Scriu cu patruzeci de degete.

Scriu cu ochi loviți de orbire.

Trăiesc realitatea. O consemnez. Apoi dispar.

Eu sunt cea prin a cărei gură trec morții unul după altul vâslind în urcușul lor către ceruri, prăbușindu-se apoi în sângele meu!

Eu sunt povestitoarea care contemplă viețile voastre scurte și privirea mea cade asupra voastră, așa cum s-a întâmplat în lungile nopți când râdeam și încercam să ghicim care dintre noi va încasa următorul obuz. Fac acest lucru pentru voi, este cu neputință să nu vă amintesc, să nu transform poveștile voastre în stâlpi care leagă pământul de cer.

Scriu pentru voi și despre voi: martiri ai revoluției siri­ene trădate.

Prima poartă

august 2012

Sârma ghimpată îmi zgârie spatele. Simt un frison în creștet care nu-mi dă pace. Sub sârmele întinse de-a lungul liniei de graniță erau săpate gropi prin care putea să se strecoare o singură persoană. Am reușit să trec peste groapă, apoi am luat-o la fugă. Am fugit cam o jumătate de oră, o distanță care trebuie străbătută înainte să traversezi granița dintre cele două țări. Nu erau mulți atunci cei care treceau granița, iar eu nu știam dacă voi fi în stare să respect toate instrucțiunile. Când am hotărât să mă întorc în țară credeam, dintr-un motiv care-mi scapă, că am să pier în zarva morții. Atunci, în clipa aceea, cu picioarele înfipte în groapă, sfâșiindu-mi spatele în sârma ghimpată. În acel loc, între cele două granițe, am ridicat ochii pentru prima dată spre cerul care stătea să se întunece. Am așteptat ore în șir să vină noaptea și să putem trece granița fără ca soldații turci să bage de seamă.

Am tras adânc aer în piept, mi-am îndreptat spatele și am apucat-o la fugă, cum ziceau instrucțiunile. Am fugit ca să trec dincolo de zona de pericol. Pământul era stâncos și anevoios, dar eu alergam cu ușurință. Un avânt pornit din inimă mă purta și mă arunca prin aer. M-am întors! Iată-mă din nou aici! Mormăi și respir greu: m-am întors! m-am întors! Am auzit sunetul unei rafale și huruitul unei mașinării militare deplasându-se pe partea cealaltă. Doar că noi reușiserăm să trecem și să ne îndepărtăm fugind.

Aveam impresia că toate astea trebuiau să se întâmple de multă vreme. Mi-am acoperit capul cu un văl, mi-am pus o jachetă lungă și niște pantaloni largi, căci după această traversare mai aveam de urcat un podiș înainte de a coborî în fugă ca să găsim mașina care ne aștepta. Noaptea se instalase pe deplin și totul părea obișnuit sau, cel puțin, așa am crezut. Mai târziu, în traversările mele repetate, priveliștea avea să se schimbe.

Aeroportul din Antakya putea servi drept martor la ororile care se întâmplaseră în Siria în ultimul an și jumătate. Traversarea granițelor era de asemenea un indiciu, alături de toate celelalte aspecte care mi s-au fixat în minte mai apoi și care stăteau mărturie despre schimbarea rapidă și profundă care avea loc. Însă în clipa aceea, coborând podișul cu o durere ascuțită în picioare, nu mă gândeam la toate acestea. Am ajuns la poalele urcușului, am îngenuncheat, iar preț de vreo zece minute am respirat sacadat încercând să-mi potolesc bătăile inimii. Cei cu care eram au crezut că mă emoționase vederea patriei. În realitate, nu ne puteam permite acest lux. Alergaserăm mult timp, iar acum inima îmi sărea din piept și nu reușeam deloc să mă ridic.

În cele din urmă, ne-am urcat în mașină și mi-am mai tras sufletul. Șoferul era tânăr. Noi eram trei în spate și doi în față. Maysira1 și Muhammad vor deveni în curând parte a lumii mele. Doi luptători diferiți, dar provenind din aceeași familie. Familia la care îmi voi găsi adăpost. Muhammad, un tânăr de douăzeci de ani, va deveni prietenul meu pentru totdeauna și mă va ajuta în munca mea.

Ne aflam în împrejurimile orașului Idlib, care nu fusese eliberat în întregime de sub controlul forțelor lui al-Asad. Întâlnim multe posturi de control. Toate ale Armatei libere. Trecem fugind prin plantațiile de măslini. Intrăm pe prima poartă către tărâmul de nicăieri. Luptători care-și poartă armele și care ne arată semnul victoriei. Încerc să fur câteva fotografii scoțând capul pe geamul mașinii și desprinzându-mă de ceea ce mă înconjoară. Mașina își continuă mersul în timp ce sunetul obuzelor răzbate din depărtare. Drumul nu s-a terminat încă. O uimire amestecată cu bucurie mă furnica prin tot trupul, căci vedeam pentru prima dată pământul eliberat. Pământul era liber, însă cerul nu ne lăsa răgaz să ne bucurăm. Cerul luase foc, iar priveliștea se transformase cu totul în patru ecrane de cinema care se întrepătrund. Nu priveam doar cu cei doi ochi. Îmi apăruseră alții pe gât, până și pe urechi și chiar în vârful degetelor, așa cum au creaturile mitologice. Mi-am fixat privirea înainte, iar ochii se plimbau de la un ecran la altul. Distrugătoare, cer în flăcări, o mașină pe fundal în care se aflau o femeie și trei bărbați care se îndreptau spre Saraqib.

