Lui Bounty, fără de care nimic n-ar fi posibil

Index de personaje

Mathilde Belhaj: Născută în 1926 în Alsacia, îl întâlnește pe Amin Belhaj în 1944, atunci când regimentul acestuia face un bivuac în satul ei. Se căsătorește cu el în 1945 și, un an mai târziu, i se alătură la Meknès, în Maroc. După trei ani în casa familiei din medina, în inima cartierului Berrima, se stabilesc la o fermă și Mathilde naște doi copii. Aïcha, apoi Selim. În timp ce soțul ei lucrează din greu ca să transforme ferma într-o afacere prosperă, deschide un dispensar unde îi îngrijește pe țăranii din împrejurimi. Odată ajunsă în Maroc, învață araba și berbera și, în ciuda dificultăților și dezacordului ei față de anumite obiceiuri ale locului, mai cu seamă cele privind statutul femeilor, se atașează de acel ținut.

Amin Belhaj: Venit pe lume în 1917, fiu al lui Kadur Belhaj, traducător în armata colonială și al lui Mouilala, Amin este cel dintâi născut și va deveni capul familiei la moartea tatălui său, în 1939. Moștenește pământurile lui Kadur, însă la începutul Celui de-Al Doilea Război Mondial, se hotărăște să se înroleze într-un regiment de spahii. Alături de aghiotantul lui, Murad, e întemnițat într-un lagăr din Germania, din care va reuși să scape. În 1944, o întâlnește pe Mathilde și se căsătorește cu ea la biserică, în Alsacia. În anii ’50, în vreme ce Marocul e pradă unor răzmerițe, se dedică stăruitor fermei sale, din care năzuiește să facă o afacere de succes. Pasionat de agronomie și de tehnicile moderne, dezvoltă noi varietăți de citrice și de măslini. După ani întregi de neajunsuri, asocierea cu doctorul maghiar Dragan Pelosi îi îngăduie în sfârșit să realizeze beneficii.

Aïcha Belhaj: Născută în 1947, Aïcha este fiica Mathildei și a lui Amin. Își face studiile la o școală de maici unde are rezultate excelente. Copil mistic și sălbatic, e mândria părinților ei.

Selim Belhaj: Născut în 1947, Selim este fiul Mathildei și al lui Amin. Băiat răsfățat de mamă, studiază și el la o școală colonială.

Omar Belhaj: Născut în 1927, Omar este unul dintre frații lui Amin. În timpul copilăriei și adolescenței, nutrește un amestec de admirație și de ură față de fratele său mai mare. Îi reproșează, mai ales, că s-a înrolat în armata franceză și că este preferatul mamei lor, Mouilala. Personalitate violentă, impulsivă, se apropie de naționaliști în timpul conflictului mondial. În timpul anilor ’50, implicarea lui sporește și pune la cale acțiuni violente în cursul evenimentelor care preced cucerirea independenței.

Jalil Belhaj: Născut în 1932, Jalil este cel mai tânăr dintre frații Belhaj. Atins de nenorocirea care planează asupra familiei lui Mouilala, suferă de o maladie mintală. Trăiește închis la el în cameră și nu se poate abține să se privească tot timpul în oglindă. Atunci când mama lui, bolnavă, se stabilește la fermă, Jalil e trimis la un unchi, în Ifran. Refuzând să se hrănească, moare de foame în 1959.

Mouilala Belhaj: Născută la începutul secolului XX, Mouilala îl ia de bărbat pe Kadur Belhaj. Născută într-o familie din clasa mijlocie, nu învață să scrie, nici să citească. Printre strămoșii ei, mulți au suferit de o boală mintală, plimbându-se goi pe străzi sau vorbind despre fantome. Naște șapte copii, dintre care vor supraviețui patru: Amin, Omar, Jalil și Selma. Mamă iubitoare și neînfricată, își adoră de-a dreptul primul născut și o admiră pe nora ei, Mathilde, pentru libertatea și educația ei. Spre 1955, îi apar primele simptome ale unei maladii mintale, înrudită cu demența. Atunci își părăsește casa din Berrima, aflată în medina din Meknès, și își trăiește ultimii ani la fermă. Moare cu câteva luni înainte de fiul ei Jalil, în 1959.

Selma Belhaj: Născută în 1937, Selma este sora lui Amin, a lui Omar și a lui Jalil. Adorată de mama ei, această copilă înzestrată cu o frumusețe solară este constant supravegheată de frații ei și maltratată de Omar. Elevă haotică, chiulește regulat de la cursuri și îl întâlnește, în primăvara anului 1955, pe tânărul pilot Alain Crozières, cu care rămâne însărcinată. Ca să evite scandalul și oprobriul, Amin o căsătorește cu fostul lui aghiotant, Murad. În 1956, Selma dă naștere unei fetițe, Sabah.

Murad: Născut în 1920, Murad se trage dintr-un sătuc aflat la optzeci de kilometri de Meknès. În 1939, e înrolat în armată și trimis pe front, unde devine aghiotantul lui Amin, pe atunci ofițer. Nutrește față de șeful lui puternice și tainice sentimente de iubire și e gelos pe Mathilde. La sfârșitul războiului pleacă în Indochina împreună cu contingentele marocane. Scârbit de atâta violență, dezertează și izbutește să ajungă în Maroc și să-l reîntâlnească pe Amin. Angajat ca supraveghetor pe moșia lui Belhaj, își exercită funcția autoritar și este detestat de lucrători. În 1955, se căsătorește cu Selma.

