Pentru Frumoasa

August

1

Vine o zi în care, oricât de prost ai fi, începi să-ți dai seama de niște lucruri. Mie mi s-a întâmplat pe la jumătatea adolescenței, poate ceva mai târziu, pentru că m-am dezvoltat mai greu și, după spusele Amaliei, incomplet.

Curiozității inițiale i-a urmat decepția, după care n-am mai făcut altceva decât să mă târăsc prin viață. Am avut perioade în care m-am identificat cu limacșii. Nu spun asta gândindu-mă la urâțenie și viscozitate, sau pentru că am azi o zi proastă, ci la felul în care aceștia se deplasează și la existența lor dominată de lentoare și monotonie.

N-o să o mai duc mult. Un an. De ce un an? Habar n-am. Dar ăsta-i capătul răbdării mele. Amalia, când mă ura cel mai mult, obișnuia să-mi reproșeze că niciodată nu m-am maturizat. Femeile mânate de ranchiună scuipă de obicei acuze de genul ăsta. Și mama îl ura pe tata, și înțeleg de ce. Dar și el se ura pe sine, de asta era predispus la violență. Ce mai exemplu ne-au dat mie și fratelui meu! Ne dau o educație vai și-amar, ne fac mintea vraiște și apoi se așteaptă să fim buni, recunoscători, tandri și să mai și prosperăm.

Nu-mi place viața. O fi ea frumoasă, cum susțin unii cântăreți și poeți, dar mie nu-mi place. Să nu-mi veniți cu cerul la apus, cu muzica sau cu dungile tigrului. La naiba cu tot decorul ăsta. Viața mi se pare o invenție perversă, prost gândită și rău pusă în practică. Mi-ar plăcea să existe Dumnezeu ca să-i cer socoteală. Ca să-i spun în față ce e: un cârpaci. Probabil că Dumnezeu e un flăcău tomnatic care contemplă de pe înălțimile cosmice cum speciile se împerechează, luptă și se devorează unele pe altele. Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există. Și nici așa nu-l iert.

Când eram copil, îmi plăcea viața. Îmi plăcea mult, deși nu-mi dădeam seama. În fiecare noapte, imediat ce mă băgam în pat, mama mă săruta pe pleoape înainte de a stinge veioza. Ce-mi plăcea cel mai mult la mama era mirosul ei. Tata mirosea urât. Nu urât în sensul de duhoare, ci că emana, chiar și atunci când se dădea cu parfum, un miros care-mi provoca o repulsie viscerală. Într-o zi (pe când aveam vreo șapte, opt ani), în timp ce mama zăcea în pat pradă uneia dintre migrenele sale, eram în bucătărie și tata, înfuriat pentru că refuzam să mă ating de bucata de ficat și mi se întorcea stomacul numai când mă uitam la ea, și-a scos penisul său enorm și mi-a zis: „Ca să ajungi să-l ai așa, trebuie să mănânci tot ficatul ăla și chiar mai mult de-atât“. Nu știu dacă i-a făcut vreodată așa ceva și fratelui meu. Pe fratele meu îl răsfățau mai mult decât pe mine. Părinții mei îl credeau fragil. El zice că era invers și crede că eu eram favoritul.

Când eram tânăr, viața a început să-mi placă mai puțin, dar încă îmi plăcea. Acum nu-mi mai place deloc și nu vreau să las pe seama Naturii decizia asupra orei în care îi voi înapoia atomii pe care mi i-a împrumutat. Am stabilit să mă sinucid peste un an. Am stabilit până și data: 31 iulie, miercuri, noaptea. Asta-i perioada pe care mi-o ofer ca să-mi rezolv problemele și ca să-mi dau seama de ce nu vreau să mai trăiesc. Sper ca hotărârea mea să fie de neclintit. Deocamdată este.

