Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Sabina Lungu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Blodmåne

Autor: Jo Nesbø

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2265-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2348-3

1 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Creștină, București, 2015 (N.t.).

Prolog

— Oslo, zise bărbatul, apropiindu-și de buze paharul de whisky.

— Ăsta e locul pe care-l iubești cel mai mult? întrebă Lucille.

El privea în gol, părea că se gândește la răspuns înainte de a încuviința. Femeia îl cerceta discret în timp ce el bea. Era înalt; chiar și așezat pe scaunul de bar de alături, tot o domina cu statura lui. Părea să aibă minimum 10–20 de ani mai puțin decât cei 72 ai ei; cu alcoolicii era greu să-ți dai seama. Trupul și fața lui păreau a fi cioplite în lemn, suple, curate și rigide. Avea tenul palid și o rețea fină de vene vineții pe nas care, împreună cu ochii injectați și irisurile de un albastru-deschis, arătau că avusese o viață grea. Băuse la greu. Se prăbușise foarte rău. Și iubise enorm, probabil, căci în decursul lunii în care devenise client fidel al barului Creatures, ea întrezărise suferință în expresia lui. Precum aceea a unui câine bătut, izgonit din haită, mereu singur la capătul tejghelei. Lângă Bronco, taurul mecanic pe care Ben, proprietarul barului, îl luase de pe platourile de filmare ale uriașului fiasco Urban Cowboy, unde fusese cascador. Servea ca reamintire a faptului că Los Angeles nu era un oraș construit pe succesele înregistrate de filme, ci pe un uriaș morman de gunoi alcătuit din eșecuri umane și financiare. Peste 80% din toate filmele făcute fuseseră dezastre absolute și bani irosiți; orașul avea cel mai mare număr de persoane fără adăpost din SUA, cu o densitate egală cu cea din Mumbai. Blocajele din trafic aproape sufocau complet traiul în acest oraș, cu toate că până acolo era posibil să o facă infracțiunile comise pe străzi, drogurile și violența. Dar soarele strălucea. Da, blestemata lampă de dentist californian nu se închidea niciodată, strălucea necruțător, făcând ca orice ciob din acest oraș butaforic să scânteieze ca un diamant autentic, precum o adevărată poveste de succes. Măcar dacă ar fi fost conștienți. Ca ea, ca Lucille, care fusese acolo, pe scenă. Și în culise.

Bărbatul care stătea alături sigur nu urcase pe scenă; recunoștea imediat oamenii din industrie. Dar nici nu părea să fi fost cineva care se holbase plin de admirație, speranță sau invidie la cei de pe scenă. Arăta mai mult ca unul căruia nici că-i păsa de așa ceva. Cineva cu un scop propriu în minte. Un muzician, poate? Genul Frank Zappa, care-și producea propriile creații de neînțeles într-o pivniță de prin Laurel Canyon și care încă nu fusese — și nici n-avea să fie vreodată — descoperit?

După ce vizitase barul de câteva ori, el și Lucille începuseră să schimbe saluturi din cap și formule scurte de întâmpinare, precum clienții matinali într-un bar pentru băutori serioși, însă acum era prima oară când se așezase alături și-i cumpărase ceva de băut. Sau, mai degrabă, ea îi plătise băutura pe care el deja și-o comandase, când văzuse că Ben îi înapoiase bărbatului cardul cu o expresie ce lăsa de înțeles că e deja gol.

— Dar Oslo te iubește și el la rândul său? Aceasta-i întrebarea, comentă ea.

— Cu greu.

Femeia observă că degetul lui mijlociu era de fapt o proteză, când el își trecu o mână prin părul scurt, de un blond murdar străbătut de fire cenușii. Nu era un bărbat chipeș, iar cicatricea vineție în forma unui J ce pornea de la colțul gurii și până la ureche — de parcă era un pește prins într-un cârlig — nu-l ajuta nici ea prea mult. Însă avea ceva, ceva aproape atrăgător și vag periculos, ca unii dintre colegii ei din oraș. Christopher Walken. Nick Nolte. Era și lat în umeri. Deși asta putea fi un dezavantaj, la cât de slab era în rest.

— Ăăă, păi, pe ei ni-i dorim cel mai mult, reluă Lucille. Pe cei care nu ne iubesc la rândul lor. Pe cei care credem că ne vor iubi dacă pur și simplu ne-am strădui ceva mai mult.

— Așadar, tu ce faci? întrebă bărbatul.

— Beau, răspunse ea, ridicându-și paharul de whisky. Și hrănesc pisicile.

— Hmm!

— Ce vrei de fapt să afli, bănuiesc, e cine sunt. Ei bine, sunt…

Femeia sorbi din băutură și se gândi ce versiune să-i ofere. Cea pentru petreceri sau adevărul. Își lăsă jos paharul și alese varianta din urmă. La naiba cu toate!

— O actriță care a jucat un singur rol important. Julieta, în ceea ce rămâne cea mai reușită adaptare după Romeo și Julieta, dar pe care nu și-o mai amintește nimeni. Un rol important nu pare mult, însă tot e mai mult decât primesc majoritatea actorilor din acest oraș. Am fost căsătorită de trei ori, de două ori cu realizatori de filme foarte importanți, pe care i-am părăsit primind în schimb înțelegeri avantajoase la divorț, ceea ce iarăși e mai mult decât primesc majoritatea actorilor. Al treilea a fost singurul pe care l-am iubit. Un actor frumos ca Adonis, fără bani, autocontrol și conștiință. Mi-a cheltuit toți banii și apoi m-a părăsit. Și încă-l mai iubesc, putrezi-i-ar oasele în iad!

