Pentru cele fără descendență importantă, moștenitoare ale nimicniciei,
pentru cei diferiți și pentru cei hoinari

Nota autoarei

Cadrul și întâmplările din Casa Marionne sunt inspirate din diverse părți ale lumii. Niciuna dintre ele nu se vrea o reprezentare fidelă a vreunui eveniment, a vreunei culturi sau comunități, în niciun moment al istoriei.

Sanguis electorum dives est. 

Cea mai sigură măsură a protecţiei noastre

va fi în elasticitatea noastră ca unic trup,

căci povara responsabilităţii pe care magia o cere

ar fractura umerii dezbinaţi.

Prin urmare, semnez acest Pact de Bună Funcţionare a Sferei,

în această a paisprezecea zi a lunii iunie din măreţul an 1781,

Şi pun jugul poverii în păstrarea unităţii şi

a datoriei credincioase a unuia faţă de celălalt.

Această misiune va fi sau 

cea mai mare realizare a lumii celor vii,

sau distrugerea eternă a noastră, a tuturor.

Westin Alkomae,

Superior, al Şaptelea din Doisprezece, Primul în Descendenţă,

Prestigiosul Ordin al Celor mai Mari Mistere

1740-1781

DRAGONUL

Yagrin și-a trecut degetul peste lama pumnalului și a inspirat adânc. Ura această parte. Mirosul tomberonului era insuportabil; și-a strâns haina în jurul corpului, apoi și-a ițit capul din intrândul în care pândea, aflat între magazin și cofetărie.

Memento sumptus, a recitat pentru sine, de parcă această incantație ar fi putut pune capăt emoției pe care o simțea ca pe niște țipari zvârcolindu-i-se în stomac. A privit atent prin mulțime.

Și iat-o!

De sub căciulița cu dungi roz ce-i acoperea capul fluturau bucle blonde. Purta jeanși mulați și un pulover verde fosforescent cu mâneci kimono. Pe Yagrin, încordarea îl sugruma. Bătea din picior incontrolabil. Dar degetele îi erau încleștate pe pumnalul din buzunar.

Era o armă de mare agilitate, mânerul opulent sculptat i se potrivea perfect în palmă. Și-a simțit vârfurile degetelor umezindu-se. S-a șters de sânge pe pantaloni, așteptând să treacă de el Căciulița Roz, pentru a o putea apoi urmări ascuns în mulțime. Avea să fie răbdător. Atent. De aceea amânase acea misiune săptămâni întregi. Trebuia să fie discret. Până la urmă, era vorba despre reputația Casei. Trebuia să se ridice la înălțimea acestei reputații.

În primul rând, trebuia să aștepte să fie singură. Izolată.

Nu ești un ucigaș, Yagrin, îl certa vocea din cap, pe care o amuțea însă cu recitările înscrise în inima sa. Secretum. Căciulița Roz era o amenințare directă a modului lor de viață, indiferent dacă ea o știa sau nu. Și pentru asta, trebuia să moară.

Fata a trecut pe lângă el. Yagrin și-a netezit haina uitându-se în vitrina de vizavi înainte de a porni pe urmele ei pe acea străduță întunecată din aglomeratul cartier comercial. Căciulița se ițea din când în când prin mulțime; ținea telefonul lipit de obraz. Yagrin nu-i putea vedea expresia de pe chip, dar pasul îi era lent și elegant, și îi saluta pe toți cei cărora le întâlnea privirea.

Degetele lui au tresărit când și-a repetat planul în minte. Pumnalul fermecat era mai precis. Mai silențios. Yagrin a scos din buzunar o monedă rotundă și a aruncat-o în sus. Pajură. Fă să fie pajură. N-ar fi trebuit să fie superstițios; superstiția era magie prefăcută, iar el n-avea nevoie să se prefacă. Magia adevărată era de partea sa. Moneda a strălucit în soare și i-a aterizat în palmă. Cap.

— Fir-ar! a murmurat.

Indiferent care-ar fi fost scopul strădaniilor sale, totul avea să iasă bine.

Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost unul dintre frații săi Dragoni, și-a spus. I s-a strâns stomacul. Și-a încleștat degetele în jurul monedei. Avea broboane de sudoare pe frunte; la o intersecție, s-a tras puțin într-o parte ca să facă loc unei persoane ce plimba o mulțime de câini. Căciulița Roz s-a oprit la o cafea, iar el a așteptat ceva mai încolo, atent să nu fie văzut.

Fata și-a întins un scaun pliant și a început să soarbă din cappuccino, în timp ce el stătea cu ochii în telefon, puțin mai drept, de parcă acest moment de îngăduință făcea lucrurile mai bune. Îl făcea pe el mai bun. Mai ușor de mântuit pentru această viață care-l alesese. Fetei îi plăcea cafeaua cu scorțișoară și extrafrișcă. Și îi plăcea s-o lase să se răcească.

Degetul lui Yagrin a zăbovit puțin deasupra telefonului, la „Mama“, nu cea care-l născuse, ci aceea căreia îi fusese încredințat prin jurământ. Cu un nod în gât, a atins ecranul și a sunat. Apoi l-a atins încă o dată și a închis, știind ce-avea să-i spună. Datoria este onoarea voinței.

A privit mulțimea de oameni care intrau și ieșeau din magazine, eventuali martori nedoriți. Doi îndrăgostiți stăteau cu brațele înlănțuite și împărțeau o brioșă. O fată cu părul ondulat și pistrui aștepta în stația de autobuz, jucându-se cu un breloc.

Yagrin a simțit că-l străbate un fior rece. Azi nu părea o zi bună pentru ucis.

O fetiță a trecut pe lângă el, ținând în dreptul feței o înghețată triplă, aproape cât ea de înaltă. Era gata să i se răstoarne peste degete, când Yagrin s-a întins către ea să-i îndrepte mânuța. În semn de mulțumire, fetița i-a zâmbit, iar buzele lui s-au deschis și ele într-un zâmbet. Pe care însă și l-a șters repede de pe chip. Nu merita bucuria pe care i-o aducea. 

A înghițit în sec și și-a încleștat pumnul. Cu cât o făcea mai mult, cu atât avea să fie mai ușor. Dar nimic din toate astea nu i se păruse ușor. Nu măcar atunci când acceptase misiunea. Nici când intrase în Ordin. Doar prefăcându-se reușise să treacă prin toate. Executase mișcările, purtase smochingul căptușit cu mătase, își pusese masca, luase pumnalul și îl dusese la inimă. Poate că nu era curajos. Dar era inteligent. Întotdeauna fusese inteligent.

Scrâșnetul pumnalului pătrunzând în os era ceva ce ridicase la rang de perfecțiune. Îi era ușor să păcălească urechile, să transforme forma și sunetele pe măsură ce se deplasau în aer. Fusese simplu să-i facă pe Mama și pe ceilalți să creadă că se înjunghiase. Dacă scotea acel sunet și arăta așa cum trebuia, avea să pară că finalizase al Treilea Ritual. Nimeni nu trebuia să știe că, în realitate, era un laș.

Dar astăzi nu putea să se mai prefacă. Trebuia s-o ucidă pe fată.

Și apoi încă una, și încă una. Trecuse de mult timpul în care ar fi trebuit să se obișnuiască cu gândul. S-a uitat după Căciulița Roz, dar la masă nu mai era decât ceașca goală de cafea. Inima a început să-i bubuie în piept, în timp ce scruta cu privirea mulțimea de oameni ce fremăta prinsă în conversații, cu servietele la picioare.

Acum o clipă era aici, și-a spus.

Se plimba pe lângă gardul viu ce împrejmuia terasa cafenelei; înainte s-o poată vedea, Yagrin i-a simțit mirosul. Vanilie, scorțișoară, o grădină de iasomie. Un strop de frișcă pe buza de sus.

— Îmi cer scuze…, a spus fata, încercând să treacă pe lângă el. 

Ochii îi erau de un negru profund, dar, în același timp, strălucitori ca soarele.

— Nu, eu îmi cer scuze.

— Cumva ne…, a zâmbit ea, dându-și o șuviță după ureche. Îmi pari cunoscut, a mai spus, reușind în cele din urmă să treacă pe lângă el.