Monette Barte: Născută în 1946, Monette Barte este fiica lui Émile Barte, un aviator de la baza din Meknès. Elevă la școala de maici, se apropie de Aïcha în timpul perioadei de studii. Cele două fete devin bune prietene și confidente. Tatăl ei, Émile, moare în 1957.

Tamo: Fiică a lui Ito și a lui Ba Miloud, doi lucrători care trăiesc în duarul 1 de lângă fermă, Tamo e angajată ca servitoare de către Mathilde, încă de la sosirea ei pe plantație. Tratată cu asprime de patroana ei alsaciană, ajunge să-și facă loc în sânul acestei familii alături de care va munci până la sfârșitul vieții.

Dragan Palosi: Ginecolog maghiar de origine evreiască, se refugiază în Maroc în timpul războiului, împreună cu soția lui, Corinne. După o experiență neplăcută la o clinică din Casablanca, hotărăște să se stabilească la Meknès, unde își deschide un cabinet. În 1954 îi propune lui Amin să se asocieze ca să exporte portocale în Europa. O privește cu prietenie și admirație pe Mathilde și îi vine în ajutor atunci când aceasta e depășită de problemele propriului dispensar. O ia sub aripa lui pe Aïcha și, pe toată durata școlii, o va ajuta să-și ostoiască setea de cunoaștere oferindu-i cărți.

Corinne Palosi: originară din Dunkerque, Corinne este soția lui Dragan. Femeie foarte senzuală, stârnește pasiuni printre bărbați și temeri în rândul femeilor. Suferă că nu a făcut copii și trăiește, la Meknès, într-o relativă singurătate.

Partea întâi

Epoca nu ține seama de ceea ce sunt, îmi impune ceea ce are chef să-mi impună. Îngăduiți-mi să ignor faptele.

Boris Pasternak

Mathilde stătea la fereastră și privea grădina. Grădina ei îmbelșugată și în neorânduială, aproape vulgară. Răz­bunarea ei pentru austeritatea la care o constrângea, pe toate planurile, soțul ei. De-abia se crăpase de ziuă și soarele, încă timid, răzbea prin frunzișuri. Un jacaránda, ale cărui flori violet încă nu se deschiseseră. Bătrâna salcie și cei doi avocado care se încovoiau sub povara fructelor pe care nu le mânca nimeni și care putrezeau în iarbă. Niciodată grădina nu era mai frumoasă ca în această perioadă a anului. Ne aflam la începutul lui aprilie 1968, și Mathilde s-a gândit că Amin nu alesese întâmplător acest moment. Trandafirii, pe care îi comandase la Marrakech, îmbobociseră cu câteva zile înainte și în grădină plutea un parfum proaspăt și suav. La poalele arborilor se lățeau pâlcuri de tuberoze, de dalii, tufe mari de levănțică și de rozmarin. Mathilde spunea că aici crește orice. Pentru aceste flori, era un pământ binecuvântat.

Îi ajungea de pe-acum la ureche cântul sturzilor și a zărit, țopăind prin iarbă, două mierle care bocăneau cu ciocurile lor portocalii în țărână. Una dintre ele avea niște pene albe pe cap, iar Mathilde s-a întrebat dacă celelalte mierle își băteau joc de ea ori dacă, dimpotrivă, acest semn o transforma într-o pasăre rară pe care suratele ei o respectau. „Oare cine știe, s-a gândit Mathilde, cum trăiesc mierlele...“

A auzit zgomot de motor și vocea lucrătorilor. Pe poteca ce ducea spre grădină s-a ivit un monstru uriaș și galben. Mai întâi a văzut brațul metalic și, la capătul acestui braț, enorma cupă mecanică. Mașinăria era atât de mare încât se strecura cu greu printre aleile de măslini, iar lucrătorii îi urlau indicații șoferului al cărui excavator smulgea crăci în timpul mersului. În cele din urmă, mașina s-a oprit locului și s-a făcut din nou liniște.

Grădina asta fusese bârlogul ei, refugiul, mândria ei. Aici se jucase cu copiii ei. Își făcuseră siesta sub salcie și luaseră masa la iarbă verde sub ficusul brazilian. Îi învățase să dibuiască jivinele care se piteau prin copaci și tufișuri. Cucuveaua și liliecii, cameleonii pe care îi ascundeau în cutii de carton și-i lăsau adesea să moară pe sub paturile lor. După ce copiii au crescut, după ce s-au sastisit de jocurile și de duioșia ei, venise aici să uite de singurătate. Sădise, tăiase, semănase, plantase din nou. Învățase să recunoască, pentru fiecare ceas al zilei, cântul păsărilor. Cum de putea, acum, să năzuiască la debandadă și la distrugere? Să dorească nimicirea a tot ceea ce iubise?

Lucrătorii au pătruns în grădină și au înfipt țăruși astfel încât să formeze un dreptunghi de douăzeci de metri pe cinci. Se mișcau cu băgare de seamă, astfel încât să nu strivească florile sub cizmele de cauciuc, iar această grijă, mișcătoare, dar zadarnică, a emoționat-o pe Mathilde. I-au făcut semn șoferului de pe excavator, care și-a aruncat țigara pe fereastră și a pornit motorul. Mathilde a tresărit și a închis ochii. Când i-a deschis din nou, uriașa cupă metalică se înfigea în pământul negru, eliberând un iz de mușchi și de humus.