Lucille își goli paharul, îl lăsă pe tejghea și-i făcu semn lui Ben să-i mai toarne unul.

— Și, pentru că mereu mă atrage ce nu pot obține, am investit bani pe care nu-i am într-un film cu un rol principal tentant pentru o doamnă în vârstă. Un proiect cu un scenariu inteligent, cu actori care chiar știu meserie și un regizor care poate oferi lumii material de gândire; pe scurt, un proiect despre care orice individ rațional și-ar da seama că e sortit eșecului. Deci asta-s eu, o visătoare, o ratată, o Angelino2 tipică.

Bărbatul cu cicatrice în formă de J zâmbi.

— Bun, gata, am terminat cu critica de sine. Cum te cheamă?

— Harry.

— Nu vorbești prea mult, Harry.

— Hmm!

— Suedez?

— Norvegian.

— Fugi de ceva?

— Așa pare?

— Mda. Văd că porți verighetă. Fugi de soția ta?

— E moartă.

— Ah! Fugi de suferință.

Lucille își ridică paharul și adăugă:

— Vrei să știi locul pe care îl iubesc cel mai mult? E chiar aici: Laurel Canyon. Nu cel de-acum, ci cel de la finele anilor 1960. Ar fi trebuit să fii acolo, Harry. Dacă ai fi fost născut pe-atunci.

— Mda, așa am auzit și eu.

Femeia arătă către pozele înrămate de pe peretele din spatele lui Ben.

— Toți muzicienii ăia atârnați acolo. Crosby, Stills, Nash și… cum se numea ultimul tip?

Harry zâmbi din nou.

— The Mamas and the Papas, continuă ea. Carole King. James Taylor. Joni Mitchell.

Strâmbă din nas.

— Arăta și vorbea exact ca o școlăriță de pension, însă s-a culcat cu câțiva dintre cei pomeniți mai devreme. Ba chiar și-a înfipt ghearele și-n Leonard — a locuit cu ea vreo lună sau așa ceva. Am avut voie să-l împrumut și eu o noapte.

— Leonard Cohen?

— Unicul și inegalabilul. Un om tare drăguț și adorabil. M-a învățat câte ceva despre versurile cu rime. Majoritatea fac greșeala de-a deschide cântecul cu versul cel mai bun, după care scriu unul cu o rimă aproape decentă ca să se potrivească. Trucul e să pui rima forțată în prima frază, iar atunci n-o mai observă nimeni. Fii atent numai la primul vers banal al Hey, That’s No Way to Say Goodbye și compară-l cu frumusețea celui de-al doilea! Există o eleganță naturală în ambele versuri. O percepem așa pentru că noi credem că autorul gândește în aceeași ordine în care scrie. Deloc de mirare, de fapt; la urma urmei, oamenii au tendința să creadă că ceea ce se întâmplă e rezultatul a ceea ce s-a petrecut deja, nu invers.

— Hmm! Deci ce se întâmplă e un rezultat a ceea ce se va întâmpla?

— Exact, Harry! Ai priceput, nu?

— Nu știu. Îmi poți da un exemplu?

— Sigur!

Își dădu paharul pe gât. Pesemne că el percepuse ceva în tonul ei, pentru că îl văzu ridicând o sprânceană și scanând rapid paharul cu privirea.

— Ce se întâmplă, în acest moment, este că îți spun că datorez bani pentru un film aflat în pre-producție, continuă ea, uitându-se pe geamul murdar, cu oblonul tras pe jumătate, în parcarea plină de praf de afară. Asta nu e o coincidență, ci mai degrabă o consecință a ceea ce se va întâmpla. Lângă mașina mea de-afară se vede parcat un Camaro.

— Cu doi oameni înăuntru. Stau acolo de vreo 20 de minute.

Femeia aprobă. Harry tocmai îi confirmase că ea nu se înșelase deloc asupra meseriei lui reale.

— Am observat de dimineață acea mașină oprită în fața casei mele din Canyon. Deloc surprinzător, doar m-au avertizat deja și mi-au spus că vor trimite recuperatorii. Și nu pe cei cu diplome. Împrumutul ăsta n-a fost de la bancă, dacă m-ai urmărit până acum. Așadar, când voi pleca înspre mașină, acești domni vor dori probabil să stea de vorbă cu mine. Bănuiesc că se vor mulțumi cu aceleași lucruri, cu avertismente și amenințări, probabil.

— Hmm! Și de ce-mi spui mie?

— Pentru că ești polițist.

Încă o ridicare din sprânceană.

— Chiar sunt?

— Tatăl meu a fost polițist și, evident, voi puteți fi recunoscuți de la o poștă. Ideea e că aș vrea să rămâi un pic cu ochii pe mine. Dacă încep să se agite și să-și pună amenințările în practică, aș vrea să ieși afară și… știi tu, să faci pe polițistul, să îi faci să plece. Sunt destul de sigură că nu se va ajunge la asta, dar m-aș simți mai în siguranță dacă ai fi un pic atent.

Harry o cercetă câteva clipe.

— Bine!

Lucille rămase surprinsă. Nu se lăsase prea ușor convins? Totodată, vedea ceva în ochii lui, ceva neclintit care o făcea să aibă încredere în el. Pe de altă parte, și în Adonis avusese încredere. Și în regizor. Și în producător.

— Acum plec, îl anunță.

Harry Hole își ținea paharul în mână.