Would you agree times have changed?

Bright Eyes, Clairaudients (Kill or Be Killed)

Partea întâi

În caz de Apocalipsă

S-a întâmplat ca în noiembrie 2015 să mă aflu la Paris, pentru conferința ONU despre urgența climatică. Zic „s-a întâmplat să mă aflu“ nu pentru că n-aș fi căutat chiar eu să mă aflu acolo: dimpotrivă, problema mediului îmi ocupa de mult și mintea, și timpul. Dacă însă n-ar fi fost vorba despre o conferință asupra climei, e foarte probabil că mi-aș fi inventat o altă scuză ca să plec, vreun conflict armat, o criză umanitară, orice altă problemă de care să mă las absorbit, una diferită de ale mele și mai importantă. Poate că tocmai la asta se reduce obsesia unora dintre noi pentru dezastrele iminente, acea preocupare pentru tragedii pe care o considerăm nobilă și care, cred acum, va forma miezul acestei povești: la nevoia de a găsi la fiecare pas complicat al vieții ceva încă mai complicat, mai urgent și mai amenințător în care să ne dizolvăm suferința personală. Or, se prea poate ca noblețea să n-aibă chiar nimic de-a face cu chestia asta.

Era o perioadă ciudată. Încercaserăm de mai multe ori să avem un copil, am tot insistat vreme de trei ani, supunându-ne unor tratamente medicale din ce în ce mai umilitoare. Deși, ca să fiu foarte exact, ar trebui să spun că mai ales soția mea s-a supus acelor tratamente, pentru că, în ce mă privește, de la un anumit moment încolo, a fost nevoie să joc doar rolul spectatorului îndurerat. Însă în ciuda hotărârii noastre oarbe și a sumei deloc neglijabile pe care am investit-o, planul n-a funcționat. Degeaba injecțiile cu gonadotrofină, degeaba procedurile in vitro, degeaba chiar și cele trei călătorii deznădăjduite în străinătate despre care n-am suflat nimănui niciun cuvințel. Mesajul divin implicit în acele nereușite repetate era limpede: lucrurile acestea nu fac parte din destinul vostru. Iar cum eu refuzam să-l accept, Lorenza a decis și pentru mine. Într-o noapte, după ce lacrimile i se uscaseră ori fără să fi plâns deloc (n-o voi afla niciodată), mi-a comunicat că nu mai avea de gând să. A folosit această expresie eliptică, nu mai am de gând să, iar eu m-am întors pe-o parte, cu spatele la ea, și m-am lăsat cuprins de furia iscată de o alegere care mi se părea nedreaptă și unilaterală.

În perioada aceea, mica mea catastrofă personală mă preocupa mult mai tare decât cea planetară, decât acumulările de gaze din atmosferă, decât retragerea ghețarilor și creșterea nivelului oceanelor. Așa că acreditarea pe care-am cerut-o ziarului Corriere della Sera pentru conferința despre climă de la Paris, chiar dacă termenul pentru depunerea cererilor trecuse, a fost mai mult ca să schimb aerul. A trebuit chiar să-i implor, ca și cum ar fi fost vorba despre o chestiune de viață și de moarte pentru mine. Urma ca ei să-mi plătească zborul și articolele pe care aveam să le scriu, eu locuind acasă la un prieten.

Giulio închiria un apartament cu două camere întunecoase într-un imobil din arondismentul 14, pe rue de la Gaîté. Strada veseliei? l-am întrebat când am intrat. Nu ți se prea potrivește.

Păi, da, în locul tău nu mi-aș face iluzii prea mari.

Cu mulți ani în urmă, împărțiserăm un apartament la Torino, Giulio ca student din provincie, eu ca privilegiat în căutarea primei experiențe „departe“ de casă, deși aveam părinții la jumătate de oră de autobuz. Spre deosebire de mine, după licență, Giulio a continuat ca fizician. A colindat nenumărate universități, toate europene, pentru că nutrea o aversiune politică irepresibilă față de Statele Unite. Între timp s-a căsătorit și s-a despărțit, a avut un fiu și, până la urmă, s-a stabilit în Franța, pe un post de asistent de cercetare la École Polytechnique, unde se ocupa de modele de haos aplicate în finanțe.

Am mâncat de seară ca la douăzeci de ani, două porții de spaghete, fără să mai punem masa, iar eu i-am explicat de ce sunt la Paris — motivul oficial. Giulio a luat o carte de pe un raft. Pe-asta ai citit-o?

I-am zis că nu, în timp ce frunzăream cartea cu vârful degetului mare. Colaps, am șoptit, mi se pare perfect.

Are un punct de vedere interesant asupra extincției. Ia-o.

O vreme, cuvântul „extincție“ mi-a stăruit în minte, ca eticheta unui destin personal. Am strâns farfuriile în timp ce Giulio îmi spunea pe scurt ce mai face Adriano, care împlinise deja patru ani. Din cauza carbohidraților mă luase un pic somnul, dar terminaserăm vinul, așa că a trebuit să ieșim ca să mai bem ceva.