Au fost vremuri în care am vrut să mă pun în slujba unui ideal, dar n-am reușit. Așa cum n-am reușit nici să cunosc iubirea adevărată. M-am prefăcut bine, uneori din milă, alteori pentru niște vorbe drăguțe, un pic de companie sau un orgasm, așa cum cred că făcea și face toată lumea. Poate că la faza cu ficatul, tata a încercat să-mi arate că mă iubește. Problema e că sunt lucruri pe care nu le înțelegi pentru că nici nu-ți dai seama de ele, chiar dacă le ai în față și, în plus, la mine dragoste cu forța nu ține. Sunt un amărât de bărbat, cum repeta Amalia? Dar cine nu-i așa? Faza e că nu mă accept așa cum sunt. N-o să-mi pară rău să plec din lumea asta. Încă am o față frumoasă, în ciuda celor cincizeci și patru de ani pe care-i am, și câteva virtuți de pe urma cărora n-am știut să profit. Sunt sănătos tun, câștig suficient, nu-mi bat capul cu multe. Poate că mi-a lipsit un război, ca tatălui meu. Tata își potolea dorința neîmplinită de a merge la luptă revărsându-și furia asupra noastră, asupra a tot ce-i perturba ritmul vieții și asupra lui însuși. Alt amărât de bărbat.

2

Eram toți patru în vacanța de vară într-un sat de pe coasta din Alicante. Tata, scriitor frustrat, sportiv frustrat, erudit frustrat, își câștiga traiul predând la universitate; mama, pe drept hotărâtă să scape de dependența economică față de soțul ei, lucra la Poștă. Când venea vorba de bani, ne mergea cât de bine îi poate merge unei familii din clasa de mijloc din Spania. Aveam un Seat 124, albastru, cumpărat nou; eu și Raulito mergeam la o școală privată; în august, ai noștri își permiteau să închirieze un apartament aproape de plajă, cu balcon și cu piscină comună. Aș zice că aveam tot ce e necesar pentru a fi rezonabil de fericiți. La vârsta aceea, paișpe ani, credeam că suntem.

Trebuia să dau o corigență în septembrie. Cu carnetul de note în mână, mama a scos niște gemete acuzatoare și migrena a apucat-o pe loc, iar tata, un tip cu reacții mai primitive, mi-a tras una, m-a făcut tontălău, apoi s-a întors imediat să citească ziarul. Nimic de genul ăsta nu tulbura placiditatea vieții mele. Ba chiar, când eram copil, voiam să mă fac tată ca să-mi pot bate copiii. Încă de timpuriu mi-am zis că va fi un bun mijloc de educație. Dar mai târziu n-am fost în stare nici măcar să mă răstesc la Nikita și băiatul a ajuns ce-a ajuns.

În timpul vacanței pe care-o evoc în noaptea asta, cea din vara în care am rămas corigent, am fost martorul unei scene care a făcut să mi se aprindă un beculeț în creier. Într-o după-amiază, când ne întorceam de la minigolf, i-am băgat lui Raulito o șopârlă între cămașă și gât. Chestii de puștani. S-a speriat. Nu-i era ușor cu un frate ca mine. Într-o zi, deja adulți amândoi, la sfârșitul unei petreceri în familie, m-a acuzat că i-am distrus copilăria. M-am uitat lung la el. Ce să fac? Am ales ce era mai ușor. I-am cerut iertare. „Era și timpul“, mi-a zis, ros de o ură îndelung purtată.

