Personajele acestui roman sunt fictive,
spațiul de desfășurare a acțiunii este imaginația,
orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Lucrau de la primele ore ale dimineții, fără ca măcar să-și ridice privirea. Când au pornit la drum, era încă întuneric, strălucea soarele dimineții când au ajuns.

De atunci, nicio clipă de răgaz.

N-au schimbat prea multe vorbe între ei.

Dac-au făcut-o, discuțiile lor aduceau mai degrabă a bodogăneală, a bombăneală furioasă. Iar pentru asta nu era nevoie să-și ridice privirea.

Să auză celălalt, bașca să-nțeleagă. De parcă n-ar depinde unii de alții, ci numai și numai de munca lor.

Celălalt n-are decât să vorbească-n mama mă-sii, să le tot zică pe-ale lui.

Via se afla pe la mijlocul pantei. Ceea ce pe la noi însemna că nu pe cărarea bătătorită, pe unde se mânau animalele, nu pe drumul pietruit, nu pe drumul de jos trebuiau s-o ia, ci pe cel care traversa panta și căruia îi mai zicea și drumul de șase stânjeni. Era departe via asta, la vreo patruzeci de minute de mers. Până acolo mai erau câmpul cultivat, fânațul și pepiniera de molizi, avut obștesc, și, întinsă pe mai multe hectare, plantația de fenicul foarte parfumată a nu se știe cărei unități experimentale de producție agricolă, despre care nimeni nu știa la ce curu’ mă-sii folosește și ce se tot experimentează cu ea.

Și drumul ăsta mai traversa și o imensă luncă, folosită ca pășune, spre care nu pe drumul bătătorit mânau ciurda, ci pe cel de șase stânjeni.

Crănțănea iarba în dinții dobitoacelor, atâta de mare crescuse acilea.

În capătul ei, cișmeaua comună cu ulucul pentru vite. De-acolo duceau, în butoaie, apa pentru soluția de stropit via, zeamă bordeleză îi ziceau.

Și, la mijloc, pădurea. Iar de-o parte și de alta a drumului pentru căruțe, gropile de chirpici părăsite ale țiganilor.

Veneau primăvara, în fiecare an, săpând aici, în pământul nostru, după lutul bun și galben sau după ăl’ albastru pentru olari, făceau cărămizi, le uscau la soare, ca după aia să nu se mai întoarcă niciodată.

Au rămas toate aici, năruindu-se cu timpul.

Nimeni nu mai construiește azi din chirpici, nici coteț, nici căcăstoare.

Dar e de știut că, până să ajungă la via de pe dealuri, aveau de traversat niște terenuri ale nimănui, situate foarte jos, pământuri de stat le ziceau, deși de mult nu mai erau ale statului, nici buruieni nu mai creșteau aici, pentru că pe la sfârșitul iernii viitura înghețată le inunda, blocurile de gheață rădeau totul în cale. Și atunci ce curu’ mă-sii vrea statul aici. Au fost trecute drept pământuri comunitare. Aici se uneau cele două brațe ale fluviului care-și umfla apele. Degeaba digul. Mai sus, în amonte, apele se umflau tocmai din cauza digurilor și năvăleau aici, unde nu mai aveau dig sau scurgere rapidă.

Și ni le lasă nouă pământurile astea de nimic. Atunci la ce dracu’ au mai construit digurile alea răsfutute, de stat.

Până când, prin martie–aprilie, apele nu se potoleau, nu se retrăgeau, nu reveneau în matca lor, aici se întindea o mare ce mugea înspăimântător, vuind de vânt și gheață.