Pe străzi, Parisul era militarizat, sumbru. Cu câteva zile în urmă, un grup de atentatori intrase într-o sală de concert unde cântau Eagles of Death Metal și trăsese minute în șir asupra mulțimii compacte. Alți teroriști atacaseră niște bistrouri, iar doi se aruncaseră-n aer lângă Stade de France. În seara aceea, cinam la noi cu niște prieteni; despre atentate ne-a anunțat mama Lorenzei. Nu-i răspunsese la primul apel, nici la al doilea, dar insistența ei era ciudată, așa că Lorenza cedase până la urmă. Maică-sa spusese doar deschideți televizorul, atât, în timp ce toate telefoanele noastre se umpleau de mesaje. Am urmărit muți mai bine de o oră știrile în direct, apoi prietenii noștri au plecat, împinși de necesitatea cu totul irațională de a fi siguri că, acasă, copilul e bine. Lorenza și cu mine am rămas încă mult timp în fața televizorului, banda roșie cu breaking news rula fără întrerupere în josul ecranului, dar deja anunțurile rulau în buclă. Mâncarea se răcise pe masă, în timp ce consternării noastre i se mai adăuga ceva: o senzație tainică de groază, o stare de doliu lipsit de pierdere care apăsa de mai multe zile asupra apartamentului, mai precis din noaptea în care ea spusese nu mai am de gând să, iar eu mă întorsesem cu spatele.

M-am plimbat o vreme cu Giulio pe lângă magazine alimentare cu specialități asiatice, sex-shopuri și saloane de masaj cu geamuri mate. Apoi ne-am așezat într-un loc oarecare, cu scaunele îndreptate către stradă, și am comandat două beri. El a continuat să vorbească despre cărțile pe care le citise: manuale despre supravegherea digitală, despre primăveri arabe și noile populisme. Giulio citea enorm. Avea despre realitate o viziune mult mai complexă decât a mea, mult mai implicată — așa era de când îl știam. La universitate, coordonase doi ani la rând colectivul din sala B1, de la demisol, unde erau puse afișe No Nuke și o fotografie a Orianei Fallaci1 cu numele stâlcit în ORINA2, în timp ce eu coboram la B1 numai în pauza de prânz și doar ca să stau cu el, ca și cum ar fi fost suficient să-i stau în preajmă ca să devin și eu un pic mai conștient, mai etic.

În rue de la Gaîté îl ascultam vorbind în timp ce-mi sorbeam berea. Îmi curățam mintea cu competența lui infailibilă, cu zgomotul mașinilor și cu mișcarea browniană a oamenilor. În scurtele intervale de tăcere, aruncam fiecare câte-o privire împrejur și aveam impresia că, în clipele acelea, amândoi vedeam desfășurându-se în fața noastră aceeași scenă: o nălucă neagră care se ivea din mulțime și ridica brațele spre cer, dezlănțuind apoi asupra localului rafale de mitralieră. După cum mă simțeam în adâncul meu — sterp, cu viitorul furat —, o parte din mine chiar își dorea să se întâmple cu adevărat. Era o fantezie idioată și vinovată, plină de autocompătimire, dar m-am lăsat în voia ei, chiar dacă nu i-am spus nimic lui Giulio. Nu-i vorbisem niciodată despre problema copiilor. Întotdeauna, prietenia noastră fusese una în care discutam despre lumea din jur evitând cu grijă să vorbim despre noi înșine — poate tocmai de aceea se dovedise atât de trainică.

A doua zi dimineață am luat RER B, apoi un autobuz până la Le Bourget, unde avea loc COP21. Controalele din zona de acces te umpleau de nervi, dar, odată intrat, te puteai mișca în voie. Pavilioane, săli mici și medii, sesiuni plenare și paralele deosebite prin culori. O hostess m-a condus în sala presei, unde aveam un birou cu toate cele necesare, inclusiv conexiune prin cablu. Am afișat o familiaritate cu locul pe care n-o aveam.

După câteva zile de participare la tot felul de paneluri alese cam la întâmplare, am fost nevoit să recunosc că nu era mare lucru de povestit. În ședințe se discutau aliniate și paragrafe specifice, ba chiar și unii termeni care urmau să apară în tratat, luările de cuvânt erau ori pedante, ori excesiv de generice. Mediul ambiant era un subiect plicticos. Lent, lipsit de acțiune și de tragedie (cu excepția celor posibile). Supraîncărcat, în schimb, de bune intenții. Iată problema ascunsă a urgenței climatice: plictisul atroce. Să asiști la punerea la punct a unui acord internațional era de-a dreptul soporific. Ar fi trebuit să dau seamă de fiecare pas milimetric înainte, prezentându-l ca pe o revoluție, dar pe cine-ar fi interesat? Pe cine, când eu însumi eram primul care ațipea în sălițele întunecoase, umflat cu sandviciurile cu care mă îndopam întruna și legănat de intervențiile monocorde ale delegaților senegalezi, cubanezi sau îmbrăcați în tunicile tradiționale din Tibet?

După cinci zile nu produsesem nici măcar un articol. Cei de la ziar începuseră să mă întrebe ce am de gând. Cântăresc lucrurile, i-am asigurat, e pe vine.

La cină, i-am povestit lui Giulio. Chestia cea mai interesantă pe care-am găsit-o e instalația asta, un mini-turn Eiffel construit din scaune încastrate. Dar nu mi se pare suficient pentru un articol.

Cât de mini?

Cam atât de-nalt.

Nu, atunci nu-i de-ajuns.

Pregătisem două cotlete, le cumpărasem sub vid, de la un magazin bio. Se voia un gest de recunoștință. Am umplut bucătăria de fum când le-am fript — Giulio însă n-a spus nimic.

Da, a fost și el de acord, clima e o mare pacoste.

Credeam că asta avea să încheie discuția. În schimb, după ce s-a mai gândit un pic, mi-a zis: Te-ai putea întâlni cu Novelli. Cine știe, poate afli ceva de la el.

Cine-i ăsta?

Un fizician ca noi.