editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original:

Autor: Iuri Andruhovîci

The original Ukrainian edition was published in 2021 under the title
by Meridian Czernowitz, Chernivtsi.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2283-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-2342-1

Dacă Dumnezeu ne e tată, atunci diavolul e un prieten de nedespărțit.

Ascultați Radio Noapte și alături de dumneavoastră se află Iosyp Rotskyi, alias Ios. La mine tocmai a bătut de ora douăsprezece și voi fi aici până dimineață. Astăzi e vineri, 13 decembrie, după cum puteți vedea, totul este ideal: cea mai proastă dată, din cea mai proastă lună, în cea mai proastă zi a săptămânii. O ocazie tocmai bună să fim împreună.

Nu sunt singur între aceste ziduri. Datorită luminițelor verzi de pe harta lumii din studioul meu, pot să urmăresc locurile în care sunt ascultat și, dacă nu aș fi un ticălos perfect, v-aș spune emoționat că astăzi sunt chiar fericit — sunteți atât de mulți. Și numărul dumneavoastră crește.

Iată-mă (recunosc, aproape fericit) privind această variabilitate pozitivă: cum amândouă emisferele se acoperă treptat cu punctulețe verzi here, there and everywhere, iar unele dintre ele s-au contopit deja în mici enclave verzi. Un început destul de ambițios pentru un post de radio atât de obișnuit, mi-aș permite să spun, un post de radio de casă.

Ceasul meu arată ora zero și trei minute. Accentuez „ceasul meu“ dat fiind locul în care mă aflu. Locul în care mă ascund, în spatele celor patru ziduri... Da, mă ascund din nou, parcă nu mi-a fost de ajuns!... Bine, haideți că vă spun altfel: locul în care mă aflu, între acești patru pereți, este foarte bine situat pentru cineva care se pregătește să anunțe ora exactă. Sunt în apropierea locului de unde începe numărătoarea inversă a orelor. Vă amintiți de geofizica elementară? Nu, nu sunt pe meridianul Greenwich, nici în Algeria, Mali sau Burkina Faso, nici în vestul Franței, nici în estul Spaniei. Ghiciți unde sunt.

Vântul, luați-l ca indiciu. Nu-l puteți auzi online, dar el este aici. Și oricum este online. Credeți-mă, suflă furios, dincolo de acești pereți. La fel, nici eu nu-l aud, dar sunt sigur de el. Obligatoriu e acolo și se duce mai departe, către nord, spre Spitsbergen și Cercul Polar Arctic, luând cu el tot ce poate apuca: rupturi din piesele navelor, aripi de avioane, suflete de piloți, fâșii de pânză, bucăți de scoarță, mirosuri tainice de licheni, fluiere de lemn, sunetele lor, pene de pasăre. În curenții lui se scaldă neputincioși, ca niște balene, îngerii nordului.

Al doilea indiciu pentru dumneavoastră sunt tocmai ele, balenele. Sunt undeva aici, foarte aproape, plutind ca somnambulii, pe drumurile lor, în marea liniște a adâncurilor, învelite în grăsimi calde și straturi masive de apă. Iar eu le sunt alături. Sunt în ocean și nimeni nu ar putea spune în care dintre cele două. Încă în cel Atlantic sau deja în cel Înghețat? Unde sunt limitele lor? Marea Norvegiei sau Marea Groenlandei? În orice caz, în această perioadă a anului, în mijlocul iernii, într-o noapte de decembrie, toate sunt al naibii de înghețate. Mii de draci, cum ar spune un lup de mare.

N-ați ghicit încă? Nu v-au fost suficiente două indicii? Pe-al treilea nici că-l mai primiți.

Sunt pe o insulă fără nume. Aici e meridianul zero. Este ora zero și șase minute GMT și tocmai a început o nouă zi, 13 decembrie, pentru aceia care se află la est de mine. Pentru cei care vă aflați la vest, încă nu. Tocmai vă apropiați de 13 decembrie. Spun asta mai ales pentru ascultătorii Insulei Baffin, căci sunt câteva puncte verzi pe hartă care arată că și acolo sunt ascultat. De asemenea, astăzi sunt ascultat și în Berlin, Massachusetts și, interesantă coincidență, tot în Berlin, dar cel din statul Connecticut, și, de asemenea, în Atena, Kentucky și în Atena, Illinois, în Versailles și Russia (atât primul, cât și al doilea fiind aflate în statul Ohio), în Italia și Odessa (ambele din Texas), în Palermo din Sicilia și Palermo din Dakota de Nord, în cele trei Petersburguri și în Pittsburgh, în Ierihonurile din Tasmania și California, în Betleemurile din Pennsylvania, Virginia, Carolina de Nord și Noua Zeelandă, în toate cele patru Ierusalimuri ale Americii și în al cincilea, cel adevărat, și în nenumărate alte orașe și așezări, cum ar fi Hallelujah din Nebraska.

În noaptea asta am să vă spun ceva. Chiar în această noapte — cu întunericul ei întins aproape la maximum. Cu întunericul ei întins peste bietele noastre capete ca o pătură neagră, universală care nu se va lumina niciodată. Încă o săptămână — și asupra noastră se va lăsa cea mai lungă noapte. Dar eu nu vreau să amân nimic. Ieri abia s-a zărit lumina zilei. Aproximativ patru ore de pete de cer palid, valuri de plumb, stânci de plumb, un orizont de plumb, iar în spatele lui, o mână sau două de zăpadă viscolită, vânt moderat, până la șapte grade pe scara Beaufort, însă această furtună ține de șase zile. Ziua se terminase fără măcar să înceapă: la ora două după-amiază s-a făcut deodată întuneric, iar păsările de mare au țipat, prin toată colonia, ultimul „la revedere“, în timp ce eu mă plimbam de colo până colo pe terasa interioară.