În nopțile geroase îngheța, însă dedesubt, în adâncime, o încălzea pământul, iar gheața crăpa duduind și bubuind. Se auzea dinăuntru, din case. Se simțea cum crapă, cum se despică totul acolo, afară. Se zguduia pământul pe sub ele. Nisip și iar nisip, niscai sfărâmături și sediment, ăsta era pământul aici. Bubuia ca toba lu’ ’Mniezău ăl’ bătrân. Cu toate astea era frumoasă întinderea asta de pământ al nimănui, sărac, presărat cu gropi, nămolos, nisipos și argilos, pe care oamenii continuau cu încăpățânare să-l numească „de stat“ și pe care, în afară de mușchi și licheni, nu mai creștea nimic. Uneori, primăvara, numai galbenul luminos de la piciorul-cocoșului unduia în vânt sau, pe la sfârșitul verii, movul sec al garofiței turcești colora zarea. Printre ele se împreunau și se înmulțeau greierii, iar vara, lăcustele.

Se pierdea privirea în zare uitându-te. Dincolo de această întindere de pământ se înălțau dealurile, cu viile orientate spre miazănoapte sau miazăzi.

Când venea viitura, și sigur venea, de două ori pe an, atunci zile întregi, uneori chiar și o săptămână, nu mai era nevoie să pui pariu, nu se putea ieși sau intra în sat. Inunda, pe toți sfinții, vechiul drum pietruit. Vorba vine, pietruit. Inunda drumul asfaltat, căruia încă-i ziceau pietruit. De două ori pe an, brutarul și negustorul erau nevoiți, futu-i, să-și facă rezerve de făină și de felurite mărfuri. Venea viitura înghețată, iar peste câteva luni arareori scăpam de cea de-a doua, aia de după topirea zăpezilor din munți. Magazia lor trebuia să fie plină. Așa stătea treaba cu apele pe-aci, de când lumea, ele veneau. N-are rost să bombăni pentru asta. Și bunicu’ bunicului meu povestea așa. Pe când erau flăcăi, o pândeau din turn. Era datoria lor. Trăgeau și clopotele. Nu numai reformații, ci toți pândeau, separat, le trăgeau și catolicii. Timp de milenii apa aducea și depunea nămol și nisip, înălțând dealurile. Noi le ziceam munte. Azi mă duc sus pe munte. Cine mergea sus pe munte se trezea deodată în paradis. Deasupra lor, cerul infinit. Liniște, ciripit de păsărele. De parcă deasupra cerului ar mai fi existat un cer, însă ochii lor nu băteau până acolo, degeaba vedeau că în locul ăla, deasupra, mai e ceva sau cineva, degeaba ar fi scrutat cerul până la căderea serii. Pe cerul ăsta de deasupra cerului straturile de aer păreau că se clatină, că alunecă unele peste altele.

Vulpile furau struguri. Degeaba capcanele, animalul șiret știa, le ocolea.

N-ai tu grijă, animalu’ e mai deștept decât tine.

Îți trage clapa.

Sau veneau mistreți la fructele căzute din pom. Unii de p’aci presărau otravă de șobolani peste ele. Atunci mistrețu’ nu mânca. De-ar crăpa în burta mamii lor toți ăi’ de fac așa ceva omenirii. Animalu’ știe, după miros, că n-are voie să mânce aia. Însă dacă eu rup niscai lăptuci pentru iepurii mei, crapă ăia, că iepurele-i prost, nu pricepe după miros. Să-i fută ’Mniezău pe oamenii ăștia care pun.

Pân’ aci nu prea ajungea dangăt de clopot. Ca după aia să moară iepurii mei.

Dacă scoteai un strigăt, ți-l arunca înapoi cerul de-aci, nu ăl’ de dincolo. Sunet, înjurături, rugăciune nu răzbat până acolo. Ca într-un coșmar luminos, saturat de fericire. Cum unul mai frumos n-o să mai fie. Acolo nici albastrul nu mai e albastru, deasupra, albastrul nu mai are culoare, așa un cer e p-acilea, pe la noi.

De undeva, cu un țipăt strident, țâșnește un fazan, cocoș. Mere se făceau din belșug, prune de asemenea, dintr-un pom crescut aiurea, din sâmbure, răsărit mai hacana, numai așa, din rădăcină.