Tot ce se întâmplă în povestirea aceasta e real. Nu există decât un personaj imaginar aici, cel care se joacă de-a povestitorul. Eu sunt singura care reușește să treacă granița în toiul atacului de parcă aș fi un personaj născocit dintr-o carte. Mă ajut de imaginație ca să fac față realității. Urmăresc îndeaproape detaliile acesteia și tot ce se întâmplă nu ca ființă reală, ci îmi imaginez că sunt personajul unui roman. Și mă gândesc la ce ar alege acest personaj ipotetic ca să mă întăresc și să merg mai departe. O las deoparte pe femeia reală și devin o alta, ipotetică, care trebuie să aibă reacții pe măsura celor trăite. Cum se numește acel ceva care ne împinge să ne întrebăm despre sensul existenței? Despre identitate? Despre exil? Despre dreptate? Despre nebunia sângelui? Toate drumurile acestea pe care le străbate mașina într-un întuneric desăvârșit duc către casa familiei care va deveni parte din lumea mea.

Este bizar cum îmi amintesc frânturi de întâmplări care apar și dispar. Nu aveam de gând să scriu aceste lucruri înainte de cea de-a doua vizită a mea aici. Scopul întoarcerii mele în Siria în august 2012, după ce plecasem de aici în iulie 2011, era să pun pe picioare mici proiecte pentru femei și să înființez o organizație în nordul Siriei care să le asiste material pe femei și să-i instruiască pe copii. Eram în căutarea unei idei fezabile cu ajutorul căreia să putem înființa organizații civile democratice în regiunile care ieșiseră de sub controlul lui al-Asad. Nu m-am gândit niciodată să scriu un jurnal. Mă pregăteam pentru un nou roman. Dar lucrurile s-au schimbat și a trebuit să plec. O întâmplare minoră mi-a schimbat cursul vieții și m-a făcut să scriu această mărturisire.

Pe drumul de întoarcere, chiar înainte de graniță, venind dinspre Sarmada ca să traversăm din Siria în Turcia, m-am întâlnit cu un tânăr luptător care m-a făcut să apuc pixul și să încep să notez într-un carnețel ce spune. În clipa aceea, am hotărât că voi scrie, după ce el a spus: „Noi ne dorim aici un stat laic2!“.

S-a întâmplat în ultima zi, cu câteva ore înainte de plecare, la punctul de control al brigăzii al-Faruq. Tânărul cu sclipiri de stele în priviri povestea, sufocat de emoție, cum a părăsit „unitățile speciale“ ale armatei pentru că a refuzat să omoare oameni. Apoi a adăugat: „Cum adică să mă arunc cu capul înainte în moarte? Cine vrea să moară? Nimeni! Dar noi am fost morți, iar acum vrem să trăim!“.

Cerul era albastru. Nimic nu ne tulbura tihna, nici măcar șuieratul gloanțelor sau punctele de control. Nici măcar casele dărâmate de-o parte și de alta a drumului. Nu eram decât la mică distanță de orașul Sarmada. Îl lăsasem în urmă, cu tot cu pereții lui pictați în culorile steagului revoluției.

„Vrem un stat laic...“ a repetat și celălalt tânăr, ceva mai copt. Altul a spus: „Blestemați să fie! Toți sunt alauiți3!“. Celălalt l-a privit și a zis: „Nu, nu sunt toți...“. Îl ascult cum îmi spune pentru a doua oară povestea lui cu „unitățile speciale“, în timp ce prietenul lui se apropie și îi șoptește ceva la ureche. Tânărul cu ochi strălucitori și păr de culoarea mierii mă privește uluit. Arma îi scapă din mână și-și coboară privirea. Mă uit în ochii lui tremurânzi. Lasă arma pe jos și își întoarce fața. Cerul nu se schimbase, era tot albastru, iar muntele de piatră din spatele nostru ne contempla în tăcere. Totuși, auzeam ceva ca un țocăit, iar când tânărul și-a întors din nou fața spre mine, l-am văzut cum își mușcă buzele. A glăsuit cu voce tremurândă, deși era același tânăr care făcea de pază înarmat la punctul de control și care își striga mânia către cer: „Iartă-mă, mătușă4, zău că n-am știut!“. Chipul lui copilăresc își recăpătase blândețea, iar tinerii înarmați de sub pod ne priveau cu curiozitate. În apropierea lor flutura un steag alb pe care stătea scris: „Nu există alt zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul Său“. Doi dintre ei aveau bărbi lungi. Cerul era la fel de albastru, iar tânărul soldat care redevenise copil s-a apropiat de mine și mi-a spus bâlbâindu-se: „Eu nu urăsc pe nimeni, dar ăștia sunt niște câini care ne pun să omorâm oameni. Iartă-mă, mătușă dragă!“. Tânărul mai copt stătea lângă el în picioare. Ochii îi scânteiau de furie în timp ce repeta: „Noi aici vrem un stat civil. Eu fac parte din brigada al-Faruq și vreau un stat civil! Sunt student la comerț în anul II“. Nu am rămas multă vreme cu ei. I-am ascultat, apoi am adăugat: „Nu e nicio problemă. Noi să fim sănătoși!“. Doar că tânărul ai cărui ochi își mai pierduseră din strălucire era hotărât să-mi explice că nu a vrut deloc să mă jignească.