Să știți că am vrut să vă mai pun un lucru în vedere. Dumneavoastră, cei care încă mă ascultați și deveniți tot mai mulți. Iată, eu cu siguranță n-o să vă salvez, și e puțin probabil că o să vă ajut în vreun fel. Dar, în orice caz, vă voi umple noaptea cu insomnie. Acesta este radioul pentru cei care

au ajuns la limită,

s-au vârât într-o fundătură

nu văd nimic în fața lor

nu dorm noaptea

nu vor să doarmă noaptea

în general nu dorm deloc

nu dorm, doar gândesc

stau întinși, nemișcați, cu ochii deschiși.

Pentru oamenii ca voi, puțină muzică preferată.

Astăzi am început cu o glumă: „Dacă Dumnezeu ne e tată, atunci diavolul ne este cel mai apropiat prieten“. (Am spus mai înainte „de nedespărțit“, dar se poate spune și astfel. Cel mai apropiat, cel mai bun). Povestea mea este puțin și despre asta. Dacă n-aș fi eu, aș continua să spun cu intonație respectuoasă: „Această poveste este despre relația dificilă a naratorului cu tatăl său și cu cel mai apropiat prieten. Despre alegerea insuportabilă între respectul pentru primul și atracția (ca să nu zic dragostea) pentru al doilea“.

Dar ceasul meu arată ora zero și unsprezece minute și a sosit timpul pentru muzică.

Lubomyr Melnyk. Ripples in a Water Scene. Ondulări pe scena apei.

Comitetul Internațional de Biografie Interactivă (CIBI), o instituție atât de influentă și respectabilă, încât de două decenii mă zbat să obțin dreptul de a-i deveni membru corespondent, m-a însărcinat să scriu o biografie, extinsă și explicită, a unui oarecare Iosyp Rotskyi. Am acceptat această sarcină nu numai cu tainică și profundă recunoștință, ci și cu conștientizarea responsabilă a complexității sale unice. La urma urmei, nu am fost niciodată nevoit să fac așa ceva. Baza de date a omului al cărui drum prin viață trebuia documentat în întregime, fără ficțiuni și lacune, nu părea cu mult mai mare de zero și consta doar în nume și prenume.

La urma urmei, nici aceste date minime nu păreau prea sigure. Mai ales prenumele. Este cu adevărat Iosyp? Și dacă este puțin arhaicul Osyp? Sau, să zicem, Iosyf? Să nu mai vorbim de Iozef și Iuzef? Dar cum rămâne cu Ioasaf și Iosafat?

Iosyp Rotskyi. Un hibrid pretențios între Brodskyi și Roth. De altfel, acesta din urmă, după locul de naștere, este tot Brodskyi, mai bine spus brodivskyi1. Dar aceasta este deja o abatere.

După o serie de meditații și o căutare migăloasă a tuturor resurselor online posibile, am ajuns la primele câteva concluzii. În primul rând, Iosyp Rotskyi a existat cu adevărat și poate că încă mai există. Adică, el nu e în niciun caz o plăsmuire a imaginației unuia dintre oficialii Comitetului. Nimeni din Comitet nu a avut intenția de a pune în circulație o altă biografie ficționalizată — aș putea confirma acest lucru chiar și sub tortură. În al doilea rând, voiam să aflu motivul pentru care Comitetul avea atât de multă nevoie de el, de Iosyp Rotskyi. Îmi închipuiam că răspunsul avea să se contureze pe măsură ce avansam în cercetările mele.

La început au apărut chestii mărunte. Am reușit să aflu că Iosyp Rotskyi a primit o educație muzicală parțială și, se pare, cânta la mai multe instrumente cu claviatură. La începutul anilor 1990, a cântat într-o oarecare trupă și chiar a fost în turnee (în cuvintele lui, a turat) în Serbia. Până la urmă, ar putea fi și Macedonia. Nu a învățat limba sârbă, dar uneori imita tot felul de expresii care aduceau cu limba sârbă. Așa că, uitându-se după niște linii sau umflături deosebit de atractive, putea să rostească cu entuziasm kakova malița!, ceea ce, conform născocirii sale, în limba maternă ar însemna „ce fetiță!“. Uneori mergea prea departe și adăuga kakova zadnița!. Cu toate acestea, nu încerca prin asta nimic obscen: prin zadnița2 se înțelegea omul care vine în urmă, cel din spate. La fel, omul care mergea în față putea fi numit prednița3.

În general, îi plăcea să folosească propriile cuvinte, nou inventate. Pe unele le rostea des, pe altele le-a rostit o singură dată.

De altfel, în viața lui anterioară, pe care a trăit-o la cumpăna dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea, a fost și muzician, dar, se pare, mult mai priceput.

În plus, am aflat că Iosyp Rotskyi purta destul de des cămăși simple, de culoare deschisă. Deși negrul i se potrivea destul de bine. Poate că acest lucru se explica datorită heterocromiei — un fenomen destul de rar, în care irisul fiecărui ochi are o culoare diferită. Știam cu siguranță că unul dintre ochii lui Rotskyi era verde.