Yagrin a continuat să meargă alături de ea, cu mâna în buzunar, strângând cu putere metalul între degete.

— A… adică… mi-ar plăcea să cred că ne-am mai întâlnit… sau că ar fi trebuit, a zâmbit el.

Fata s-a îmbujorat, ceea ce a avut asupra lui un efect pe care n-ar fi trebuit să-l aibă. Dar avea o misiune de îndeplinit, trebuia să respecte planul: Câștigă-i încrederea. Au continuat să meargă unul lângă celălalt, iar Yagrin să-i continue frazele, punctându-și răspunsurile cu zâmbete și aprobări din cap. Ea rostea torente de cuvinte pe minut, însuflețindu-se imediat. El aducea vorba despre subiecte care știa că-i plăceau, precum cățelușii Teacup, puloverele cu torsade, tot ce avea aromă de măr. Cu fiecare detaliu rostit de Yagrin, cutele din jurul ochilor ei se adânceau.

— Parcă ar fi predestinat, a spus ea.

— Trebuie să fie.

Yagrin simțea că i se face rău.

— Ai o clipă?

— Pentru? 

Yagrin și-a adunat întregul curaj tremurător și a lăsat monstrul care fusese crescut să devină să preia controlul. 

— E o cafenea foarte drăguță în apropiere, pe-o străduță lăturalnică, are cele mai bune gogoși pe care le-ai mâncat vreodată, a spus el, arătând către o străduță aflată dincolo de mulțimi, dincolo de zgomot. N-ai vrea să mergem?

Ea a ezitat, apoi și-a verificat telefonul. Liniștește-o, Yagrin. A încercat să schițeze un zâmbet plin de bunătate, asigurându-se că-și arată dinții, ridicând obrajii până când ochii i s-au înconjurat de cute. 

— Chiar sunt delicioase.

Fata a strâns din buze, părând să cântărească decizia. Strălucirea din ochi i s-a transformat în nerăbdare. 

— Bine, câteva minute. Sigur.

Concentrat ca o rază de laser, a condus-o printre nenu­mărații oameni care luau prânzul pe o alee liniștită.

— E chiar aici. 

Ea a aprobat din cap. Pe măsură ce mergeau, umbrele deveneau din ce în ce mai întunecate.

— Cât de departe este? a întrebat ea, cuprinzându-se cu brațele.

Yagrin își auzea inima bătând tot mai puternic.

— Mai e puțin. Pe-aici.

Fata s-a înălțat pe vârfuri, încercând să vadă cât mai departe. Yagrin s-a simțit străbătut de acea bine-cunoscută febră granulară: propria lui magie, din ce în ce mai fierbinte. Ajunsese să urască acea senzație. Dar acum îl ardea cu acel curaj ce-i lipsea, reamintindu-i cine e.  A douăsprezecea parte din sângele lui, magia era în el la fel de puternică precum în tatăl și bunicul lui. Douăsprezece generații ale familiei sale, cu toții Dragoni. A tras aer adânc în piept și a lăsat să preia controlul memoria trupului, așa cum fusese învățat. Apoi a întins mâna, desenând în aer un fior de gheață. A rămas nemișcat, frigul răspândindu-se din palma lui în sus, de-a lungul brațelor. Era străbătut de peste tot de magie; s-a întors în el însuși și a dispărut într-un nor negru.

Fetei i s-a tăiat respirația.

Yagrin a văzut în spatele pleoapelor blazonul Casei sale și și-a înăbușit orice urmă de regret. S-a lipit de ea. Fata a țipat. El și-a arcuit trupul, invocând Pulberea Solară ce-i curgea în vene, trăgând de niște fire invizibile ce străbăteau văzduhul. Țipetele ei îngrozite s-au prefăcut în râs, magia lui caldă fermecând toate sunetele, notă după notă. În acest fel părea cumva mai blând. Yagrin a închis ochii și și-a închipuit-o zâmbind așa cum zâmbea mereu.

— Îmi pare rău, a șoptit peste trupul moale al fetei. 

Și chiar îi părea rău.

Datoria era sfârșitul libertății.