cu muzica asta bisericească?

— Nu cred că rezist s-o aud pe Mariah Carey la ora asta matinală.

Charlie râde.

— Nici eu.

Părul îi stă zburlit pe frunte, ca şi lui Oliver. Are cearcăne; nici nu mai ţin minte cum arată fără ele. În afară de asta, aproape că arată cum îl ştiu, deşirat şi blajin.

— Am dormit doar două ore, îi zic.

21

— Şi eu la fel, îmi spune, dar cred că insomnia lui s-ar putea să aibă alte cauze.

— Câte cadouri primeşti de la Moş Crăciun când ai şapte ani? întreabă Oliver, care s-a ridicat pe pat şi calcă în picioare cuvertura.

Eu şi Charlie râdem.

— Şapte, îi răspunde Charlie pe un ton ferm. Un număr egal cu anii de viaţă.

— Deci… când voi avea optzeci de ani, o să primesc optzeci de cadouri?

Charlie îl împunge în piept şi Oliver cade pe pat, zâmbind larg.

— Doar dacă ai fost cuminte!

— De-abia aştept să ajung la optzeci de ani.

— Şi eu, spune Charlie.

E plăcut că suntem împreună cu toţii din nou. Mi se părea ciudat când eram doar eu cu Oliver, mama şi tata. Oliver e încă

22

prea mic să stai de vorbă serios cu el, nu-mi urăsc părinţii sau ceva de felul ăsta, dar nici nu mi se pare c-am fi în relaţii prea amicale. Mama are obiceiul de a evita să discute despre orice câtuşi de puţin profund sau emoţional. Şi tata e la fel, dar el compen-sează vorbind despre cărţi tot timpul. Ne înţelegem bine, dar am sentimentul că nu vorbim niciodată despre lucruri importante.

Nici măcar nu le place să vorbească deschis despre tulbu-rarea de alimentaţie a lui Charlie, deşi acum face tratament ca la carte. Am crezut că situaţia s-ar putea schimba, c-am putea începe să fim mai deschişi în legătură cu sentimentele noastre şi chestii de-astea.

Dar nu e cazul.

— Îţi închipui cum ar fi să fii bătrân de-a binelea? întreabă Charlie, cu o voce prefăcută de bătrân, şi Oliver chicoteşte, vine lângă noi şi se reazemă şi el de spătar.

Zâmbetul lui Charlie e molipsitor.

Încep să se joace „Ce văd acum“. Azi o să fie o zi grea pentru toată lumea, dar cu toţii avem zile grele, mă gândesc. Cândva

23

credeam că e mai bine ca lucrurile să fie grele decât plicticoase, dar m-am învăţat minte. Am avut parte de o grămadă de zile grele în ultimele luni. Am avut parte de prea multe zile grele.

— Crăciun fericit! îmi spune Charlie, pe neaşteptate.

Se apleacă peste Oliver şi-şi sprijină capul de al meu. Mă aplec şi eu un pic, lăsându-mi capul pe umărul lui. Radioul merge în continuare. Cred că răsare soarele, sau poate c-or fi doar felinarele de pe stradă. Îmi propun să nu mă gândesc la ultimele luni, la problemele mele şi-ale lui Charlie, la toată tristeţea. O să ţin la distanţă treburile astea. Doar azi.

— Crăciun fericit! îi răspund.

Încerc să stau trează, dar tot adorm, cu râsul lui Oliver răsunându-mi în urechi.

*

E douăsprezece fără zece, iar eu şi Charlie nu ne-am schimbat de pijama, stăm pe canapea şi jucăm Mario Kart, versiunea nouă. Jocul a fost un cadou pentru Oliver, dar el e prins cu mulţimea de tractoare de jucărie pe care le-a primit.