Pe alea încă turcii le-au adus la noi. Unguru’ n-avusese-n veci mere dintr-astea.

Nici măcar nu era nevoie să altoiești puietul.

În schimb se altoia cu plăcere cais pe prun răsărit sălbatic, se prindea mai mereu și atunci caisele nu erau sensibile la gerurile timpurii. Nu numai cais se altoia pe prun, ci și piersic, se făceau fructe d’alea îmbujorate, ce rămâneau verzi pe-o parte. Crestau mai adânc puietul de prun pe jumătate sălbatic, să nu fie tufă, ci să aibă trunchi și coroană frumoase.

Fructele își slobozeau dulceața atunci când bătrânele, babele astea, în rest nemaibune la nimica, le vor fi fiert trei zile, în ceaun, pe pirostrii.

Alea au timp de așa ceva, eu, de atâtea munci pe care trebuie să le fac în viața asta de rahat, de una singură în căcatul ăsta de casă, cum să am timp.

Cine altul, cine să le facă, ia să-mi spui tu mie, sufle­țelul meu, dacă nu eu.

Stăteau în curte cu zilele, lângă ceaunul afumat, și mestecau, mestecau în ceaun babele astea de nimic, nemaibune de muncă, uită-te la ele, cad la tot pasul.

Niște ciori împuțite, hidoase cu toate.

Muierile tinere nu scăpau niciun prilej să le măscărească.

Soacre dintr-astea n-aveau zile pe lângă ele.

Vezi nu care cumva să se prindă de fund, în curu’ mă-sii, m-ai auzit. Păi, la ce mai ești mata bună dacă nici la atâta. Păi, nu poți mata să fii mai atentă. Păi, eu să mă câcâi cu prunele astea, când nu fac decât să robotesc cât e ziua de lungă?

Am băgat de seamă la timp. S-ar fi prins, crede-mă, dacă n-aș fi băgat eu de samă.

Vădanele astea, căci toate erau vădane, care mai de care mai trecute, aveau voie să se oprească din mestecatul în ceaun numa’ cât să mai pună un lemn pe foc.

Bărbații lor dăduseră demult ortu’ popii, zăceau bine mersi sub pământ, n-ai grijă, încă nu s-o făcut noaptea aia când să mai revină la ele.

Că la ce să mai revină, găoaza e uscată.

Iar fi’-su că așa, mamă, și pe dincolo, mamă, ai dreptate, mamă, dar în fond se căca pe ea.

Nu întotdeauna reușeau să mestece la timp, să pună pe foc.

Muica asta, nici ea nu știe la ce-i stă capul și lasă să să prindă.

Își întindeau nepricepător mâna după lemnul dinainte pregătit, nu care cumva să-mi pice jaru’ de sub ceaun, nu cumva să-mi tragă muierea a’ tânără vrun perdaf, nu cumva la toate, să-mi dai matale foc la toate, să-mi ardă casa, să ia foc recolta prețioasă din pod, m-ai auzit, de altfel prunele se prindeau repede de fundul ceaunului.

Își așteaptă bărbatu’ au ce pula lu’ Ăl de Sus, să vie și s-o coțăiască așa cum trebe, de jelește atâta băbătia asta.

I-auzi, n-are decât să tot aștepte.

Numa’ vezi să nu-ți bată noaptea cu bastonu-n geam, de să faci pe tine.

Seara îl acopereau, dimineața o luau de la capăt, aprindeau focul și dă-i bătaie la mestecat. Mestecau. Însă prunele atunci își eliberau de-adevăratelea nu numai dulceața, ci și aroma, când rezistau înghețului în pom, iar carnea din jurul codiței începea să li se stafidească.

Gura băbătiilor ăstora e ca pizda găinii. Habar n-au ce zic.

Nu te puteai repezi ca vițelu’ la uger, să culegi, să scuturi când vrei tu. Nu-s nuci ca să lovești, să scuturi bietul pom. Sau le-o fi atins prima brumă de-au picat.