Simțind șopârla pe spate, Raulito s-a speriat exact în felul comic pe care-l așteptam. A călcat în gol și, pierzându-și echilibrul, a alunecat pe un taluz pietros de la marginea unei livezi de lămâi. S-a ridicat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic; dar, văzându-și genunchii însângerați, s-a apucat să urle ca din gură de șarpe. I-am cerut să tacă. Nu-și dădea seama c-o să am probleme? Mama a auzit din apartament țipetele și a ieșit alarmată; în urma ei, tata, liniștit și, bănuiesc, supărat că o fază între frați îi întrerupsese lectura, siesta sau mai știu eu ce. Mama a văzut sângele și, fără să întrebe ce s-a întâmplat, mi-a ars una. Tata, cam în scârbă, mi-a tras și el una. În general, mama era cea care dădea mai tare, dar durea mai puțin. L-au dus pe Raulito la dispensarul Crucii Roșii aflat pe promenada de lângă plajă. După o oră, s-a întors la apartament cu genunchii pansați și cu botul mânjit cu înghețată. Ca mai apoi să spună că nu era preferatul familiei.

Pedeapsa mea a fost să nu mănânc la cină. Toți trei stăteau la masă, tăcuți, înfigeau furculița în niște felii mari de roșii cu ulei de măsline și sare, iar eu, în pijamale deja, îi spionam din capul unei scări în spirală. Voiam să-i fac un semn fratelui meu ca să-mi aducă mai târziu ceva de mâncare, dar prostul naibii nu se uita la mine. Din oala cu supă de pe aragaz ieșeau aburi. Mama i-a pus supă în farfurie lui Raulito. Fratele meu și-a plecat capul ca pentru a inhala aburii care-i urcau spre față. Din ascunzătoarea mea muream de invidie și de poftă. Mama s-a apropiat de oală cu farfuria tatei și, după ce a umplut-o, a scuipat în ea pe ascuns. Scuipat nu e cuvântul potrivit. A lăsat să-i cadă din gură un firicel de salivă. Înainte de a se desprinde, firicelul de salivă i-a atârnat de buză câteva clipe. Apoi a amestecat supa cu polonicul și a pus farfuria în fața tatei. Mi-a venit să-l avertizez, de acolo, din capul scării, dar mi-am dat seama că mai întâi trebuie să înțeleg ce se întâmplă. Părinții mei se certau des. Se certaseră iar și de asta mâncau fără să schimbe o vorbă și fără să se uite unul la celălalt? Mă întrebam dacă mama scuipase vreodată și în mâncarea mea. Poate că balele mamei erau hrănitoare, dar atunci de ce nu le-a lăsat să cadă și în farfuria lui Raulito? De ce să-l discrimineze pe bietul îngeraș? Poate că a scuipa pe ascuns în supa soțului era un obicei străvechi pe care ea îl învățase în copilărie, uitându-se la maică-sa sau la vreuna dintre mătuși.

3

Dacă n-o să-mi lipsească curajul la momentul decisiv, ce se va alege de Pepa? Nu pot s-o las de tot pe capul Șontorogului, e destul că o ia la el câte-o noapte. Bine măcar că mi-am lăsat un an ca să rezolv chestiile super importante, cum e asta. Pepa a împlinit treisprezece ani. Se zice că trebuie să înmulțești cu șapte ca să vezi cât înseamnă asta în ani omenești; firește, nu toate rasele canine au aceeași speranță de viață. Transformată în doamnă, Pepa ar fi acum nonagenară. Ar vrea bătrânii de vârsta asta să se zbenguie ca ea. De fapt, e a lui Nikita. Deci aș putea, cu câteva ore înainte de a-mi pune capăt zilelor, să o las legată de ușa apartamentului său ocupat ilegal. Deocamdată, nu-mi trece prin minte altă soluție.

Amalia se opunea categoric ideii de a ține în casă animale de companie. Niciodată n-am avut vreunul. Când s-a ivit șansa de-a avea un câine, nu s-a mai oprit din înșirat inconveniente. Câinii fac mizerie, vor atenție continuă, se umplu de paraziți, aduc cheltuieli, se îmbolnăvesc, se bat cu alți câini, fac ravagii, mușcă, se pișă și se cacă peste tot, put. Prinzi drag de ei și apoi suferi când mor. Nu cred că Amalia dădea pe dinafară de delicatețe când calcula cât ar costa o injecție letală.